Agenda de securitate nationala a noului presedinte al României

Președintele României are doar două roluri constituționale, dintre care primul este că reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Astfel, președintele este întâiul om din stat în ceea ce privește securitatea națională a României. Cel puțin în teorie, ori într-o abordare rațională, alegerea președintelui României ar trebui să se facă pornind de la capacitatea și calitățile personale ale celui mai bine pregătit candidat pentru îndeplinirea unui asemenea rol.

Din păcate, în practică și în realitatea crudă de la noi, din România, președintele va fi ales pe orice alte criterii decât cele legate de cât de potrivit sau potrivită va fi el sau ea să joace rolurile pe care îi le cere Constituția României. Dacă aducem în discuție doar modul concret în care a fost ales actualul președinte Băsescu Traian în anul 2004 și reales în 2009, precum și modul în care a trecut cu bine peste cele două referendumuri naționale de demitere a sa, putem spune că noul președinte va fi ales la masa verde sau, după caz, la una neagră sau roșie, iar decizia va fi luată în cu totul altă parte decât în secțiile de votare.

Cel mai probabil, alegerea președintelui se va face de cei ce organizează și supervizează alegerile prezidențiale, între care se remarcă Ministerul de Interne, Serviciul de Comunicații Speciale, Curtea Constituțională și Procuratura, cu acceptul sau chiar cu voința unei părți a străinătății.

Dacă această prognoză este cât de cât realistă, atunci am putea spune că nici nu mai are vreun rost să discutăm vreo problemă legată simultan de securitatea națională și de noul președinte, cum ar fi agenda de securitate națională pe care acesta ar trebui să o întocmească încă din campania electorală. Doar că viața și evoluțiile comunității internaționale vor impune cu necesitate o agendă de securitate și pentru statul România, chiar dacă președintele său ar fi cel mai dezinteresat individ de un asemenea subiect. Un individ care nici nu prea contează, deoarece, așa cum spunea, în particular, un candidat trecut la această funcție supremă în stat, sunt alții cei ce ne vor spune cum să abordăm orice agendă de securitate vom avea noi, așa că nici nu merită să ne mai gândim la asta.

În consecință, ar trebui să închidem aici subiectul din titlul acestui articol, dacă nu am ști că însăși alegerea președintelui României este o problemă de securitate națională, ce ar trebui să ocupe primul loc pe agenda publică.

Este o problemă de securitate atunci când un președinte de țară este impus de străintătate, deoarece este firesc să presupunem că respectiva străinătate îl sprijină doar pentru a-i servi ei interesele, cel mai probabil în detrimentul intereselor autohtone. Deși există câteva exemple în istoria omenirii în care agenți dovediți ori doar bănuiți ai unei puteri străine, odată ajunși președinți în țara lor, și-au abandonat stăpânii și au aderat la o agendă națională, uneori chiar cu prețul debarcării lor violente din funcție, nu există nicio garanție că un președinte impus pe față ori acoperit de o putere străină ar deveni patriot peste noapte, din trădător ce este.

Aceeași logică se aplică și în cazul sprijinirii și chiar al impunerii unui candidat de sistemele mafiote sau corupte din România. Deoarece asemenea sisteme apar și se dezvoltă pe seama celor mulți și își consolidează bunăstarea pe seama banului public, este de la sine înțeles că un președinte impus de ele va fi un președinte al lor și nu unul pentru cauza națională.

Principalul indicator că avem de a face cu un candidat care este conectat la interese externe ori la interese opuse celor naționale, deci care este el însuși ori ea înșăși o problemă de securitate națională, în loc să fie o soluție la oricare ar fi problemele de securitate națională, este absența subiectului agendei naționale de securitate din discursul respectivului candidat, cumulată cu absența ori subțirimea unei politici naționale de securitate pe care ar fi pregătit să o promoveze candidatul.

Alți indicatori ar fi lipsa oricăror date convingătoare privind capacitatea candidatului de a aborda și soluționa probleme de securitate națională, lipsa de credibilitate a echipei personale că ar putea contribui la soluționarea unor asemenea probleme, ori lipsa de instrumente consacrate de analiză de securitate și de conducere a domeniului securității naționale din dotarea respectivului candidat. Ca să vă dau un exemplu plastic, ar fi ca și când domnul Dușa ar candida să fie ales ministrul apărării naționale, în loc să fie numit.

