ONU între hegemonul modest si hegemonul închipuit

Cu 70 de ani în urmă, la San Francisco, în Statele Unite ale Americii, națiunile învingătoare în cel de-al doilea război mondial au invitat și alte națiuni să alcătuiască Organizația Națiunilor Unite, ca formă instituționalizată a noii ordini planetare, care avea ca principal obiectiv să mențină pacea, mai precis să împiedice aprinderea unui nou război global.

Foto: telegraph.co.uk

Zilele acestea, la New York, în Statele Unite ale Americii, peste 150 de națiuni ale Lumii și-au trimis șefii lor de stat sau de guvern, pentru a participa la o sesiune a aceleiași Organizații a Națiunilor Unite. Aceasta este o ocazie unică să vedem cât de performantă a fost, de-a lungul timpului, actuala ordine mondială și cât va mai ține ea, până când o altă nouă ordine mondială îi va lua locul.

În primul rând, să ne referim la realizări.

Acestea au fost mai degrabă realizări de prevenire a unei noi conflagrații generalizate, decât de construire propriu-zisă a vreunei păci mondiale.

Ordinea instaurată după cel de-al doilea război mondial a prevenit orice alt război de aceeași magnitudine, cu excepția celui împotriva terorismului, inițiat de președintele George W.Bush al SUA, acum aproape 15 ani. Ea a fost eficientă în păstrarea unei acalmii între statele Lumii, odată cu bi-polarizara aceleiași Lumi, bi-polarizare ce a început acum 60 de ani și s-a încheiat acum 25 de ani. Tot ordinea asta a asigurat și abolirea sistemului colonial, acum 50 de ani, fără nicio confruntare mondială, precum și dezmembrarea pașnică a Uniunii Sovietice, acum 24 de ani.

În ultimii 20 de ani, actualele aranjamente mondiale de securitate au făcut posibilă acțiunea unor coaliții de voință, care au încercat să pună ordine în anumite locuri de pe Planeta Pământ, începând cu Balcanii de Vest din Europa, continuând cu Afganistanul și cu unele state din zona Golfului Persic ori a Africii de Nord. Ce este important de reținut este nu succesul acestor coaliții, ci faptul că eșecul lor nu a dus la o nouă confruntare generalizată.

Aceste observații sunt importante, dacă vrem să subliniem că rolul strategic al Națiunilor Unite nu a fost să obțină și să mențină pacea mondială, cât a fost să prevină un nou război mondial.

În al doilea rând, să ne referim la formă.

Și aici trebuie să începem cu sublinierea unei nuanțe. De la designul inițial încoace, ONU a fost formată pentru a-i include pe toți actorii internaționali relevanți, în condițiile în care precedenta organizație internațională de pace, Liga Națiunilor, fusese un eșec tocmai pentru că a permis unui actor internațional de talia Statelor Unite ale Americii să stea deoparte de problemele de securitate ale Lumii, după Marele Război, încheiat în 1919.

Ordinea mondială a luat, inițial, forma unui consorțium de state învingătoare în război, state ce și-au dobândit foarte repede și o putere nouă, destructivă și copleșitoare, puterea nucleară. Statele astea au format grupul membrilor permanenți al Consiliului de Securitate al ONU. În afara faptului că acest grup a fost lărgit ca să includă China, forma sa a rămas neschimbată de la începuturi și până astăzi.

Această formă nu include instituția hegemonului. Cu toate acestea, pe timpul Lumii bi-polare, au fost acceptate de facto rolurile Uniunii Sovietice și Statelor Unitea ale Americii ca hegemoni ai celor două blocuri confruntaționale la rece. Iar, după dispariția Uniunii Sovietice, s-a presupus că Statele Unite au rămas singurul hegemon al Lumii.

Numai că, exceptând o scurtă perioadă, din prima parte a anilor 2000, când a declanșat și a condus așa-zisul război global împotriva terorismului, SUA au preferat să refuze rolul de hegemon, ori să îl joace într-o manieră neconvingătoare.

În același timp, Federația Rusă, care a moștenit puterea nucleară a fostei Uniuni Sovietice, a încercat, cu totul nejustificat, de altfel, să își aroge și rolul de hegemon pe care URSS l-a avut pe scena Lumii, la vremea sa.

Lipsa de justificare derivă din faptul că Uniunea Sovietică nu a fost niciodată hegemonul întregii Lumi, ci doar al blocului comunist, bloc dispărut între timp de pe harta politică a planetei noastre. În al doilea rând, rolul de hegemon nu poate fi interpretat doar prin amenințarea cu puterea nucleară. El are o partitură mai largă, ce include un ajutor substanțial economic, acordat celor ce acceptă hegemonia celui puternic. Ori, economia Rusiei nu este deloc în măsură să interpreteze o astfel de partitură. Ceea ce face din această federație un hegemon închipuit și nu unul real.

