Fotografii pentru Poveste

De multă vreme mi-am dorit să spun o poveste. Deocamdată, vă prezint doar scenografia. Să vă familiarizați cu ea. Povestea cu vorbe urmează...

  

Oricum, până să vă spun eu povestea pe care o pregătesc, aveți posibilitatea să vă spuneți singuri o poveste ce s-ar petrece în această succesiune de imagini...

Vinerea Mare

În Vinerea Mare, toată suflarea se duce la slujba numită Prohodul Domnului, care are loc pe seară, la biserică. Dacă biserica este înconjurată de cimitir, seara se transformă într-un perelinaj la mormintele celor ce au murit, lăsând în urmă doar o amintire din ce în ce mai vagă și o dâră de dragoste ce duce spre pomenirea lor odată sau de câteva ori pe an.

Prohodul Domnului este unul dintre momentele de esență ale creștinismului. Ca să fii creștin, trebuie să crezi că Iisus Hristos este fiul lui Dumnezeu, care, în Vinerea Mare, l-a supus unei judecăți nedrepte a oamenilor, unui supliciu greu de imaginat și îndurat, precum și unei morți nedemne, pe cruce, între tâlhari. Fără această credință, nu poți ajunge la celălalt moment de esență a creștinismului, Învierea.

Mulți dintre noi, luați cu treburile de peste an, ne amintim că suntem creștini doar acum, de Paști, și mărturisim Învierea Fiului lui Dumnezeu, atât prin comemorarea supliciului și morții sale pe cruce, cât și prin sărbătorirea revenirii lui la viață, în a treia zi. Făcând asta, vrem să ne mărturisim credința și, implicit, respectul pentru valorile morale pe care această credință le presupune.

Cum a plouat destul de mult în toată Săptămâna Mare, râul care străbate satul de sub munte este destul de umflat. Chiar și acum, pe seară, în timp ce sătenii se îndreaptă cu toții spre biserică, stă să plouă din nou. Și este destul de frig. Curgând de-a lungul drumului, râul coboară brusc, vreo patru metri, într-o astupătură, cum i se zice pe aici cascadei artificiale.

Chiar pe buza căderii de apă, un câine ce își ține doar nasul și urechile afară din apă se zbate să stea în curent. La un moment dat, dispare dincolo de astupătură. Cel care trecea pe lângă râu, și l-a văzut, se apleacă peste parapet să afle ce s-a întâmplat cu câinele. Îl vede ud și speriat, patru metri mai jos, dar la marginea apei. Deci, salvat de valuri și, aparent, întreg. Cum câinele nu dă niciun semn de durere sau suferință, trecătorul contabilizează în minte o întâmplare și trece mai departe. Clopotul bisericii bate.

Câteva ore mai târziu, când este deja noapte, oamenii se întorc de la slujba Prohodului, unii dintre ei cu o lumânare aprinsă în mână. A plouat mărunt și sunt bălți peste tot, oamenii fiind mai atenți la ele decât la ceea ce este în jurul lor. Doar cel ce văzuse câinele căzând peste buza cascadei se apleacă din nou peste parapet, să vadă cum o mai duce câinele, dacă o mai fi acolo. La lumina lanternei, ochii câinelui strălucesc nefiresc. Doar un moment a ridicat el privirea spre parapetul de pe marginea înaltă a râului. După care își apleacă încet și trist capul.

Dacă vă întrebați de ce nu plecase câinele în toate aceste ore, după ce nu dăduse semne că ar fi fost rănit de cădere, răspunsul se află sub botul ud al câinelui. Care, de fapt, era o cățea. Pe ploaie și udă din râu, ea veghează o față de pernă veche, în care cineva îi vârâse puii și îi aruncase în apa umflată, pentru că, la țară, nu s-a auzit de sterilizarea câinilor sau de alte forme anticoncepționale. Și nimeni nu are ce face cu prea mulți câini pe lângă curtea omului.

Așa că, în Vinerea Mare, în același timp cu oamenii care repetă an de an povestea patimilor lui Iisus, un câine trăia, pe viu, durerea unei mame care își vede copiii condamnați pe nedrept la moarte și executați sub ochii ei, fără să poată face nimic pentru a-i salva, deși a încercat din greu.

Zâmbet de primăvară

Îmi întind degetele sufletului până ajung

Să îți mângâi colțul ochilor

Iar tu te deschizi a zâmbet nefăcut

Aparte și departe de ceea ce citești acum

Doar pentru că ai ochii tăi lăsați

La îndemâna sufletului meu mângâietor a joacă.

