Popularea poporului român

Din punct de vedere istoric, poporul român este atestat doar de pe la începutul secolului al XIX-lea. Mai precis, întâlnim numele de „norod”, ca nume de origine slavonă pentru „popor”, în corespondența lui Tudor Vladimirescu, dintre care cel mai cunoscut citat este cel cu „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. 

   Pașoptiștii și fauritorii statului român, din a doua jumătate a aceluiași secol al XIX-lea consemnează anul 1821 ca începutul „trezirii” naționale pe temelii latine. Latinitatea fiind principalul, dacă nu chiar singurul, element de individualizare românească într-o zonă geografică în care celelalte populații vorbeau câteva limbi slave, ori grecește, turcește, germana sau maghiara.

Foto: istorie-pe-scurt.ro (Steagul lui Tudor Vladimirescu)

Desigur, în anii 1970, când maghiarii din Ungaria au redescoperit că ar avea o istorie „națională” de o mie de ani, românii din România au descoperit că și ei au o istorie la fel de „națională”, doar că de două mii de ani. 

    De fapt, latinitatea și continuitatea etno-genetică ale românilor au fost teme de „nation-building” (edificare națională), începând doar cu a doua parte a secolului al XIX-lea. Mai devreme decât atunci, istoria nu consemnează niciun act politic din care să rezulte vreun sâmbure de popor, de nație, de națiune, de ceva asemănător, înainte de scurta dar relevanta inserție istorică a lui Tudor Vladimirescu. 

   Cu excepția unor aproximări. Cum ar fi observația că folclorul vorbește despre „Bădița Traian”, ori cum ar fi o consemnare de secol al XVII-lea, din care rezulta că un cronicar și-a dat seama că românii „de la Râm” (Roma) se trag.

    Din punct de vedere instituțional, nu se poate vorbi despre poporul român înainte de instituirea Principatelor Române și de includerea Transilvaniei în Austro-Ungaria, momente de secol al XIX-lea, care au consemnat unele instituții cu vocație națională, din punct de vedere politic și cultural. 

    Am putea spune fără să greșim că poporul român s-a „trezit” că este o națiune odată cu instituționalizarea statelor în care locuia, așa cum americanii se proclamaseră ca națiune, atunci când și-au format Statele Unite, ca independente de Marea Britanie, cu un secol înaintea românilor.

    Din perspectivă comportamentală, însă, nu putem vorbi nici măcar acum, în zilele noastre, despre un popor român complet format, trezit de-adevăratelea, articulat și funcțional. 

    Și spun eu asta nu pentru că poporul român nu ar fi unul complet omogen, monocromatic, monogenetic și monocultural. Ci tocmai pentru că poporul român, atâta cât este, nu se dovedește defel capabil de acceptarea diversității, de incluziune, de policromie. Din contră, populația din statul român se teme de, ori chiar consideră diversitatea, incluziunea, policromia că ar fi amenințări la adresa ființei sale. 

    În plus (de fapt, în minus), populația din acest stat național unitar România și-a luat un obicei multi-secular de a se asupri pe sine însăși. 

     Astfel, segmente semnificative de populație și-a făcut și încă își mai fac un obiectiv existențial din a combate alte segmente semnificative din aceeași populație, pe diferite teme. De cele mai multe ori irelevante, aceste teme, ca substanță. Dar perfect valabile ca pretext.

    În afara marilor trădări, a marilor urgisiri în masă, în afara transferurilor de populații ca soluții la probleme de posesiune teritorială, din secolele precedente celui în care viețuim, istoria consemnează nenumărate atitudini de intoleranță, de arătare cu degetul, de stigmatizare, de aruncare cu piatra în oamenii de pe acest teritoriu, doar pentru că aceste atitudini aduceau beneficii celor ce le adoptau. 

    Atitudini pe care le vedem și astăzi, aproape în fiecare zi. Doar că nu se mai manifestă în formele atât de violente, cum erau cu o jumătate de secol în urmă. 

    Multe dintre aceste atitudini sunt blamate public, în România. Mai ales în rețelele de socializare, apărute odată cu noile medii de comunicare în masă. 

  Doar că nu sunt blamați și membrii publicului care dovedesc intoleranță, care arată cu degetul, care stigmatizează verbal, ori care dau cu piatra oprobiului public în conaționalii lor care nu sunt ca ei. Sunt blamați public exclusiv străinii! 

    Străinii care îi primesc pe tinerii alungați din România de lipsa de perspectivă, impusă de cei care îi alungă de acasă, de „reproșul” că acești tineri ar vrea prea mult, că învață prea bine, că au ambiții prea mari. 

    Străinii ăștia atât de blamați de un segment sesizabil al publicului românesc sunt cei care propun diversitatea culturală, religioasă, hormonală sau de oricare altă natură, ca măsură a forței și a coeziunii unui popor, ori ca măsură a statusului național performant. Străini care se constituie într-un exemplu de incluziune a celor abandonați, nevoiași, diferiți fizic sau psihic de marea majoritate. Străini care recunosc valoarea unor membri foști ai publicului românesc și le conferă premii, inclusiv premiul Nobel. 

