Problema refugiatului

În termeni legali, tehnici, problema refugiatului nu există, în Europa. Fiecare stat membru al Uniunii Europene, ca și oricare alt stat european, de altfel, este semnatar al Convenției cu privire la statutul refugiatului, din 1951 și al Protocolului aferent, din 1967. Astfel, legal, niciun stat european nu poate refuza cererea de azil emisă de un refugiat, oricare ar fi el. Și, odată admisă cererea, niciun stat nu îi poate refuza vreunui refugiat exercitarea drepturilor sale, inclusiv cel de a fi apărat în justiție, împotriva abuzurilor oricărei autorități naționale.

Foto: abc.net.au

Astfel, putem bănui cu suficientă legitimitate că aducerea în zona emotivității iraționale a discuției despre refugiații sirieni și de alte naționalități, care vin, zilele acestea, în număr mare, în Europa, este o tentativă deliberată de a eluda responsabilitatea legală a fiecărui stat european față de acești refugiați.

Guvernele sau agențiile de stat care încurajează, tolerează sau doar ignoră tentativele unor formatori de opinie de a discuta „problema refugiatului”, pornind de la premise emoționale și nu de la drepturile și obligațiile clar definite în legislația internațională, se fac astfel vinovate de proasta guvernare a situației existente, cel puțin din perspectiva incluziunii publicului în decizia administrativă. Asta, deoarece un public activat emoțional nu are cum să se implice rațional în sprijinirea sau, după caz, în sancționarea deciziei administrative luate de autoritățile statului său. Chiar și activarea emoțională pozitivă, în favoarea refugiaților, este de condamnat, din această perspectivă.

În ceea ce privește autoritățile românești, acestea au fost surprinse, din nou, ori ca de fiecare dată, cu lecțiile neînvățate. Înalții demnitari români fie au luat decizii fără să se dumirească dacă, într-adevăr, pot lua sau nu asemenea decizii, fie au așteptat să le spună alții ce decizii să ia, ori să vadă ce fac alții și să se ia după ei.

Situația, care nu poate fi definită ca o problemă, deoarece are soluția în textul convenției și al protocolului, amintite mai sus, este relativ simplă și clară.

Un număr de oameni, acționând fie individual, fie în familie, au luat calea pribegiei, plecând din zonele de conflict unde viața lor era pusă în pericol, cu destinația declarată Europa. Și nu oricare Europă, ci cea mai opulentă, mai dezvoltată material, mai prestigioasă din perspectiva respectării drepturilor omului și a legislației internaționale, legislație care îi definește pe fiecare dintre acești oameni ca fiind refugiați.

Concret, zeci și sute de mii de sirieni, de irakieni sau de afgani s-au pus recent pe drumuri, dorind să ajungă mai ales în Germania sau în Suedia, unde fiecare în parte ar fi vrut să facă cerere de azil, ca refugiat. Ei au primit accesul și asistența necesară deplasării lor prin câteva state de la marginea Uniunii Europene, precum și prin câteva state membre ale acestei uniuni, aflate, geografic, la periferie. Succesul primelor tranșe de astfel de refugiați cu aspect de migratori i-a determinat și pe alții să părăsească locurile în care se aflau și să încerce să ajungă tot acolo, adică în Germania, mai ales.

Confruntată cu acest fenomen, Germania, susținută și de alte state ce se tem că ar fi și ele preferate de refugiați, a insistat pe soluția redistribuirii acestor migratori pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. Numai că această idee nu este sub nicio formă o soluție, ci doar o problemă nouă, atipică. La care s-a adăugat proasta gestionare, la frontieră, a situației migratorilor, în special în Ungaria.

Uniunea Europeană nu este semnatară a Convenției cu privire la statutul refugiatului și a protocolului aferent, ca actor internațional de sine stătător. Ca urmare, orice persoană căruia i se recunoaște statutul de refugiat se adresază unui stat semnatar anume. Transferarea sa către un oricare alt stat, ca răspuns la cererea sa de azil, se numește, în termeni juridici, deportare, iar refugiatul are dreptul să conteste în justiție o asemenea măsură. Cum nici negarea accesului la statul de destinație nu este permisă, din punct de vedere legal internațional.

În revers, dacă un refugiat alege ca destinație România, să zicem, statul român nu poate să îi refuze cererea de azil, pe considerentul că are un număr limitat de locuri pentru primirea și găzudirea refugiaților. Câți refugiați vin, de capul lor și nu trimiși de alții, atâția trebuie România să primească. Acestora nu le poate spune nimeni, nici președintele, nici premierul, nici profesorul universitar doctor general academician vicepremier și ministru de interne, nici altcineva că noi avem doar 1785 de locuri de refugiați și, dacă ei sunt de la numărul 1786 în sus, să meargă altundeva.

Cu alte cuvinte, dacă Germania sau oricare alt stat nu vrea să mai primească refugiați, ori are prea mulți pe cap, nu trebuie decât să îi convingă pe nou-veniți să renunțe la cererea lor de azil adresată autorităților germane și să facă o altă cerere, pentru România, cum ar veni. În aceste condiții, cota ar fi cât reușește Germania să convingă, din masa de refugiați care vor să vină la ea, să facă o întoarcere către România sau un alt stat european, ce nu se confruntă cu un exod masiv de refugiați. Și nu cât reușește Germania să convingă România să primească.

În concluzie, cetățeanul european, interesat de guvernarea Uniunii Europene și a statului european din care face parte, trebuie să întrebe Europa și guvernul propriu o singură întrebare, legată de problema refugiatului în Europa: sunt capabili ei, guvernanții europeni și naționali, să respecte drepturile omului și ale refugiatului, sau nu? Oricare altă întrebare este fie retorică, fie propagandistică, fie idioată.