Românii și străinii

Istoria românilor ca popor este mai recentă decât cea a americanilor ca națiune.

Această observație nu neagă ipoteza că românii provin dintr-un melanj de romani și traci, chiar dacă erau din provincie, cum nu neagă nici faptele istorice ale acestora, consemnate în toate provinciile în care ei au viețuit, de la formarea lor biologică până la facerea poporului român. Este adevărat că am învățat la școală despre formarea poporului român cu două mii de ani în urmă, dar nu avem dovezi că ar fie existat un popor român nici măcar cu două sute de ani în urmă. Putem vorbi de români, dar nu de un popor, în înțelesul politic și social al cuvântului.

Primul om care a scris despre români ca un popor și li s-a și adresat ca atare a fost Tudor Vladimirescu. El a folosit cuvântul slavon „norod” pentru popor și a înființat Adunarea Norodului, ca expresie înarmată a voinței populare opusă celei fanariote și, mai în secret, celei otomane. Tot Vladimirescu este și primul caz ce ilustrează particularitatea relațiilor politice dintre români și străini. Iar această particularitate se păstrează până în zilele noastre, cu consecințe proaste pentru propășirea poporului român.

Vorbim de faptul că românii îi împart pe străini în buni și răi, pe criterii total subiective și iraționale, ceea ce face ca, de multe ori, să se descopere post-factum că străinii răi ne voiau, de fapt, binele, iar cei buni, răul. Sau că toți ne voiau binele, sau că toți ne voiau răul. Dar, oricare ar fi fost combinația, românii nu și-au dat seama de asta decât mult mai târziu, ca lecții neînvățate ale istoriei.

În cazul lui Tudor Vladimirescu, acesta a fost încurajat, ajutat și acceptat ca șef al mișcării populare mai ales pentru că avea legături cu străinii. Fusese educat și format sub influență străină, servise în trupe străine și călătorise în străinătate, vorbea mai multe limbi străine. Și nu orice limbi, ci cele ale marilor puteri ale vremii. Dar Tudor a avut relații strânse și cu grecii, atât cei din Eteria, adică mișcarea subversivă de eliberare a Greciei din Imperiul Otoman, cât și cei din Țara Românească, conectați la Fanar, cartierul grecilor bogați și influenți din Istanbul. Și tot în contextul relațiilor cu străinii s-a produs și sfârșitul său politic, precum și, la scurt timp după aceea, și cel biologic.

Pe scurt, un grec, Iordache Olimpiotul, s-a prezentat la românii din Adunarea Norodului cu dovezi că Tudor Vladimirescu era în relații de corespondență cu otomanii și a cerut predarea slujerului Tudor grecilor din Eteria, pentru judecată, tortură și execuție. Ceea ce românii au fost de acord. Adică au dat străinilor pe unul de-al lor, pentru că acesta era în legătură cu alți străini!

Iar culmea a fost că „norodul” român de atunci, de la marii boieri la „prostime”, au renunțat la idea de eliberare națională, promovată în ascuns de slujer, deoarece erau convinși că le va fi mai bine dacă vor rămâne supuși tocmai acelor otomani pe care Tudor încerca să îi convingă, prin corespondența confidențială incriminată, că nu împotriva lor a constituit el armata sa de panduri. Câțiva ani mai târziu, Grecia devenea independentă de Înalta Poartă. La fel a devenit liberă și proaspăta Românie, numai că abia o jumătate de secol mai târziu.

În 1990, era la modă, printre așa-zișii intelectuali români, o zicală: cine-a fost cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush. Prin aceasta se spunea poporului român, într-un mod direct și penetrant, că Ion Iliescu nu poate avea o gândire occidentală pentru că s-a format intelectual la dealtfel prestigiosul Institut Energetic din Moscova. Tot prin aceasta, se indicau americanii ca fiind străinii buni și rușii ca fiind cei răi. Asta în condițiile în care schimbarea de regim din decembrie 1989 nu ar fi fost posibilă fără acordul și chiar implicarea sovieticilor de atunci. Ajunși mai apoi în poziții de stat influente, exact aceiași așa ziși intelectuali au stopat cariera multor tineri tocmai pentru că studiaseră sau făcuseră cursuri la americani sau în Vestul Europei. Cel puțin în domeniul securității și apărării naționale, cazurile celor ajunși la vârf cu studii în Vest sunt și acum rarisime.

Ca anecdotică, pe la sfârșitul anilor 1990, un ofițer român fusese selecționat să lucreze la un comandament NATO pentru următorii doi ani. Dar a primit aviz negativ de la serviciul de protecție al armatei, adică contraspionajul militar. Iar motivul a fost unul singur: ofițerul fusese cursant la un colegiu al armatei americane pentru un an de zile și, deoarece fusese singurul român acolo, nu existau date că nu ar fi fost racolat de americani. Doar la intervenția expresă a unui înalt demnitar, acel ofițer a fost totuși trimis la post, unde a performat excelent. Iar acest lucru se petrecea pe când Ion Iliescu și partidul său se aflau în opoziție. Exact în același an, majoritatea celor promovați generali erau doar cu studii naționale sau la Moscova, deși România se străduia să fie acceptată în NATO.

La începutul primului său mandat, actualul președinte Băsescu a fost deconspirat că vrea să le facă americanilor sex oral, pentru a fi acceptat în funcție. În mod plastic, le-a spus acestora „licuriciul cel mare”, pentru a-i deosebi de toți ceilalți din comunitatea euro-atlantică, mai mici, care se înghesuiau și ei să primească același tratament din partea primului român din poporul cu același nume. De curând, faimoasele deja telegrame ale Ambasadei Americii la București au dezvăluit că același președinte este un agent de influență al americanilor cu certificat în regulă. Mai mult, din aceleași surse rezultă nenumărate promisiuni pe care acest președinte le-a făcut americanilor în stilul sex-oral, adică fără să le dea satisfacție și să le finalizeze.

Exact în același timp și sub aceiași administrație, rușii aflați în poziții oficiale sau private au primit cele mai grase contracte pe bani publici, au cumpărat pe mai nimic porțiuni semnificative ale averii naționale, au deschis canale de penetrare a demnităților publice de cel mai înalt nivel și beneficiază de avantaje pe care nu le-au mai avut de pe vremea când ocupau militar România, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Adică, pe când unii străini sunt gratificați cu promisiuni de tipul sex-oral, alți străini se înfruptă cu lăcomie din ce a mai rămas din bunăstarea poporului român.

Să mai luăm în discuție și faptul rezultat din aceleași telegrame americane cum că pentru diplomații ambasadei SUA era important „cine este cu ei” și „cine este cu rușii”, dar nu le păsa dacă mai este cineva din conducerea politică și din administrație care să mai țină și cu românii. Probabil pentru că știau că nu este nimeni!

Dacă adăugăm la această ultimă observație și constatarea că prea puține s-au schimbat de pe vremea lui Tudor Vladimirescu până astăzi în ceea ce privește atitudinile românilor față de străini, putem considera că poporul român este încă în curs de formare, după mai bine de un secol și jumătate de la întemeierea sa politică.

Sau, poate, mai ști, este pe cale de disoluție. Sau, poate, nici nu mai este…

Publicat si preluat de la http://poporul.ro/