Unde suntem si unde ne ducem?

Din punct de vedere politic, noi, cetățenii români, suntem la sfârșitul unui deceniu de Regim Băsescu. În acești zece ani, cu excepția a două luni și ceva de suspendare, domnul Băsescu Traian a fost președintele României și a dat nu numai numele regimului pe care l-am trăit, dar a și condus, efectiv, Țara, în toate domeniile de activitate publică.

Absolut toate partidele parlamentare din România au participat, într-un moment sau altul, la această guvernare efectivă băsistă a Țării, așa cum, tot fără excepție, toți candidații la funcția de președinte, pe care domnul Băsescu o lasă liberă la sfârșit de mandat, au guvernat sub autoritatea sa, măcar o bucată de timp. Ar fi totuși o jumătate de excepție, având în vedere că domnul Klaus Iohannis ar fi fost de acord să guverneze sub autoritatea băsistă, dar nu l-a lăsat domnul Băsescu.

Din aceste observații rezultă o primă concluzie. Chiar dacă ne aflăm la sfârșitul mandatului domnului Băsescu, nu înseamnă că, odată cu mutarea domniei sale afară din Palatul Cotroceni, se va termina și regimul ce îi poartă numele. Deoarece toți cei vor mai guverna și după plecarea domnului Băsescu s-au format și s-au desăvârșit în acest regim, este firesc să ne așteptăm că ei vor face și în viitor doar ceea ce știu și au arătat în ultimii zece ani că pot face. Adică, ei nu pot altfel decât să asigure continuarea Regimului Băsescu cu un alt nume.

Cei mai în vârstă dintre români își pot aduce aminte de acum un sfert de secol, când noii conducători politici de după schimbarea de regim comunist au fost tot cei formați și desăvârșiți de acel regim. Chiar să fi vrut, aceștia nu puteau face decât ceea ce știau și învățaseră pe timpul comuniștilor, majoritatea dintre ei provenind chiar din rândurile de frunte ale acestor comuniști. De aceea, tranziția politică la noi, în România, a durat atât de mult, de două-trei ori mai mult decât a durat în Polonia, Cehia, Slovacia sau Ungaria. De aceea tranziția noastră de la economia controlată și condusă de stat la economia bazată pe proprietatea privată și controlată de cetățeni s-a desfășurat extrem de încet și cu disfuncții strategice majore, care au dus la dispariția unor întregi sectoare economice, ca să nu mai vorbim de întreprinderi, cu locurile lor de muncă cu tot. Tot de aceea, domeniul public al justiției nu s-a putut reforma nici până astăzi, râmânând organizat pe aceleași principii ca pe timpul comunismului românesc.

Cei care au realizat aceste transformări nu știau altfel, decât ce și cum învățaseră de la comuniști. Adică, să conducă sectorul public cu poliția politică reflectată în domeniul justiției, precum și sectorul economic cu nepricepere, dar sub un control de partid solid.

În ultimele decenii, peste această situație s-a suprapus o nouă realitate, cea a corupției instituționalizate. Rădăcinile acesteia se regăsesc tot în comunism, ce era o societate bazată pe pile, relații și șpagă, doar că în proporții infime față de nivelul de corupție atins astăzi în România. Cei care vindeau la colțul străzii țigări pe sub mână au ajuns astăzi să fie regii traficului cu țigări de contrabandă, care privează statul de venituri de miliarde de euro și care sunt protejați de legislație, de politicieni și de oamenii legii. La fel ca și colegii lor din bișnița cu alcool, care sunt acum regii traficului cu această marfă și se bucură de negândite privilegii și protecție. Ca să nu mai vorbim de regii asfaltului, ai energiei și câte altele.

Învățământul de stat în care, în trecut, dădeai „o atenție la Tovarășa” pentru a fi mai atentă cu copilul tău, s-a transformat într-o cloacă de mafii, de la mafia manualelor la cea a clădirilor de școală, mafii care învârt și fură miliarde de euro din banul public. După schimbarea de regim, mulți dintre foștii maiștri sau subingineri din întrepriderile de stat comuniste și-au căpușat locul de muncă și au pus ulterior mâna pe acele întreprinderi, pe care le-au falimentat de dragul câștigului din vânzarea fierului vechi și a terenurilor pe care se aflau fostele întreprinderi, deoarece atâta știau ei să facă pentru a se îmbogăți. Și au făcut asta cu ajutorul politicienilor cei noi, pe care îi cunoșteau bine, de la ședințele de partid sau sindicat din timpurile cele vechi. Cred că aș mai putea umple câteva pagini cu asemenea exemple generice.

