Elitistul popular

Astăzi am dat cu auzul peste spusele unui domn aflat într-un studio de televiziune minusculă, care fantaza cu poftă, în direct, la ora prânzului, cum ar fi dacă, duminică, ar veni domnul Pleșu dintr-o direcție, domnul Patapievici din altă direcție și domnul Liiceanu din altă direcție decât primii doi, în același timp, la Universitate, probabil în București. Am înțeles că, duminică, se va pune de un miting pro-Pleșu în centrul Capitalei, iar domnul din studio propunea cum să devină acest miting unul de masă, adică aducător de mulțime mare la locul faptei.

Desigur, primul lucru la care m-am gândit a fost cât de nătâng trebuie să fie organizatorul manfiestației, încât să își dorească el ca la aceasta să participe mase largi de cetățeni, în condițiile în care elementul „pro” aparține așa-zisei elite intelectuale românești. Apoi, mi-am adus aminte că, în România, se poate orice, inclusiv ca un elitist, fie el și contrafăcut ori făcut de alții, la ordin, să devină, în același timp, și popular. Ca și când ar fi vorba de cineva de-al nostru, din popor și nu de cineva cocoțat sus, în sferele rarefiate ale elitei.

Așa că m-am interesat despre ce este vorba cu mitingul. Am aflat că domnul Pleșu, cunoscutul intelectual, ar fi fost jignit și chiar înjurat de cineva de la postul de televiziune Antena 3. Astfel, s-a născut un protest spontan și popular, protest concretizat într-o petiție semnată de unii domni și unele doamne cu pretenții ori chiar cu etichete de intelectuali, bine lipite de părțile vizibile ale corpului domniilor lor. Ceea ce mi-a produs, din nou, aceeași reflexie despre nătângism, de data asta la o scară ceva mai mare, cât să îi cuprindă și pe respectivii petenți.

După care mi-am dat seama că sunt victima unei șmecherii mediatice. Adică, atenția mi-a fost atrasă spre un subiect care nu există și spre o acțiune care nu înseamnă nimic. Pentru această revelație, a fost suficient să mă uit la succesiunea evenimentelor și să îmi reamintesc despre cine este vorba.

Deci, domnul Andrei Pleșu scrie urât despre unul sau mai mulți dintre realizatorii postului de televiziune Antena 3, în ziarul Adevărul. Nu am verificat acuratețea acestei situații, cum nu am citit nici ce a scris domnul Pleșu. Este deci, posibil, ca domnia sa să nu fi scris chiar în Adevărul, ci într-una din subisidiarele acestei publicații, cum este Dilema Veche, ediția online a gazetei preluând frecvent asemenea texte. Adică, domnul Pleșu scrie un text care îi este publicat pe mai multe pagini de internet.

Am amintit acest lucru doar ca să înțelegeți că vorbim de audiență aici. Când este să dea bani pe opera scrisă a elitistului domn Pleșu, publicul românesc se numără la nivel de câteva sute, cu limita superioară de până la două-trei mii de cumpărători de publicații ori cărți. Online, însă, numărul audienței crește vertiginos, deoarece apar vânătorii de chilipir mediatic, cei care, înaintea internetului, citeau ziarul peste umărul vecinului din metrou. Așa că, putem vorbi de o audiență maximă a domnului Pleșu de câteva zeci de mii. Nu multe, doar vreo două-trei zeci de mii. Domnii de la Antena 3 au o audiență de vreo douăzeci de ori mai mare. Așa că este firesc să îl vedem pe domnul Pleșu luptându-se pentru audiența proprie cu armele vorbelor rele adresate celor mult mai audiați decât domnia sa.

Se pare că tactica mediatică pleșistă a avut succes, în sensul că numele Pleșu a fost pronunțat în fața unei jumătăți de milion de capete cu ochi și urechi, sau chiar a mai multora. Nici nu mai contează că această mediatizare s-a făcut într-un context negativ. Important este că domnul Pleșu a avut aproape aceeași acoperire mediatică ca doamna Cutare, la care se uită un milion de români, doar pentru că a venit o știre că și-ar fi schimbat culoarea vopselei de unghii.

O asemenea pleașcă, cum ar zice un alt distins intelectual elitist, nu putea scăpa celorlalți intelectuali din grupul domnului Pleșu. Așa că aceștia s-au grăbit să își asocieze numele de cel al domniei sale, că dă de bine. Iar duminică, la miting, televiziunile mai grase ori mai slabe vor avea ocazia să le filmeze și fețele, ba chiar să le audă și vorbele, fără să conteze prea mult dacă aceste vorbe vor avea ori nu ceva intelectual în ele, ori vor fi simple lozinci.

Deci, despre asta vorbim. Despre mediatizare cu orice preți și cu orice mijloace. Domnul de la televizor, despre care am vorbit în introducere, îmi este complet străin. Nu i-am reținut nici măcar numele și nu știu cum arată. Asta, în condițiile în care despre unii dintre cei asociați domnului Pleșu prin petiție am mai auzit. Explic asta, gândindu-mă că este foarte posibil ca domnia sa să nu fi înțeles cum stă treaba cu elitele și cu populismul, ori mediatizarea. Și, de aceea, să se fi străduit domnia sa să inventeze o metodă de strângere a unui număr mai mare de manifestanți la mitingul pro-Pleșu. Asta, în condițiile în care tot ce vor elitiștii este să se vadă și, dacă se poate, să se și audă și pe ei înșiși la televizor, la alte posturi decât la cele fără audiență, unde își mănâncă ei, elitiștii, și micul dejun și își beau și paharul de apă de noapte bună. Fără să știe nimeni de ei.