   Să reținem observația de bun simț că identificarea greșită a problemei va duce întotdeauna la soluții greșite, care nu vor rezolva niciodată această problemă. 

    Formulată corect, problema este că România de astăzi nu este populată de un popor în deplinul înțeles politic și cultural al conceptului. 

      Ci este populată doar de un public divergent în ceea ce privește soluțiile de conviețuire, de progres, de maximizare a bunăstrăii individuale și, pe această bază, a bunăstării colective. 

    Public care este convins că bunăstarea fiecăruia depinde de prostirea, de înșelarea, de jefuirea, de blamarea celorlalți membri ai aceluiași public. Și care are adânc împământenită convingerea că așa e bine. 

     Că fericirea sa și transformarea sa într-un popor, într-o națiune egală cu celelalte ale Lumii se vor petrece doar atunci când va fi „pur” din toate punctele de vedere. Chiar dacă această uniformizare s-ar petrece la nivelul cel mai scăzut. 

     Un alt adevăr de bun simț este că istoria omenirii nu cunoaște niciun exemplu de succes, ca rezultat în demersurile de epurare națională. Ca un câștig al politicilor și programelor de monocromatizare a publicului național. Ori ca un succes în nivelarea populară. În aducerea la cel mai mic numitor comun a membrilor unei colectivități cu vocație de popor. 

    Chiar și succesul de care se bucură cei ce practică asemenea „soluții” de edificare națională se dovedește a fi doar unul temporar. 

     Averile acumulate de pe urma acestor practici nu durează mult timp, nicăieri în Lume. Cum nu au durat nici în România averile acumulate de pe urma vânzării sașilor și everilor, chiar dacă ele nu au fost averi private, ci publice. 

    Așa că formularea problemei poate continua cu observația că România de astăzi nici nu va ajunge vreodată să fie populată de vreun popor, în accepțiunea general acceptată a conceptului. 

        Fără nicio îndoială, dacă este formulată corect, problema asta are o soluție. Sau mai multe. 

        Doar că aceste soluții nu vor putea fi niciodată acceptate de cei care nu văd că ar fi o problemă cu poporul român, cel care populează România. 

      Așa cum eventualele soluții fezabile nu vor putea fi niciodată aplicate de cei care sunt deja convinși că edificarea poporului român presupune cu necesitate epurarea, excluziunea, vituperarea diversității și blamarea străinilor pentru nefericirea națională.

Perla tehnocrată

Că tot ne spune premierul românilor, domnul Dacian Julien Cioloș, că are planuri de guvernare pentru noi, planuri care vizează întregul viitor previzibil, îi semnalez cu această ocazie că, în luna martie a acestui an, domnia sa a semnat o perlă tehnocrată de toată mizeria. Semnătură ce are implicații în viețile a zeci de mii de oameni, pe o perioadă de cel puțin de doi ani.

Concret, mă refer la Hotărârea Guvernului Cioloș nr. 146/2016 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor art. 121 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. În vigoare de la 15.03.2016, publicata in Monitorul Oficial nr.193/15.03.2016.

Ce hotărăște aici domnul Cioloș, subsemnat de ministrul apărării naționale, de cel al internelor, de directorul Serviciului Român de Informații și de ministrul finanțelor? Hotărăște eșalonarea plății restanțelor la pensiile militare de stat, restanțe rezultate în urma diminuării acestor pensii, cu ocazia transformării lor temporare în pensii de asigurări sociale, între anii 2011 – 2013. Și hotărăște asta guvernul, deoarece așa îi dictează legea. În chiar articolul 121, invocat, se spune că „(1) Diferenţele între cuantumurile pensiilor cuvenite pentru luna decembrie 2010 şi cele stabilite în baza Legii nr. 119/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, aprobată prin Legea nr. 165/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se restituie titularilor, la cererea acestora, în mod eşalonat, pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Modalitatea de aplicare a prevederilor alin. (1) se va stabili prin norme aprobate prin hotărâre a Guvernului”.

Unde este perla tehnocrată? Orice om cu mintea întreagă va înțelege că „eșalonarea” pe o perioadă de doi ani a numitelor diferențe se face pentru ca efortul financiar al statului să fie răspândit pe toată această perioadă. Deoarece statul nu poate altfel. Fiindu-i lui prea greu să plătească tot, deodată, tuturor celor îndreptățiți să primească. Ca urmare, ne așteptăm ca îndreptățiții să încaseze în cel puțin două tranșe banii ce li se cuvin.

Asta, dacă nu ești tehnocrat. Dacă ești tehnocrat, atunci născocești o modalitate de aplicare în care nu mai eșalonezi sumele pe care le ai de plătit, ci îi eșalonezi pe cei ce urmează a fi plătiți. Că așa e la tine, la tehnocrați!