Și nici nu știi când îmi trag înapoi

Degetele sufletului meu

Pline de imaginea cărții ce o citești

Prelinsă ca o lacrimă neîncepută în colțul ochiului

De ajung să îți citesc necitind lectura ce te prinde

Cu o idee venită în gând pe o aripă de înger.

Ce mai rămâne în urma degetelor sufletului meu

Cu care te mânigâiam a joacă pe pleoape

Și îți desenam un zâmbet nefăcut pe buze

Nu este altceva decât mireasma primăverii din noi

Pe care ai lăsat-o să ne scape în jur pe când tu citeai

Iar eu neciteam pentru că știam pe de rost că te iubesc.

O replică în gol

Incitat de un prieten, de curând am emis maxima că un sfat bun dat pe gratis valorează exact atât cât a plătit pe el receptorul, ca să îl primească. Acest lucru s-a întâmplat în rețeaua de socializare Facebook. Un alt prieten îmi semnalează, pe blogul domniei sale, existența unui puști în uniformă, cu gradul de căpitan, care a comis un text despre mine. Citind textul respectiv, publicat în pagina 19 a numărului 13 din 2014, al gazetei ostășești Observatorul militar, m-am simțit obligat să îi dau o replică. Problema este că, încă de pe acum, de dinainte de a o emite, știu că replica mea va fi dată în gol, conform valabilității universale a maximei amintite la început.

Deși nu îl cunosc personal, sunt convins că domnul căpitan, căruia nu am rezistat să îi spun puști din dorința de a face un calambur care să ducă la ideea că bietul om habar nu are ce este aia o pușcă, ori, dacă i se arată una, nu știe la ce folosește, face parte dintr-o specie foarte bine individualizată în mediul militar și, în consecință, extrem de ușor de identificat și clasificat. Peste ani, cu siguranță va ajunge asemenea unui colonel care încerca să discute cu mine de la egal la egal din punct de vedere profesional, pe considerentul că domnia sa văzuse cum se face treaba militară, ba, mai mult, într-o situație particulară, s-a aflat, ca bagaj, într-o mașină de luptă ori într-un elicopter, tocmai în momentul în care au trecut ceva gloanțe pe lângă el, în condițiile în care eu chiar făcusem, cu mâna mea și cu mintea mea, treburi militare asemenea celor văzute de respectivul pe când era martor-bagaj. Și mult mai multe decât atât.

Văzând că semnează textul respectiv cu adresa sa electronică ce poartă extensia „presamil.ro”, am bănuit că domnia sa este plătit ca să scrie și să publice. Adică, meseria domniei sale este să producă vorbe, deși poartă uniforma armatei menite să lupte cu armele și nu cu tastatura, iar gradul său este al unui comandant de companie, pus să răspundă de soarta, bunăstarea, viața, hrana, pregătirea militară și victoria în lupte a vreo sută de oșteni profesioniști, și nu doar gradul cuiva care să fie salutat de cei cu grade mai mici. Ceea ce nu este de mirare, în condițiile în care actualul vice-premier și ministru de interne, pe vremea când era ministrul domnului căpitan despre care scriu eu aici, a avansat la gradul de colonel sau la alte grade mari, apropiate de cel de colonel, o mulțime de condeieri ori vorbitori de factura domnului căpitan, doar pentru că putea și pentru ca respectivii să se poată lăuda acasă cu uniforma și gradele.

Faptul că a scris și a publicat ceea ce a scris și a publicat poate fi explicat prin una din două ipoteze. Ori a fost pus să scrie ce a scris, iar șeful care l-a pus i-a publicat apoi textul, considerând că omul și-a îndeplinit misiunea în mod corespunzător dorinței sale și indicațiilor date, ori a scris ce a scris de capul lui și a reușit să strecoare textul spre publicare, profitând de indolența editorului. În ambele ipoteze, rămâne de lămurit ce a avut domnul căpitan cu mine, de a scris ce a scris.

Desigur, nu o să găsiți numele meu menționat în textul acela, așa cum nu veți găsi nici numele căpitanului semnatar în articolul meu. Însă, despre mine trebuie să fie vorba, deoarece autorul se referă la ofițerii în rezervă, așa cum sunt și eu, care își „exprimă părerea în mediul online, pe Facebook, cu privire la starea dezolantă” „a armatei de acum”, ceea ce am făcut și eu, de nenumărate ori.