Cu atât mai serioasă devine problema de securitate națională a alegerii președintelui României, cu cât viitorul imediat impune cu necesitate ca șefii de state și de guverne din întreaga Lume să fie personalități bine conturate și pregătite din prima zi în funcție să identifice și să dezbată problemele curente și de perspectivă ale securității internaționale, să propună soluții la acele probleme și să muncească neîncetat la implementarea acelor soluții, astfel încât Lumea așa cum o cunoaștem să continue să existe. Cu noi în ea, desigur.

De exemplu, la nivel mondial, se vor repune pe agenda de securitate problemele globalizării, ale ordinii mondiale, ale rolului super-puterilor și rolul statului, în general, ale obiectivelor de dezvoltare durabilă și de eradicare a sărăciei, în condițiile în care criza financiară începută acum o jumătate de deceniu a evidențiat inadecvarea sistemului monetar internațional și rolul malefic suprastatal al bancherilor, care au făcut ca bogații să devină și mai bogați, iar săracii și mai săraci.

Cu un președinte slab, nepregătit și subordonat intereselor non-naționale, România nu va avea niciun cuvânt de spus în dezbaterile internaționale pe aceste probleme, nu va putea promova interesul național al reprezentării egale, al liberului schimb și al accesului neîngrădit la capital pentru proiectele de dezvoltare, nu va putea profita de datoria externă relativ mică pentru a avea o voce puternică pe subiectele legate de inadecvarea sistemului monetar internațional și altele asemenea. În schimb, România reprezentată de un asemenea președinte va fi doar un vot dat din timp în favoarea indiferent căror opinii ar emite Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, adică organizațiile monterare internaționale cărora li s-a subordonat necondiționat, sub președinția domnului Băsescu Traian.

Un alt subiect pe agenda națională de securitate ar trebui să fie viitorul arhitecturii europene de securitate, zdruncinate până în pragul prăbușirii de Federația Rusă condusă de președintele Putin. Nu numai că actuala arhitectură este nefuncțională și nu poate oferi soluții viabile la criza ucraineană, așa cum nu a oferit soluții nici în celelalte situații de secesiune teritorială pe criterii etnice, care au fost doar înghețate de vreo două decenii încoace, în loc să fie rezolvate, dar ea, arhitectura, împiedică la propriu găsirea unei soluții viabile, care să ducă la încetarea confruntărilor și reluarea vieții pașnice în Ucraina. Așa că, mai devreme sau mai târziu, în mandatul viitorului președinte român, se va pune problema re-proiectării edificiului european de securitate.

Un președinte slab, nepregătit și subordonat străinătății va sta tăcut și va vota orice vor propune cei ce l-au pus ori l-au sprijinit în funcție, chiar dacă asta ar însemna ca noua arhitectură de securitate să nu mai fie utilă prezervării independenței naționale, unității și integrității teritoriale a României.

În context, organizațiile de securitate europene și euro-atlantice vor trebui să se re-definească și ele. Specific atât Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, cât și Uniunii Europene este că, în probleme de politică de securitate, membrii acestor organizații au voci și voturi egale. Asta nu înseamnă că va fi cineva din aceste organizații care să ceară României să își exprime vreo opinie independentă sau să voteze soluțiile propuse după interesul său național. Doar România însăși, prin președintele său poate să își promoveze propriul interes național și poate contribui la găsirea celor mai bune și mai favorabile soluții de securitate, din interiorul acestor organizații.

Dacă acest președinte este unul slab, nepregătit și subordonat străinătății, România va fi tăcută și subordonată la masa de voci și voturi egale.

Tot de mare actualitate sunt și problemele violențelor internaționale pe criterii religioase, ce pot ușor escalada în războaie religioase, după cum se văd primele semne în Irak, în aceste zile. Nu mai puțin actuale sunt problemele legate de securitatea cibernetică, ori de securitatea comunicațiilor, la nivel național și internațional. Corupția și crima organizată vor fi din ce în ce mai prezente pe agenda internațională de securitate. Noile armamente și posibiltatea dezvoltării armatelor non-statale sau private vor fi și ele discutate și se vor propune soluții în care vocile statelor naționale contează. Iar lista de subiecte ce ar putea fi incluse pe o agendă de securitate națională rămâne deschisă.