Important este că am putut face demonstrația că România are deja o experiență amară privind schimbarea de regim politic, ce a fost condusă și realizată cu oamenii regimului anterior. Așa că, și în viitorul previzibil, ne așteptăm ca noii guvernanți, formați sau desăvârșiți de Regimul Băsescu, în frunte cu noul președinte al României, oricare ar fi acesta, dar provenit din aceeași pepinieră băsistă, să facă tot ceea ce știu ei mai bine, respectiv să încurajeze și să protejeze legal și instituțional corupția generalizată, să guverneze prost, în intersul personal și în detrimentul publicului și să pună frâne serioase dezvoltării economice și sociale, ceea ce va menține România pe ultimul loc în Uniunea Europeană la toți indicatorii economici, sociali și culturali.

Concret, sunt patru domenii mari de interes public, adică domeniile dezvoltării economice, securității naționale, dezvoltării individuale și redefinirii locului României în Lume. Ele conțin orice alte interese, opțiuni, năzuințe sau ambiții naționale și individuale, ce pot fi exprimate și promovate în spațiul public și pot fi concretizate prin politici, programe și acțiuni guvernamentale, cum sunt locurile de muncă, nivelul veniturilor din muncă, accesul la educație și la sistemul de sănătate, asigurarea libertăților și drepturilor cetățenești și multe altele. Ei bine, de-a lungul celor zece ani de Regim Băsescu, niciuna dintre aceste domenii mari, ca să nu mai vorbim de subiectele punctuale, nu au făcut obiectul dialogului dintre cetățeni și guvernanți, nici în cele nu mai puțin de șase campanii electorale pentru alegeri locale, generale și prezidențiale, nici în eventualele dezbateri publice dintre campaniile electorale.

Singurele momente în care unele aspecte economice, de securitate ori de prestigiu național au fost amintite au fost momentele în care s-au produs evenimente internaționale ce i-au făcut pe unii jurnaliști să se întrebe „dar la noi cum este?” Numai că, în loc de răspunsuri serioase, de interes pentru cetățeni, aceiași jurnaliști sau confrați de-ai lor, angajați în afaceri de propagandă de partid, au dat publicului numai dezinformări, manipulări sau devierea atenției de la subiect.

Dacă aici am ajuns, după zece ani, ce motive ne-ar îndemna să credem că, de acum înainte situația va fi diferită și înspre mai bine pentru noi, cetățenii? Care ar fi motivul ca leader-ii partidelor politice parlamentare să îi încurajeze pe senatori și deputați ca, de cum se schimbă președintele, să înceapă să efectueze mult așteptatul și niciodată prezentul control parlamentar asupra guvernării, mai ales în aceste patru domenii de interes strategic și esențial pentru popor? Sau, presupunând prin absurd că ar face-o, ce ne-ar îndemna să credem că parlamentarii chiar ar ști și ar putea să exercite un asemenea control, când ei, săracii, n-au mai făcut asta niciodată?

Întreaga pre-campanie electorală se canalizează cu insistență pe o singură temă, cu două capete: anti-băsismul și anti-pontismul. Nici măcar unul dintre candidați nu vorbește altceva decât de cât este el sau ea de anti-băsist sau, după caz, de anti-pontist, ca și când alegerea sa pentru acest motiv ar fi suficientă ca, decum se va vedea în scaunul Cotrocenilor, toate problemele Țării să se rezolve de la sine, odată cu dispariția domnului Băsescu de la cârma guvernării, ori, ca alternativă, odată cu împiedicarea domnului Ponta de a accede la acea cârmă.

Acest lucru se întâmplă deliberat, deoace cetățeanul român mediu și majoritar atâta știe și atâta poate: să se gândească doar de pe azi pe mâine. În sfertul de veac ce a trecut de la schimbarea oficială de regim politic, democrația românească a presupus decizii colective doar în urma analizelor cu un singur pas. Astfel, dacă avem o problemă, știm că trebuie să găsim o soluție, dar nu ne gândim încă la cursul pe care viața noastră îl va lua după adoptarea ei. Haideți să rezolvăm problema asta, zicem noi, și, apoi, vom mai vedea.

Așa facem și în familie, în viața noastră cotidiană, cu deciziile ce ne privesc. Haideți să facem școala asta, zicem noi, și, apoi, mai vedem noi la ce ne trebuie diploma sau specializarea cu care se lasă studiile, dacă diploma vine totuși și cu o specializare, ceea ce este cazul rarisim. Haideți să ne cumpărăm mașina asta, zicem noi, și, apoi, vom vedea dacă ne putem permite să o folosim zi de zi, având în vedere costurile de operare, de care nu are rost să ne interesăm acum, deoarece este prematur.