Problema cea mare este că imensa majoritate a necazurilor Lumii de astăzi nu țin de pacea mondială, ci de pacea fiecărui stat, ba chiar a fiecărui cetățean al acestei Lumi. Ori, pentru asigurarea unei asemenea păci locale sau individuale, actuala ordine mondială, instituționalizată prin Națiunile Unite și prin celelalte aranjamente de securitate, nu este una potrivită, nu posedă instrumentele și deprinderile necesare, și nu poate genera suficientă voință politică, ca să joace vreun rol. De aceea, pentru rezolvări punctuale, se formează coaliții de voință sau se apelează la alianțe.

Problema subsidiară este că Federația Rusă și o parte a clubului de state islamice au ales, în mod aparent independent unii de alții, să provoace, să zdruncine, ba chiar să destrame actuala ordine mondială, în ideea că, într-o altă ordine, ce s-ar naște de pe dărâmăturile actualei, ele ar putea juca un rol mai important. Poate chiar unul de hegemon.

Acest lucru s-a văzut cel mai bine ieri, luni, 28 septembrie 2015, în discursurile președinților american și rus, de la tribuna Adunării Generale a Națiunilor Unite. Rusul a pus la îndoială legitimitatea și capacitatea americanului de a pune ordine în Siria ori în Ucraina, pe când americanul nu a arătat nicio intenție de a rezolva imediat și decisiv aceste două conflicte, ca și când nu ar fi problema lui, singura sa nemulțumire fiind faptul că, deși el nu este de acord cu încălcarea dreptului internațional și a drepturilor omului, încălcarea totuși se produce, în aceste cazuri.

Ne aflăm astfel în faza istorică în care așteptările Lumii sunt mai mari decât cele pe care Statele Unite ale Americii ar fi dispuse să le satisfacă, pe când ambițiile unui alt actor, Federația Rusă, sunt cu mult mai mari decât este puterea sa reală de a și le satisface. Iar actuala ordine mondială permite acest lucru. Fără niciun semn că ar putea fi altfel, în viitorul previzibil.

Ultimul general

De-a lungul istoriei omenirii, au existat nenumărate cazuri în care omul din umbră, deținătorul unei puteri de cele mai multe ori secrete ori oculte, să încerce să iasă la lumină, cu dorința exprimată de a deveni șeful statului în care funcționa acea putere.

Foto: bucharestlife.net

Numai că simpla deținere a acelei puteri secrete ori oculte nu a fost niciodată suficientă pentru a-l face pe deținător eligibil pentru puterea supremă în stat. De aceea, istoria consemnează mai degrabă tentative eșuate, decât reușite ale unor asemenea demersuri.

În aceste condiții, este natural ca cel ce își propune demersul să iasă din umbra confortabilă a poziției de putere secretă ori ocultă și să se pună în fruntea statului ori a guvernului să își maximizeze șansele, prin rebrenduire. Adică, prin scoaterea în evidență și a altor calități pesonale decât simpla deținere de putere.

Asta, în condițiile în care toată lumea știe că respectivul individ nu va reuși niciodată, în nicio circumstanță, să obțină funcția vizată prin folosirea sistemului electoral existent în statul respectiv, oricât de defectuos sau de corupt ar fi acel sistem. Adică, toată lumea știe că omul nu va putea fi niciodată ales, indiferent cât de mult s-ar strădui.

Chiar și individul nostru știe asta. De aceea se rebrenduiește. Și de aceea caută alte forme de parvenire în funcția vizată, decât alegerile.

Acesta este contextul teoretic general. În particular, vorbim despre domnul Oprea Gabriel.

Mai precis, îl vizăm pe președintele UNPR, un partid inexistent pe listele electorale, partid format inițial după ce au trecut alegerile, prin dezertări și trădări de partid ale unora aleși sub egida altor partide parlamentare. Partid care, după formare, nu s-a prezentat niciodată pe listele electorale sub siglă proprie, la niciunele dintre alegerile care au avut loc de atunci încoace. Dar, între condițiile de îndeplinit de cineva care vrea să devină șeful statului sau, măcar, al Guvernului, trebuie să fie și condiția de șef de partid parlamentar. Detaliile despre acest partid, cum sunt cele prezentate aici, nici nu contează.

Îl vizăm totodată pe vicepremierul pentru un domeniu inexistent al Guvernului din care face parte, cel al „securității naționale”. Domeniu inexistent deoarece securitatea națională este gestionată nu de Guvern, ci de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, un consiliu a cărui autoritate este dată de Constituția României însăși, consiliu în care șeful Guvernului nu este decât vicepreședinte. Mai mult decât atât, jumătate dintre agențiile de securitate națională nici nu se află deloc în compunerea Guvernului. Numai că titlul de „vicepremier pentru securitatea națională” este o cerință a listei de rebrenduire, care indică seriozitatea și gravitatea răspunderii guvernamentale a deținătorului titlului. Chiar dacă această răspundere nu există, de fapt.

Vorbim și despre profesorul universitar doctor Oprea Gabriel. Nu știm încă de ce are nevoie domnul acesta de titlu academic. Probabil că lista sa include și această condiție, ca o dovadă a calităților sale intelectuale. În tot cazul, diferența dintre calitățile intelectuale dovedite în public și cele presupuse de titlul academic este enormă, în sensul că intelectul dovedit al domnului Oprea se rezumă la efortul de a formula fraze inteligibile cu mai puțin de trei propoziții și mai puțin de șase cuvinte pe propoziție. Asta, în condițiile în care conceptele și noțiunile folosite în exprimare îi sunt, de cele mai multe ori, complet străine, deși ele țin de domeniul său de expertiză academică.