Revenim la observația de început că funcția cea mai înaltă în statul România este creată pentru a adresa toate aceste subiecte și, mai ales, pentru a găsi și impune acele soluții ce sunt benefice românilor și care duc la îndeplinirea cu succes a rolului constituțional al președintelui. Problema este că nu vedem cum s-ar obține succesul așteptat, atunci când această funcție  va fi ocupată de cineva total dezinteresat de subiect, căruia îi lipsesc atât cunoștințele cât și priceperea de a juca rolul independent și convingător al primului responsabil de securitatea națională a românilor, cineva care nu este legat prin contractul electoral de proprii cetățeni, ci de exponenții unor interese străine ori chiar opuse acestora.

Victimele românesti

Este firesc să vedem o mulțime de victime într-o țară ca România, în care tot ce ne merge rău ni se trage de la alții. Numai că, o parte dintre noi suntem victime închipuite, iar altă parte suntem victime false.

Victimele închipuite suntem toți cei care dăm vina pe destin, pe ghinion, pe vreme, pe vecini, pe Doamne-Doamne, pe părinți și strămoși, pe Marile Puteri, pe istorie, pe iudeo-masoni, pe țigani, pe unguri, pe nemți, pe americani, pe ruși, pe câinii comunitari, pe pisici, pe păsări, pe gândaci, pe televizor, pe planeta Pământ și pe cine ne mai aducem aminte sau ne iese în cale pentru faptul că nu ne merge la fel de bine ca altora, care sunt mai bogați, mai sănătoși, mai educați, mai în siguranță, mai curați și spălați, mai liberi și mai frumoși decât suntem noi, românii.

Desigur, noi îi bănuim pe toți ăștia că uneltesc împotriva noastră, a românilor, ca să ne meargă nouă rău și lor bine. Dar chiar și fără această bănuială, cum să nu le faci lor o vină clară, când noi ne închipuim că suntem victimele destinului, ghinionului, vremii, vecinilor etc., pe care îi tot rugăm și îi tot așteptăm să facă și ei ceva ca să ne fie și nouă bine, dar ei nu și nu.

Noi mergem cu zecile de mii la coadă la moaștele sfinților, doar-doar s-o îndura vreunul să ne pună și nouă în traistă puțină bunăstare, măcar un pic de sănătate în plus, ori o notă mai bună la examenul de bacalaureat. Dar moaștele ne fac și mai săraci, și mai bolnavi, și mai proști la carte decât eram înainte de a merge să le pipăim, așa că este firesc să ne închipuim că suntem victimele acestora.

Noi ne mai închipuim cu sutele de mii că suntem victimele americanilor, rușilor, evreilor, germanilor și altor neamuri pe care îi tot rugăm să vină la noi să ne ia ce vor ei, doar-doar ne-or aduce și nouă câte ceva din ceea ce ne trebuie ca să fim mai bogați, mai sănătoși și mai deștepți, dar ei doar ne iau ce avem noi pe aici, pe la noi prin țară, fără să ne dea nimic în schimb, altceva decât povețe, ori să ne certe că prea suntem leneși, neo-comuniști, securiști și mafioți.

Noi ne plângem cu milioanele de cât rău ne fac țiganii sau romii, cei pe care îi confundă Lumea cu restul românilor, ne plângem de intențiile ungurilor de a ne lua Țara sau, măcar, o parte din ea, ne plângem că suntem la intersecția între marile imperii europene, că nu suntem lăsați să ne facem istoria în Țara noastră așa cum vrem noi, ne plângem că vin americanii să ne apere de ruși și că vin rușii să ne apere de americani. Și, pentru că toate astea ni se întâmplă fără ca noi să facem ceva, ne închipuim că suntem victimele tuturor acestora.

Victimele false sunt aceia dintre noi care și-au făcut singuri rău. Nu poți zice că ești o victimă a unei cărămizi sau grinzi ce ți-a căzut în cap, atunci cât chiar tu ești atât proiectantul cât și constructorul care a pus grinda ori cărămida atât de prost în zid, de a căzut peste tine.

Nu poți să te numești Adrian Năstase ori Dan Voiculescu și să spui că ești o victimă a sistemului de poliție politică ce s-a dezvoltat în locul sistemului de justiție democratică în România, cât timp chiar tu ai fost unul dintre cei puși prin vot să gândească și că edifice un sistem de justiție corect, cinstit și drept, dar ai făcut unul controlabil politic și nedrept, în speranța că îți va fi de folos sub forma asta și că nu o să ajungi și tu victima lui, a sistemului.