Cu aceeași mentalitate mergem și la vot. Haideți să votăm împotriva lui Băsescu, ori împotriva lui Ponta și, apoi, o să vedem noi ce facem cu alesul anti-băsist ori anti-pontist ce va rezulta din alegeri. Nici nu ne interesază acum dacă acesta este capabil să abordeze măcar unul din domeniile majore amintite mai sus. Asta rămâne să ne dumirim în următorii cinci ani de mandat. Sau, dacă nu ne dumirim în timpul ăsta, îl mai alegem odată, ca să avem mai multă vreme de cugetat asupra temei.

Așa că drumul pe care ne vom duce de acum înainte, ca popor român ori ca populație a statului european România, este extrem de previzibil. Iar această predictibiltate este dată tocmai de dezinteresul general, popular, față de acest subiect.

Ne așteptăm ca următorul președinte al României, indiferent cine va fi acesta sau aceasta, să continue politica domnului Băsescu Traian de a guverna prin intermediul pârghiilor de forță date de serviciile secrete și de procurorii și judecătorii constrânși de aceste servicii și de președintele care îi numește în funcții și grade.

Din prima zi, această nouă guvernare prezidențială va avea ca obiective strategice, în ordinea importanței, (1) prezervarea și consolidarea puterii în stat a președintelui, inclusiv prin aservirea sa, a guvernului și chiar a Țării față de principalii actori internaționali cu un interes manifestat față de România, (2) protejarea sponsorilor, a susținătorilor și a partenerilor săi împotriva justiției și chiar a opiniei publice, (3) umilirea adversarilor și chiar anihilarea lor prin intermediul justiției de tip poliție politică, (4) generalizarea controlului asupra mijloacelor de informare în masă, inclusiv asupra internetului, astfel încât fluxul de informații despre guvernarea noului președinte să fie unul favorabil, (5) controlul deplin asupra agendei de dezbateri publice, prin impunerea temelor pentru aceste dezbateri, precum și conturarea direcțiilor în care acestea se dezvoltă, (6) generalizarea controlului asupra administrației centrale și chiar a celei locale, prin impunerea în funcții cheie a favoriților prezidențiali, și (7) asumarea rolului de coordonator a tuturor finanțărilor și sponsorizărilor din țară și din afară, care se fac în sistem mafiot, pentru contracte cu statul sau pentru facilități fiscale, comerciale sau de ordine publică și siguranță națională.

Îndeplinirea acestor obiective strategice va avea consecințe la fel de predictibile pentru cetățeanul român, mediu și majoritar. Astfel, creșterea economică exprimată prin produsul intern brut nu va fi niciodată mai mare de 1 – 1,5 la sută, dar va putea fi și negativă, dacă îndeplinirea vreunuia dintre aceste obiective o cere. O asemenea creștere va garanta menținerea României pe ultimul loc în Europa, fără nicio șansă de a se apropia de media europeană, în următorul secol. Dacă am fi vrut să avem o asemenea șansă, ar fi trebuit să avem o creștere economică de opt-zece ori mai mare, numai că, pentru aceasta, ar fi trebuit ca niciunul dintre obiectivele menționate mai sus să nu se realizeze.

Resursele necesare pentru finanțarea corupției, a nepotismului și aservirii administrației publice intereselor străine sau particulare ori de grup nu pot fi luate decât de la domeniile cu adevărat de masă, cum sunt învățământul, sănătatea, ordinea publică și apărarea națională. Ca urmare, aceste domenii vor fi, în continuare, subfinanțate, vor produce bunuri publice în cantități insuficiente și de proastă calitate și vor afecta atât indivizii, care vor trebui să își procure din resurse proprii educația, sănătatea sau protecția pe care și le doresc, ori vor trebui să renunțe la ele, cât și colectivitățile umane mai mici sau mai generale, care vor cunoaște rupturi generate de competiția dintre membrii lor pentru a accede favorizat la bunuri publice insuficiente, ori de invidia sau chiar ura pe care asemenea situații le generează.

Ca să nu mai lungim această descriere sumbră, putem generaliza, spunând că, de acum înainte, vom trăi la fel de pe o zi pe alta ca și până acum, fiind la mâna guvernanților și suferind umilințe din partea lor, vom fi nevoiți să ne „descurcăm” cum vom putea și să cârcotim de cât de rău ne merge, fără să facem însă nimic pentru a ne fi mai bine.