Nerusinatul epistolar Plesu

Nu le-am numărat, dar cred că, de-a lungul vremii, s-au adunat vreo cinci-șase texte despre domnul Andrei Pleșu în colecția mea de blogger. Toate erau menite să îmi explice mie, în primul rând, dar și eventualilor mei cititori, cât de penibilă este adevărata statură a acestui domn, cea umflată de propaganda de partid și de stat până la cea a unui intelectual demn de băgat în seamă. Uneori, textele mele conțineau și ace cu care, dacă ar fi fost împuns, domnul Pleșu s-ar fi desumflat ca o păpușă gonflabilă, după ce a fost folosită necurat.

Fără nicio excepție, subiectul Pleșu mi-a fost impus chiar de domnia sa, prin scrierile sale din publicațiile domnului Burci. Nici scrierea de față nu este altceva.

Domnul Pleșu îi scrie maestrului Radu Beligan o scrisoare publicată pe blogul domniei sale, găzduit de Adevărul.ro și, deci, de domnul Cristian Burci. Și îi scrie maestrului ca să îi reproșeze că de ce a apărut sâmbătă, 20 septembrie 2014, într-un spectacol omagial dedicat domnului Ponta Victor, premierul nostru și candidatul unei coaliții de partide la președinția României, spectacol desfășurat pe Arena Națională, adică pe cel mai mare stadion al Țării.

Deci, o făcătură intelectualistă care maschează un om de casă al celor cu bani, cum este domnul Cristian Burci, precum și al celor aflați la putere, cum este domnul Băsescu Traian, un ins fără nicio tresărire de morală provenită din independența sa în gândire și fără nicio rușine față de mine, co-trăitorul cu domnia sa al acestor vremuri, o figură jalnică a administrației publice centrale, un colecționar a două ministeriate complet ratate și al unei funcții de consilier prezidențial la fel de jenant îndeplinite, un producător de texte publicate doar de prieteni și cumpărate din obligație de protipendanda care, dacă nu l-a cumpărat pe intelectualul lui Pește, înseamnă că nu există, adică acest domn Pleșu, se apucă să conteste dreptul la opinie publică și politică al unui intelectual adevărat, un stâlp vechi și solid al artei teatrale românești și o valoare națională în sine, care este maestrul Radu Beligan.

De ce n-ar avea dreptul maestrul Beligan să își cultive o afinitate politică în grădina partidului al cărui președinte și candidat la președinția României este domnul Ponta Victor? Și de ce n-ar avea  maestrul Beligan voie de la domnul Pleșu să își mărturiească această afinitate în fața zecilor de mii de participanți la un spectacol omagial dedicat acestui președinte și candidat de președinte?

Simplu, ne explică domnul Pleșu, pentru că domnul Ponta Victor este „un caraghios”. În plus, maestrul Beligan nu are voie să fie alături de domnul Ponta deoarece a fost omagial și cu Nicolae Ceaușescu, ba chiar a avut o opinie artistică contrară maestrului Liviu Ciulei, opinie comunicată celor de la conducerea treburilor teatrului de atunci. La aceste motive de interdicție pleșistă se adaugă și faptul că maestrul Radu Beligan a „primit prost lovitura” dată chiar de domnul Pleșu, care, fără explicații, pe când era ministrul culturii, l-a dat afară pe maestrul Beligan din funcția de director al Teatrului Național București, pe motivul eminamente politic al apartenenței maestrului la partidul comunist, cel care tocmai pierduse puterea în favoarea domnului Pleșu și a acoliților săi de la periferia culturii românești, ajunși în frunte prin „revoluția” de la 1989, exact la fel ca prostul și săracul satului ajuns primar după „revoluția” comunistă.

Eu rămân la părerea mea despre domnul Andrei Pleșu, cum că acesta nu este prost. Din contră, este deosebit de deșept, doar că este subțire în morală și pervers în fapte, ca orice intelectual fără cauză. De aceea cred că orice text inept produs de domnia sa nu se datorează imbecilității pe care nu o are, ci este o datorie plătită către cineva care îl obligă pe domnul Pleșu să scrie tâmpenii. Desigur, mă gândesc la obligații morale mai degrabă decât la cele materiale, având în vedere că domnul Pleșu a fost întotdeauna atent să primească suficient de mulți bani pentru mormăielile sale de pe ecrane sau bloguri, astfel încât să nu fie obligat să scrie pe bani.

Asta nu înseamnă că domnia sa poate să scrie orice, despre oricine, fără ca eu să îl arăt cu degetul cât de penibil și de sub-moral este. Cred că ați înțeles că nu vorbim aici nici despre domnul Ponta Victor, care are defecte mult mai mari și mai serioase decât cel de a fi „un caraghios”, nici despre maestrul Radu Beligan, care a făcut ce a crezut domnia sa de cuviință, mânat de propriile sale credințe, idei, ambiții și valori. Doar despre domnul Pleșu este vorba aici. Dacă aș avea cea mai vagă bănuială că domnul Pleșu are vreun obraz sub barba-i emblematică, i-aș zice să îi fie rușine. Dar domnia sa nu mi-a dat niciodată vreun motiv să am vreo astfel de bănuială.