Nu poți să îl numești călău pe Băsescu Traian pentru că a folosit acest sistem ticăloșit ca să te trimită pe tine la închisoare, atâta vreme cât tu l-ai tolerat și chiar l-ai ajutat pe acesta să fie cu tine în guvern, să crească în influență, să se îmbogățească de pe urma banului public, să vândă averea națională pentru profitul propriu, l-ai ajutat să formeze majorități parlamentare nefirești, împotriva votului popular, pentru a forma guverne aservite lui și străinătății păguboase, l-ai sprijinit în politica sa de distrugere a economiei naționale, astfel încât România să ajungă la mâna străinilor și pentru mâncare, și pentru energie, și pentru locuri de muncă. Băsescu nu poate fi călău, atâta vreme cât cei pe care îi lovește nu pot fi victime, decât unele false.

Nici restul publicului românesc, cei care suferim de pe urma faptului că domnul Băsescu Traian este, de un deceniu, președintele României, nu putem să ne revendicăm ca victime ale acestuia, pentru că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Suntem de compătimit, desigur, dar nu suntem victime.

Singurele victime reale în România sunt cei care, fără să aibă vreun cuvânt de spus, suferă de pe urma deciziilor noastre individuale și colective despre cum vrem să trăim și să facem istorie în Țara asta.

Astfel, generațiile care s-au născut în ultimii douăzeci și cinci de ani sunt victime sigure. Ei sunt victimele sistemului de educație națională, total corupt și ineficient în a forma cetățeni, caractere, personalități sau oameni pregătiți pentru viață, sistem eminamente necompetitiv în comparație cu oricare alt sistem european de învățământ.

Ei sunt victimele unui sistem de sănătate publică practic inexistent pentru suferinzii de boli grave și neperformant pentru restul bolnavilor, sistem creat doar pentru înflorirea mafiilor medicamentelor și aparaturii medicale nefolositoare, pentru sifonarea banului public spre buzunarele private ale politicienilor și acoliților acestora.

Ei sunt victimele unei economii sufocate de piața neagră și gri, în care majoritatea locurilor de muncă existente sunt fie la negru, fie prost plătite, în care antreprenoriatul cinstit este exclus, în care productivitatea, performanța, inovația și dezvoltarea sunt descurajate, dacă nu sunt chiar interzise.

Ei sunt victimele unui sistem de servicii publice puternic birocratizat, nepotizat și corupt, care este proiectat să lucreze împotriva cetățeanului, pentru umilirea și spolierea acestuia cât mai mult posibil.

Numai că, odată cu trecerea timpului, aceste victime reale ajung să aibă un cuvânt de spus în treburile publice ale României și nu o fac. Ori o fac la fel ca cei de dinaintea lor, adică tac și se plâng ce victime demne de milă sunt ei. Și asta, fără să își dea seama că, din victime reale ce erau atunci când nu aveau niciun cuvânt de spus, de data asta devin niște victime false.

Ei ar trebui să știe deja, chiar dacă nu le-a spus nimeni la școală, că asemenea victime false nu pot trezi niciodată compasiunea nimănui. Doar compătimirea...

Judecata românească

Cazul condamnatului Dan Voiculescu a fost unul extrem de mediatizat. Condamnarea suferită de acest domn și de o duzină de alți inculpați va isca, fără nicio îndoială, un noian de alte acte mediatice. Nu vreau să mă număr printre ei.

În primul rând, nu știu cazul penal în care a fost condamnat domnul Voiculescu, iar mass media românească nu a fost în măsură să mă lămurească, aceste mijloace de „informare” mustind de propagandă, partizanat și dezinformare. Deci, nu am cum să mă pronunț despre ceea ce nu am cum să știu.

În al doilea rând, am convingerea că asistăm la o vendetă, la o bătălie între mafioți care folosesc mijloacele de atac pe care le au la dispoziție, inclusiv cele publice, și nu la un act de justiție, adică de dreptate. Nu este nicio îndoială că protagoniștii acestei vendete sunt domnii Băsescu Traian și Dan Voiculescu. Aceștia au produs deja multe victime colaterale, reprezentate atât de cei condamnați, și vor mai produce, în rândul celor implicați în proces, ca procurori și judecători, care vor suferi mai târziu. Ori, într-o vendetă nu este loc de a treia parte, nici măcar în rolul de comentator.

