Plesu

Ca om ce sunt cu lecturile esențiale la zi și cu mintea acasă, nu am găsit încă niciun motiv rațional pentru care domnul Andrei Pleșu este etichetat ca intelectual, ca membru al elitei românești ori ca o voce autoritară în fie ce problemă ar aborda domnia sa, indiferent dacă ar fi în linie cu pregătirea și specializarea de care dispune, ori în domeniile la care toată lumea se pricepe, cum sunt politica, fotbalul și femeile.

Cât am reușit să citesc din opera scrisă a domnului Pleșu nu m-a convins că ar fi un autor esențial, cum nici măcar interesant nu mi s-a părut a fi. Recunosc însă că nu am citit tot ce a scris domnia sa. I-am citit doar câteva articole, luate pe sărite și am încercat, fără prea mult succes, să parcurg cel puțin o duzină de pagini din scrierile sale voluminoase. Mi-am zis, însă, că un autor de texte care nu reușește să îmi capteze interesul nici ca subiect, nici ca scriitură și nici ca metodă de gândire nu merită efortul de a fi citit mai în profunzime. Mai mult, desele și curajoasele derapaje de argumentare și limbaj ce îi caracterizează literatura m-au convins că, dacă aș citi mai mult din acest domn, nu aș afla decât tot asemenea lucruri. Ori eu nu înțeleg de ce aș face vreun efort de lectură și de timp să dau peste suceli și învârteli de frază și peste contorsionări de idei care, cel puțin aparent, sunt menite doar să ascundă impotența intelectuală a autorului.

Despre insul Andrei Pleșu nu știu nimic. Nu mi-a fost prezentat și nu cunosc pe nimeni din anturajul intim al domniei sale, care să îmi fi dezvăluit câte ceva despre omul acesta. Nici măcar nu am avut ocazia să mă aflu, întâmplător, în același loc și în același timp cu domnia sa, cum ar fi fost la vreun târg de carte ori la vreo cârciumă. Fac mențiunea aceasta, deoarece, de-a lungul vremii, în viața mea au intrat câțiva scriitori, artiști și chiar oameni de stat, de a căror operă mă încântasem ori chiar mă îndrăgostisem și, bineînțeles, am făcut tot posibilul să îi cunosc și personal. În toate cazurile, întâlnirile cu aceștia au fost deosebit de agrabile și memorabile. Cu domnul Pleșu, însă, nu este cazul.

Ca personalitate, doar îl pot bănui pe domnul Andrei Pleșu cum este, bazându-mă pe informațiile publice despre domnia sa. Premiant al unuia dintre liceele bune ale Bucureștilor, Andrei Pleșu începe să studieze Istoria și Teoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice din București, în 1966. Ceea ce nu este puțin lucru. Pe vremea aceea, secția asta era foarte restrictivă, din punct de vedere al admiterii. Era singura din țară și avea doar câteva locuri. Au fost ani în care nici nu se scoteau locuri la concurs. Și nu se intra cu pile, nu atât pentru că nu ar fi mers, ci pentru că nimeni nu risca să scoată tâmpiți din această școală, deoarece se vedea imediat, în munca lor, dacă au ceva în cap ori nu. În plus, în acele timpuri, nu ajungeai mare de pe urma ei, ci doar vreun critic la vreo gazetă ori vreun istoric la vreun institut de cercetări. Însă, prestigiul între cunoscători era imens. Deci, tânărul Andrei Pleșu nu a fost un idiot. Din contră.

În dezbaterea publică, s-a pus un accent puternic pe scrisoarea scrisă de domnul Pleșu tovarășului Nicolae Ceaușescu, prin care pleda să nu fie pedepsit prea aspru pentru că se implicase în Meditația Transcedentală, ce fusese atât o mișcare de prozelitism ezoteric, cât și o operație de masă a Securității Statului comunist. Mie nu mi se pare un episod definitoriu pentru personalitatea domnului Andrei Pleșu. Orice om normal ar fi încercat să se disculpe într-o asemenea situație, deoarece munca și viitorul domniei sale depindeau de cât de loial și cât de încredere era considerat în rândurile partidului unic și conducător în toate. În plus, pierderea calității de membru de partid comunist ar fi însemnat că tovarășul Pleșu este lăsat pe mâna Securității, fără protecția pe care acest partid o oferea membrilor săi. Ca lucrător cu străinătatea ce era, situația de proscris i-ar fi interzis și contactele cu această străinătate, ceea ce nu era puțin lucru.