În plus, este dovedit public faptul că domnul nostru nu a avut niciodată vreo activitate de cercetare științifică, din care să rezulte vreun studiu care să îl califice pentru titlul de doctor în materia dreptului, așa cum teza sa de doctorat nu este decât o simplă compilare de texte gândite și scrise de alții, dar care conține dovezi netăgăduite de furt intelectual între paginile sale. Numai că impostura și frauda prin care a ajuns să dețină titlul de profesor universitar doctor sunt irelevante pentru domnul Oprea. Tot ce contează este deținerea titlului. Și atât.

Mai vorbim de academicianul Oprea Gabriel. Este drept că nu este academician la Academia Română, ci la o asociație care poartă titlul de Academia de Științe ale Securității Naționale, un fel de ONG trecut în rândul asociațiilor de interes public, printr-o lege promovată de Guvernul Ponta, adică de Guvernul tatălui finului academicianului Oprea. Faptul că nu există așa ceva ca „științe ale securității naționale” nicăieri în lume ori în mediul academic din nicio țară civilizată nici nu mai trebuie amintit. În aceeași notă cum sunt cele despre toate titlurile opriste amintite mai sus, vedem că important este ca omul să fie și academician. De care, nici nu mai contează.

Nu în ultimul rând, ca importanță, vorbim despre generalul Oprea Gabriel. Cred că, dintre toate titlurile, acesta îi este cel mai drag. Ceea ce este surprindător, având în vedere că, în trecut, omul a mărturisit cu candoare că nu știe pentru ce merite a primit stea după stea, până a ajuns la maximum posibil. Asta, în condițiile în care cariera militară a domnului Oprea s-a oprit la funcția și gradul de căpitan, adică de intendent într-o unitate militară mică, iar studiile militare absolvite nu îi confereau nici măcar dreptul de a dobândi gradul de maior.

Gradul de general este deosebit de important pentru domnul Oprea Gabriel. Acest grad indică apartenența deținătorului la singura instituție publică pe care electoratul românesc o învestește cu credibilitate, cea a Armatei României. Faptul că domnul Oprea nu a servit nici măcar o secundă ca general în cadrul acestei Armate este irelevant pentru el și pentru oricine altcineva.

Cum este irelevant că, în momentul de față, în România, trăiesc mai mult de douăzeci de generali, fiecare cu câte patru stele pe fiecare umăr, în condițiile în care pentru fiecare dintre ei ar trebui pusă la dispoziție câte o forță armată de peste o sută de mii de luptători, cu tancuri, blindate, rachete, tunuri, aeronave și puști, gata să nimicească orice inamic egal sau mai mare în număr. Adică, avem generali cât pentru peste două milioane de războinici, în condițiile în care toată suflarea militară activă a României nu ajunge la 70 de mii, iar rezerva nu mai există, deoarece a avut grijă domnul Oprea, pe când era ministrul apărării naționale, să o desființeze de facto. Nici nu mai contează că, din toate zecile acestea de generali cu patru stele, dacă găsim doi sau trei în stare să comande ceva, orice, în afară de cafele și cognac.

Numai că domnul Oprea este generalul generalilor, așa cum este doctorul doctorilor, academicianul academicienilor și profesorul universitar al profesorilor universitari, din domeniul securității naționale. Prin asta, spunem că rebrenduirea nu înseamnă numai împopoțonarea cu titluri și calități atestate de diplome și nu de fapte, ci înseamnă și dobândirea controlului direct, cu mână forte, asupra domeniilor din care decurg ori care emit aceste titluri și diplome.

Ceea ce crează o problemă de securitate națională deosebit de serioasă.

Ne întrebăm cum își vor putea îndeplini misiunile de apărare a patriei generalii care au fost făcuți generali de domnul Oprea, când domnia sa i-a făcut nu pentru a lupta, ci pentru a-i servi interesele personale sau de grup mafiot?

Cum vor putea doctorii făcuți de domnul Oprea să modeleze teoretic o realitate de securitate națională, să îi deslușească mecanismele complexe și să propună soluții de apărare a patriei, când ei nu au fost făcuți doctori pentru așa ceva, ci pentru a putea fi controlați de domnul Oprea, oriunde s-ar afla ei, fie în sistemul de securitate națională, fie în afara acestuia?

Cum vor putea academicienii de științe ale securității naționale aleși de domnul Oprea în academia sa să emită ipoteze și să găsească soluții prin cercetare aprofundată într-un domeniu al științei care nici nu există? Care va fi contribuția lor la dezvoltarea doctrinară strategică a securității și apărării naționale a României?

La aceste întrebări și la altele asemenea nu avem răspunsuri teoretice. Ci doar vedem cu ochiul liber care este dezastrul din domeniul securității naționale creat de domnul Oprea Gabriel.