În al treilea rând, mentalitatea publică românească este primitivă. Conform acesteia, dacă sunt în dezacord cu domnul Băsescu înseamnă că sunt cu domnul Voiculescu. Sau invers. Deci, orice poziție publică despre subiectul Voiculescu condamnat va fi percepută ca una partizană, adică viscerală, lipsită de rațiune curată și de intenții cinstite.

Așa că cele ce urmează nu sunt despre domnul Dan Voiculescu sau despre Antena 3 cea anti-băsistă, ori despre cât de corectă ori de strâmbă a fost judecata la care aceștia au fost supuși.

Este vorba despre România, care este statul al cărui cetățean sunt și care îi angajează și îi plătește pe toți cei implicați, în numele ei, în cauza Voiculescu versus Băsescu.

Această Românie este un stat prăbușit, în ceea ce privește funcția de dreptate, pe care ar fi trebuit să o exercite prin puterea judecătorească.

În momentul în care o procuratură arestează un judecător ce ar fi trebuit să judece cazul Voiculescu iar o curte de apel aduce de la instanța inferioară doi judecători pe care îi pune în locul acelui arestat și al celuilalt judecător ce se făcuse pierdut, în momentul în care acest complet ad-hoc își bate joc de opinia publică și se arată total subordonat unei bucăți de hârtie pe care, probabil, sunt scrise intrucțiunile cu ceea ce să facă, în momentul în care președintele României iese în public și dă instrucțiuni cum să procedeze respectivul complet, în momentul în care un procuror șef minte public privind condițiile juridice în care se află dosarul în cauză, din punct de vedere al termenelor de prescripție, în momentul în care Consiliul Superior al Magistraturii, cel pus de Constituție să vegheze asupra independenței justiției vede toate astea, de la televizor, și nu face nimic, de-a lungul lungilor săptămâni de circ judiciar, în acel moment nu mai putem vorbi de greșeli, de acțiuni subversive, de ofițeri sub acoperire ai unor servicii secrete de stat sau particulare ce joacă rolul de procurori și judecători, ori de alte motive punctuale sau oculte ce ar putea explica situația creată.

Singurul lucru de care putem vorbi este totala prăbușire a României ca stat ce poate exercita actul de dreptate.

Problema este că defecțiunea asta nu se vede cu ochiul liber. Acum treizeci de ani, după accidentul nuclear de la Cernobîl, am cunoscut unii cetățeni, altfel întregi la cap, ce susțineau că ei pot vedea radiațiile nucleare ce se abătuseră asupra României, în condițiile în care acele radiații, chiar dacă existau, nu aveau cum să fie văzute decât de aparatele specializate. Mă gândesc la faptul că tot mai bine ne-ar fi cu asemenea oameni, care se conving singuri de o realitate, după câtă putere de înțelegere au ei, decât cu unii care cred că, dacă nu văd ei cu ochii lor o realitate, înseamnă că nu există.

Mai ales atunci când realitatea este una amenințătoare pentru ei, oamenii ăștia, care, dacă nu văd nu cred, sunt pierduți. Iar noi, cei care vedem și ceea ce nu li se arată lor, putem fi pierduți împreună cu ei, dacă ne lăsăm duși de valul indiferenței și al dubitativului.

Dacă nu vrem să ne prăbușim odată cu statul ăsta nedrept, va trebui să ieșim din turmă.

Sau să plecăm din Țară.

Ca militar român, eu prefer să îmi apăr Țara decât să o părăsesc.

Voi?

Non-presedintele

V-ați întrebat vreodată cum ar fi să nu avem deloc președintele României? Nici șeful statului, ori conducătorul, ori comandantul, ori primul om în stat și alte asemenea titluri eufemistice? Adică, să zicem că, atunci când sunt adunați în aceeași sală președintele în funcție al României, cu șeful Senatului, cu cel al Camerei Deputaților, cu premierul, cu președintele Curții de Casație și Justiție, cu cel al Curții Constituționale și cine ar mai fi la rând să ocupe postul vacant de președinte, cade o bucată de tavan peste toți ăștia. Pe unii îi schilodește, altora doar le sparge capul, ca să vedem și noi ce au înăuntru. În tot cazul, îi incapacitează pentru funcția pe care se află. Deoarece toți, cu excepția președintelui de Țară, au cel puțin un vice ori un țiitor de loc, toți ăștia ar putea fi imediat înlocuiți, doar președintele nu. Am rămâne cu funcția goală, cel puțin o vreme.

