ONU între hegemonul modest si hegemonul închipuit

Cu 70 de ani în urmă, la San Francisco, în Statele Unite ale Americii, națiunile învingătoare în cel de-al doilea război mondial au invitat și alte națiuni să alcătuiască Organizația Națiunilor Unite, ca formă instituționalizată a noii ordini planetare, care avea ca principal obiectiv să mențină pacea, mai precis să împiedice aprinderea unui nou război global.

Foto: telegraph.co.uk

Zilele acestea, la New York, în Statele Unite ale Americii, peste 150 de națiuni ale Lumii și-au trimis șefii lor de stat sau de guvern, pentru a participa la o sesiune a aceleiași Organizații a Națiunilor Unite. Aceasta este o ocazie unică să vedem cât de performantă a fost, de-a lungul timpului, actuala ordine mondială și cât va mai ține ea, până când o altă nouă ordine mondială îi va lua locul.

În primul rând, să ne referim la realizări.

Acestea au fost mai degrabă realizări de prevenire a unei noi conflagrații generalizate, decât de construire propriu-zisă a vreunei păci mondiale.

Ordinea instaurată după cel de-al doilea război mondial a prevenit orice alt război de aceeași magnitudine, cu excepția celui împotriva terorismului, inițiat de președintele George W.Bush al SUA, acum aproape 15 ani. Ea a fost eficientă în păstrarea unei acalmii între statele Lumii, odată cu bi-polarizara aceleiași Lumi, bi-polarizare ce a început acum 60 de ani și s-a încheiat acum 25 de ani. Tot ordinea asta a asigurat și abolirea sistemului colonial, acum 50 de ani, fără nicio confruntare mondială, precum și dezmembrarea pașnică a Uniunii Sovietice, acum 24 de ani.

În ultimii 20 de ani, actualele aranjamente mondiale de securitate au făcut posibilă acțiunea unor coaliții de voință, care au încercat să pună ordine în anumite locuri de pe Planeta Pământ, începând cu Balcanii de Vest din Europa, continuând cu Afganistanul și cu unele state din zona Golfului Persic ori a Africii de Nord. Ce este important de reținut este nu succesul acestor coaliții, ci faptul că eșecul lor nu a dus la o nouă confruntare generalizată.

Aceste observații sunt importante, dacă vrem să subliniem că rolul strategic al Națiunilor Unite nu a fost să obțină și să mențină pacea mondială, cât a fost să prevină un nou război mondial.

În al doilea rând, să ne referim la formă.

Și aici trebuie să începem cu sublinierea unei nuanțe. De la designul inițial încoace, ONU a fost formată pentru a-i include pe toți actorii internaționali relevanți, în condițiile în care precedenta organizație internațională de pace, Liga Națiunilor, fusese un eșec tocmai pentru că a permis unui actor internațional de talia Statelor Unite ale Americii să stea deoparte de problemele de securitate ale Lumii, după Marele Război, încheiat în 1919.

Ordinea mondială a luat, inițial, forma unui consorțium de state învingătoare în război, state ce și-au dobândit foarte repede și o putere nouă, destructivă și copleșitoare, puterea nucleară. Statele astea au format grupul membrilor permanenți al Consiliului de Securitate al ONU. În afara faptului că acest grup a fost lărgit ca să includă China, forma sa a rămas neschimbată de la începuturi și până astăzi.

Această formă nu include instituția hegemonului. Cu toate acestea, pe timpul Lumii bi-polare, au fost acceptate de facto rolurile Uniunii Sovietice și Statelor Unitea ale Americii ca hegemoni ai celor două blocuri confruntaționale la rece. Iar, după dispariția Uniunii Sovietice, s-a presupus că Statele Unite au rămas singurul hegemon al Lumii.

Numai că, exceptând o scurtă perioadă, din prima parte a anilor 2000, când a declanșat și a condus așa-zisul război global împotriva terorismului, SUA au preferat să refuze rolul de hegemon, ori să îl joace într-o manieră neconvingătoare.

În același timp, Federația Rusă, care a moștenit puterea nucleară a fostei Uniuni Sovietice, a încercat, cu totul nejustificat, de altfel, să își aroge și rolul de hegemon pe care URSS l-a avut pe scena Lumii, la vremea sa.

Lipsa de justificare derivă din faptul că Uniunea Sovietică nu a fost niciodată hegemonul întregii Lumi, ci doar al blocului comunist, bloc dispărut între timp de pe harta politică a planetei noastre. În al doilea rând, rolul de hegemon nu poate fi interpretat doar prin amenințarea cu puterea nucleară. El are o partitură mai largă, ce include un ajutor substanțial economic, acordat celor ce acceptă hegemonia celui puternic. Ori, economia Rusiei nu este deloc în măsură să interpreteze o astfel de partitură. Ceea ce face din această federație un hegemon închipuit și nu unul real.

Problema cea mare este că imensa majoritate a necazurilor Lumii de astăzi nu țin de pacea mondială, ci de pacea fiecărui stat, ba chiar a fiecărui cetățean al acestei Lumi. Ori, pentru asigurarea unei asemenea păci locale sau individuale, actuala ordine mondială, instituționalizată prin Națiunile Unite și prin celelalte aranjamente de securitate, nu este una potrivită, nu posedă instrumentele și deprinderile necesare, și nu poate genera suficientă voință politică, ca să joace vreun rol. De aceea, pentru rezolvări punctuale, se formează coaliții de voință sau se apelează la alianțe.

Problema subsidiară este că Federația Rusă și o parte a clubului de state islamice au ales, în mod aparent independent unii de alții, să provoace, să zdruncine, ba chiar să destrame actuala ordine mondială, în ideea că, într-o altă ordine, ce s-ar naște de pe dărâmăturile actualei, ele ar putea juca un rol mai important. Poate chiar unul de hegemon.

Acest lucru s-a văzut cel mai bine ieri, luni, 28 septembrie 2015, în discursurile președinților american și rus, de la tribuna Adunării Generale a Națiunilor Unite. Rusul a pus la îndoială legitimitatea și capacitatea americanului de a pune ordine în Siria ori în Ucraina, pe când americanul nu a arătat nicio intenție de a rezolva imediat și decisiv aceste două conflicte, ca și când nu ar fi problema lui, singura sa nemulțumire fiind faptul că, deși el nu este de acord cu încălcarea dreptului internațional și a drepturilor omului, încălcarea totuși se produce, în aceste cazuri.

Ne aflăm astfel în faza istorică în care așteptările Lumii sunt mai mari decât cele pe care Statele Unite ale Americii ar fi dispuse să le satisfacă, pe când ambițiile unui alt actor, Federația Rusă, sunt cu mult mai mari decât este puterea sa reală de a și le satisface. Iar actuala ordine mondială permite acest lucru. Fără niciun semn că ar putea fi altfel, în viitorul previzibil.