Mult mai definitorie pentru domnul Pleșu a fost situația de asumare a demnității de ministru al culturii în decembrie 1989 și de menținere a acestei demnități până spre sfârșitul anului 1991. Nu sunt informații credibile că domnul Pleșu ar fi făcut parte dintr-un grup de conspiratori ce s-ar fi pregătit îndelung și în ascuns pentru asumarea puterii executive, în eventualitatea căderii guvernului comunist și a regimului ce l-a găzduit. Mult mai plauzibilă este ipoteza că domnul Pleșu a fost scos din căciulă, cum se zice, iar domnia sa a zis da. Ceea ce este definitoriu, cum ziceam.

Adică, domnul Pleșu nu are nicio ezitare de a-și asuma responsabilități pentru care nu are nicio pregătire teoretică și nicio experiență, ba chiar nu are nici habar. În cazul concret al ministeriatului culturii, misiunea domniei sale nu a fost să guverneze bine domeniul ci, așa cum a mărturisit el însuși, să epureze cultura română de elementele sale comuniste, cum a fost maestrul Radu Beligan, pe care l-a îndepărtat imediat de la conducerea Teatrului Național din București. Ori, pentru așa ceva, nici nu îți trebuie vreo pregătire teoretică ori vreo experiență managerială, ci doar tupeu și hotărâre. Culmea este că tot domnul Pleșu și-a dat o notă bună activității sale de epurator cultural, consemnând faptul că maestrul Beligan nici măcar nu a protestat și nici nu l-a înjurat cu prima ocazie când s-au văzut.

La fel a făcut și cu ministeriatul externelor, timp de doi ani, între 1997 și 1999. Crezând, probabil, că diplomația înseamnă să știi să mănânci în public cu două mâini și să vorbești mai mult decât limba maternă, domnul Pleșu nu a avut nicio ezitare să își asume demnitatea de ministru al afacerilor externe românești, într-o perioadă de maximă importanță istorică pentru România, cea în care așteptam o confirmare a comunității euro-atlantice că ne consideră ca făcând și noi parte din această comunitate. Ceea ce s-a și întâmplat, singurul merit al domnului Pleșu fiind că nu a încurcat prea mult lucrurile. Practic, pe timpul ministeriatului său, nu a reușit să guverneze ministerul și a stat la mâna secretarilor de stat din subordine, pentru formularea și realizarea politicii externe românești, atâta câtă era ea. Ulterior, în memoriile sale, domnul Pleșu și-a adus aminte doar de faptele sale bune, deși l-am prins, cel puțin într-o ocazie, că își arogă merite pe care nu le-a avut. De altfel, cooptat ca întâiul sfătuitor de politică externă în prima echipă prezidențială a domnului Băsescu Traian, în 2005, domnul Andrei Pleșu a trebuit să se recunoască incompetent și să părăsească această echipă la scurt timp de la instalare.

Dacă, în fapte, domnul Pleșu nu este deloc ezitant în a face și ceea ce nu știe ori nu poate să facă, de ce ne-am mira că, în vorbe, același domn vorbește și despre ceea ce nu știe ori nu poate să cunoască. Și, tot așa, dacă, în fapte, domnul Pleșu se consideră sublim, deși este evident că nici măcar satisfăcător nu e, de ce ne-am mira că și în vorbe domnul Pleșu se consideră la fel de nemaipomenit, pe când, în realitate, nu este.

Să încheiem cu observația generală că este o diferență esențială între inteligență și caracter, între performanța intelectuală și postura publică, între importanța socială a gânditorului și demnitatea publică asumată de același gânditor. Oamenii mari fac în așa fel încât această diferență să nu se mai vadă, prin apropierea cât mai strânsă a celor două laturi.

Oamenii ca domnul Andrei Pleșu caută să ascundă această diferență, păcălind publicul că una ar fi alta. Adică, inteligența ar ține loc de caracter, postura publică ar ține loc de performanță intelectuală, iar demnitatea publică ar fi un substitut al importanței sociale a personalității respective. Ceea ce nu este nici măcar dilematic. Este doar fals.