Într-un fel, răspunsul la această întrebare ni l-a dat domnul Crin Antonescu, în vara anului 2012, când a fost președinte interimar al României ca și când n-ar fi fost. Cu excepția semnării câtorva decrete și a prezidării unei ședințe eșuate a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, domnia sa nu s-a arătat pe la locul de muncă al președintelui, nici măcar fizic, deoarece biroul acestuia fusese încuiat și sigilat de predecesorul suspendat Băsescu Traian. Dar noi vorbim aici de o situație și mai tranșantă, în care nimeni să nu fie nici măcar un intermar inactiv și invizibil al funcției prezidențiale.

Trebuie să ne lămurim de la început că nu facem doar un joc de imaginație când ne întrebăm cum ne-ar fi fără președintele României. Răspunsul la această întrebare devine relevant atunci când îl punem în relație cu răspunsul la întrebarea cum ne-a fost și cum ne este cu un președinte ca domnul Băsescu Traian ori ne-ar fi cu cineva mai rău decât domnia sa? Ori cum ne-ar fi cu oricare dintre așa-zișii candidați prezidențiali, cunoscuți deja ori doar bănuiți și luați în discuția publică?

La o primă vedere, se pare că ne-ar fi mai bine fără niciun președinte ori șef de stat ori primul om și altele asemenea decât cu cineva ca domnul Băsescu Traian sau actualii competitori pentru funcția domniei sale.

Dacă luăm doar cele două mari domenii publice în care președintele este instrumental, respectiv politica externă și cea de securitate națională, putem vedea cu ușurință că domnul Băsescu a sacrificat interesul public manifestat în aceste două direcții pe altarul intereselor personale ori chiar al celor străine României, iar competitorii actuali nu dau semne că ar fi pregătiți și dorinici să facă altceva, cu excepția domnului Ponta Victor care se străduiește cu multă transparență să facă la fel ca domnul Băsescu și încă și mai mult decât atât.

Când spun aceste lucruri nu mă gândesc la declarațiile explicit ori implicit electorale, în care cu toții sunt într-un fel de joc de-a spune ceea ce vrea cetățeanul mediu și votant să audă. De exemplu, dacă acest cetățean este anti-rus în proporție de 30 la sută, atunci președintele în funcție și toți competitorii vor vocifera împotriva Rusiei în aceeași proporție, deși, prin comportamentul ei, Federația Rusă merită o critică de peste 90 la sută. Eu mă gândesc la influența politică, economică, sau de altă natură, cinstită sau mafiotă, pe care străinii, fie ei guverne ori privați, fie ei occidentali sau orientali, o exercită asupra politicienilor și guvernanților români, astfel încât aceștia să le servească interesele lor, ale influenților, în detrimentul interesului nostru, al cetățenilor. Dacă nu ar fi nimeni președinte, nimeni nu ar mai putea fi influențat sau chiar constrâns la compromisuri ori la demersuri defavorabile supușilor români.

Mai mult, nimeni nu ar mai putea să ne spună nouă cine ne sunt inamicii și amicii, fără să ne întrebe și pe noi. Ori să justifice diferitele poziții de politică de securitate națională cu sintagma „pentru că așa ne cere NATO”, ca și când noi nu am ști că NATO nu ne poate cere nimic, deoarece noi suntem NATO, în proporție egală cu fiecare alt membru al Alianței, beneficiar al aceluiași drept de vot prin consens.

Așa că, cel puțin la prima vedere, ne-ar fi mai bine fără niciun președinte, decât cu cel actual ori cu competitorii declarați ori bănuiți că ar candida la funcția supremă în stat. Doar că mult mai bine ne-ar fi cu un președinte integru, impermeabil la influențele străine, și la propriu și la figurat, de interesul național și capabil să formuleze politici externe și de securitate națională pentru binele exclusiv al poporului său. Un președinte care să și pună în practică asemenea politici, cu mână forte și cu mintea limpede.

Dacă nu suntem în stare să avem un asemenea președinte, atunci mai bine lipsă.