Despre valori

De câte ori zicem 25 Octombrie, vorbim de fapt despre valori. Valorile sunt importante, pentru că ele fac diferența dintre o populație și un popor, în sensul că membrii populației se află împreună doar pentru că ocupă același teritoriu în același timp, pe când membrii unui popor se află împreună pentru că posedă aceleași valori, chiar dacă nu sunt unii lângă alții nici geografic, nici istoric. Uneori, o valoare poate fi numită cu numele unei date calendaristice, cum este 25 Octombrie, ceea ce înseamnă că toți membri poporului respectiv, de-a lungul tuturor generațiilor care s-au scurs, recunosc acea dată ca reprezentând ceva pentru ei, ca indivizi, dar și pentru poporul pe care îl alcătuiesc împreună.

În cazul de față, 25 Octombrie numește Armata României, ceea ce este, indiscutabil, una dintre valorile poporului român. Ea, data aceasta calendaristică, vine de la momentul când s-a întâmplat cea mai recentă victorie istorică a Armatei noastre, victoria de eliberare a teritoriului național, ocupat mai înainte de trupe și de o administrație străine. Ceea ce confirmă caracterul de valoare națională a Armatei României. Cu alte cuvinte, această Armată este valoroasă nu numai pentru că există, dar și pentru că a obținut victorii în numele și în favoarea poporului român.

Desigur, au mai fost victorii și înainte de data aceasta, cum au fost cele din Războiul de Independență, întâmplat cu 67 de ani mai degrabă de 25 Octombrie 1944. Așa cum au mai fost și alte Zile ale Armatei României, mai înainte de acel an 1944. Fără îndoială, acele date, acum uitate ori ignorate, puteau fi folosite ca să numească aceeași valoare națională care este Armata României. Dar nu au fost, din varii motive. Ele rămân doar date ce numesc realizări ori tradiții ale acestei Armate naționale. Ceea ce nu le scade cu nimic din merit.

Nicio realitate nu ar reprezenta o valoare dacă nu s-ar găsi câte cineva care să o conteste, să o bagatelizeze ori chiar să o nege cu fermitate. Cu atât reprezintă o mai certă valoare o asemenea realitate, cu cât rezistă mai bine la toate tentativele de discreditare a ei.

Atât Armata României cât și Ziua Armatei României sunt supuse multor abuzuri și încercări de murdărire a imaginii și, mai ales, a sensului lor de valoare națională. Acest lucru se întâmplă dintotdeauna, dar parcă niciodată nu a fost mai virulent ca în zilele noastre. Este evident de ce se întâmplă asemenea lucruri. N-ar fi armată Armata României, dacă n-ar avea inamici, uneori chiar din interiorul propriului popor român. Ar fi doar un club cu uniforme standard și activități de grup, sub formă de intrucție de front și trageri cu pușca ori cu tunul. Sau sub forma de dat cu avionul ori cu tancul. Ca să fie armată, trebuie să conteze pentru toată lumea, chiar dacă pentru unii contează pozitiv, iar pentru alții negativ.

Ce este important e ca Armata României să rămână cu adevărat o valoare națională. Cât timp rămâne așa ceva, orice cârtitori, fie ei oricât de inspirați, nu vor putea să o pună în pericol, cu niciun chip. Doar ea însăși, Armata României, se poate denunța singură din calitatea de valoare națională. Și nu trebuie să facă multe pentru asta. Este suficient să își nege propria menire de putere militară exclusivă a poporului român, să se transforme într-o anexă a ambițiilor politicienilor fără mamă, tată și patrie, să se bucure de grade și decorații nemeritate, să accepte ca militarii să primească salariu în loc de soldă, să lase ca trupa să fie plătită atunci când Armata nu are bani și de arme și muniții, ori de instrucție, să îmbogățească pe unii dintre ofițeri pe seama lipsurilor celorlalți și altele asemenea.

Ceea ce noi nu îi dorim Armatei României să i se întâmple niciodată. Cu atât mai puțin de Ziua Ei, 25 Octombrie. Tot ceea ce îi dorim de această zi este LA MULȚI ANI!

Toamna ca vanitate eternă

Vă propun o reflexie de toamnă, despre ce rămâne din dorințele noastre deșarte, pentru care sacrificăm, de multe ori, părți importante ale sufletului nostru și, aproape întotdeauna, bunul nostru simț. Iată câteva imagini din Cimitirul Bellu Ortodox. Sunt aici monumente funerare clădite, la vremea lor, cu ambiția de a impresiona, de a arăta trecătorului pe aleile eternității cât de perenă este amintirea celor care nu mai sunt. La două-trei generații distanță de momentul ridicării lor, aceste monumente arată așa cum le vedeți în imaginile acestea. Dintre toate, pe mine m-au impresionat două, cel cu îngerul cu mâna tăiată la propriu și cel cu capul familiei ajuns la picioarele celorlalți membri, inițial modelați sub acesta. Mai este remarcabilă soarta cavoului „Familiei Principelui Ghika”, din care a rămas o groapă ferecată cu un lacăt de doi lei.

, 

 Înainte de a încheia, vă mai propun două imagini. Una este cea a unui monument funerar la fel de vechi ca cele de mai sus, doar că rămas ori reintrat în atenția unui trăitor, care are și astăzi grijă de el și îi pune o floare, din când în când. Ce este frumos în acest gest este faptul că monumentul nu mai spune cui îi este adresat. Așa că doar cel cu florile știe asta.

Cea de-a doua imagine este a unui mormânt de marmură albă, nou de-a dreptul și, evident, bine îngrijit, inclusiv cu ghivecele de flori ce încadrează crucea păstrate în ambalajul original de plastic. Ce are de-a face acest mormânt cu vanitatea? Simplu. El se află situat în lotul răstrâns al marilor valori literare ale nației române. În poză se pot vedea locurile de veci ale lui Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Călinescu și Zaharia Stancu. 

Numai că aici își doarme somnul de veci și, când se întoarce în somn, își dă coate cu giganții literaturii române tovarășul general Nănescu Victor. Care general Nănescu Victor? Nu ați auzit de domnia sa? Nici eu. Singurul general cu acest nume și cu același număr de stele pe umăr, pe care mi-l explică Google, este ofițerul de intendență al Securității comuniste, reactivat în funcția de locțiitor pentru logistică al șefului Serviciului de Informații Externe de generalul Caraman, la înființarea acestui serviciu. Dacă acesta este ocupantul mormântului de marmură albă din grupul Mihai Eminescu, atunci avem aici un exemplu tipic de vanitate ajunsă la absurd. Pentru noi, desigur. Pentru cei ce l-au îngropat acolo este doar expresia normalului. Pentru că este normal ca cei mai buni dintre noi să fie în frunte nu numai după retragerea din activitatea acoperită sau descoperită, ci și după moarte.