Ce face domnul căpitan de ziar cu textul domniei sale? Încearcă să îmi distrugă credibilitatea profesională, ca modalitate de a demonstra că nu aș avea dreptate să consider că „armata de acum” s-ar afla într-o „stare dezolantă”. Adică, în loc să arate cât de puțină dreptate am eu, prin descrierea situației de invidiat și superbă în care se află astăzi „armata de acum”, domnia sa afirmă că nu am dreptate, deoarece nu aș deține „monopolul științei militare”, că opiniile mele bazate pe știința militară ce o posed nu ar fi fost solicitate de nimeni, niciodată, cu exepția „vecinilor de bloc”, că am ajuns să fiu vocal și critic doar după ce nu am mai fost ofițer activ, înainte fiind tăcut și prudent în a-mi arăta nemulțumirea față de cum era creată puterea militară, precum și că nu am avut nicio realizare pe timpul când eram ofițer activ. „Niciunul dintre ei nu și-a dat demisia de onoare pentru că nedreptățile i-ar fi ajuns la os”, afirmă ritos puștiul nostru.

O asemenea abordare îi creează domnului căpitan și editorilor săi o mare problemă. Dacă eu reușesc să îmi apăr și să îmi demonstrez cu argumente credibilitatea, înseamnă că am dreptate atunci când scriu „în mediul online, pe Facebook”, că armata de astăzi este de toată jena, că nu produce putere militară în măsura în care este de așteptat de la ea și că, în condițiile iminenței recursului la ea, devine o vulnerabilitate pentru capacitatea de apărare a statului România.

În câteva cuvinte, iată despre ce este vorba. Nu mi-am dat demisia de onoare pentru că mi-ar fi ajuns nedreptățile la os, dar am plecat din armata activă la cerere, înainte de termen, pentru a face în afara sistemului militar ceea ce nu puteam face în interior, din motive de birocrație și rezistență la nou, în ajunul invitării și, apoi, al intrării României în NATO. Și am făcut asta foarte vizibil și vocal. Domnul căpitan nu are cum să știe despre ce scriu eu aici, pentru că, pe vremea aceea, nu știa nici că domnia sa va ajunge vreodată un militar fără pușcă. Dar îi poate întreba despre mine pe cei care au fost acolo, la intrarea României în NATO, cu excepția generalului Mihail Popescu, care nu mai este printre noi.

Nu numai pe timpul carierei militare active, dar și după aceea, înalți oficiali și organizații românești și străine au apelat la „știința mea militară”, m-au consultat cu privire la diferite aspecte legate de gestionarea efortului de creare a puterii militare, iar cărțile mele, pe aceste teme, au fost publicate în mai multe limbi străine, de circulație modială sau locale. Singurii care nu s-au interesat de părerile mele au fost vecinii mei de bloc. O simplă căutare „online” îl va lămuri pe domnul căpitan că am suficientă credibilitate privind știința mea, asupra căreia nu am constituit niciun monopol, de altfel.

Mai puțin cunoscute pe internet și de publicul larg sunt realizările mele ostășești. Asta nu înseamnă că ele nu există. Pe când eram comandant de subunitate am avut suficiente rezultate consemnate de colegii de atunci din presa militară, scrisă și audiovizuală, ai domnului căpitan, inclusiv vreo două inovații la tehnica militară și vreo două filme militare. Ca ofițer de stat major am făcut planuri operative și analize care au servit la realizarea misiunilor aviației militare. În Statul Major General am creat, alături de colegii mei, un nou domeniu al puterii militare și am condus primii pași ai Armatei României spre NATO, fiind, la un moment dat, primul și singurul oficial român deținător al unei funcții în a cărei denumire apărea cuvântul NATO.

Și argumentele de apărare a credibilității mele profesionale pot continua încă multă vreme. Mă opresc însă aici, considerând că am făcut demonstrația necesară demontării încercării domnului căpitan și a editorilor săi de a mă discredita, cu scopul de a îmi nega astfel aprecierea că armata de astăzi este într-o stare deplorabilă.

Bineînțeles, cei ce sunt astăzi activi în „armata de acum” nu au nicio vină pentru această stare. Au însă o istorică responsabilitate. Pe care ar trebui să și-o asume, în loc să trăiască într-o iluzorie și permanentă negare, blamându-i pe cei ce le arată cât de rău le merge cu meseria asta a armelor, la români.