Astfel, hotărârea asta a Guvernului Cioloș prevede că toți cei care vor cere restituirea sumelor neplătite din pensiile lor militare, până la data de 30 septembrie 2016, vor primi toate acele sume în luna noiembrie 2016, iar cei ce vor cere asta începând cu 1 octombrie 2016, dar nu mai târziu de 30 septembrie 2017, vor fi plătiți doar în luna noiembrie 2017. Urmând ca, toți ceilalți, care au fost și mai înceți în a face cerere, și au ratat și termenul de 30 septembrie 2017, să primească și ei sumele restante, dar nu mai târziu de sfârșitul anului 2017. Dupa care nimeni nu va mai primi niciun ban, oricât ar fi de îndreptățit să îl primească.

Prin această modalitate, Guvernul Cioloș a negat însuși principiul eșalonării, în condițiile în care eșalonarea a fost legiferată tocmai pentru a ușura efortul de plată al statului, prin răspândirea lui pe o perioadă de doi ani. De ce a negat asta? Pentru că toți cei în cauză au putut depune cereri până la 30 septembrie 2016, urmând să fie plătiți cu toții în noiembrie 2016.

Dar stați! Credeți că domnul Dacian Juilen Cioloș nu și-a dat seama că nu e bine pentru statul pe care îl guvernează? Ba da, și-a dat! Și, atunci, împreună cu co-semnatarii Hotărârii nr.146/2016, dar, mai ales cu ministrul apărării naționale, au născocit o formă de eșalonare totuși a plăților. Dar tot prin eșalonarea beneficiarilor. În sensul că au ținut sub tăcere aceste norme. Doar o parte dintre pensionari au aflat de norme, de termene și de obligațiile lor.

Ei, guvernanții, au știut foarte bine, chiar dacă sunt tehnocrați, că nicio hotărâre executivă nu poate impune obligații asupra cetățenilor, nici măcar sub forma de norme de aplicare a legii. Care lege, într-adevăr, este singura ce poate impune obligații cetățenilor. Și chiar o face, obligându-i să facă cerere, dacă vor să își primească înapoi sumele cuvenite și reținute din pensie, acum trei-patru ani. Dar nu obligă deloc legea ca cererile să fie depuse într-o anumită perioadă de timp. Cum nu îi sancționează legea nici pe cei care au ratat termenul limită, cu amânarea plății datoriei pe care statul o are la pensionarul întârziat, cu un an întreg.

Doar normele stabilite de domnul Cioloș instituie o asemenea obligație și o asemenea consecință a neonorării ei, a obligației. Cum spuneam, domnul Cioloș și subsemnatarii știu foarte bine că cetățeanul nu este obligat să cunoască aceste norme. Și au contat pe asta, atunci când nu au atras atenția cetățeanului că trebuie să se încadreze într-o anumită perioadă de timp, dacă vrea să primească la timp reparația ce i se cuvine.

Astfel, cei care sunt înregimentați în ce a mai rămas din partidul defunctului politic, academic și militar Oprea G. au știut să depună cereri la timp. Cum au știut și cei care sunt membri ai diferitelor asociații ostășești pensionare. Vreo 11.000 dintre ei, după datele comunicate de Ministerul Apărării Naționale.

Toți ceilalți, habarnamiștii, la anul! Contribuind astfel, cu devotament cetățenesc, la ostoirea efortului financiar de plată a datoriei statului către pensionarii săi miliari.

Nu m-a interesat conținutul planului domnului premier Dacian Julien Cioloș prin care se gândește cum să mă guverneze mai bine, la anul și la mulți ani, plan cu care am început acest text. Pornind de la perla tehnocrată, pe care am semnalat-o mai sus, nici nu îl voi citi vreodată. Pentru că eu nu sunt culegător de perle în apele murdare ale guvernării României.

Sunt doar un votant. Care bag seama.

Când copiii

Când copiii mor degeaba

Înveliți în valuri, în foc ori în moloz

Ultimul lor cuvânt e un zâmbet

Răspândit peste tot corpul lor mic

Ud, ars ori murdar.

Un zâmbet pentru că s-au așezat

În ape, în flăcări ori în ruine

Ca și când s-ar fi pregătit de culcare

În primul lor leagăn ori în ultima lor zi

Din pântecul mamei.

Nu o să găsiți niciodată vreun chip schimonosit

De ură, frică ori angoasă

La niciunul dintre foștii copii

Dați la televizor după ce nu mai sunt decât carne

Udă, arsă ori tocată.

Dați pe ecrane de prin locurile unde bărbații de stat

Stăpâni de mari puteri și de guverne

Își apără interesele lor vitale

Prin apa, focul și pământul

Asmuțite asupra popoarelor de copiii.

Bărbați aleși de propriile lor popoare

Să facă gesturi importante la butoanele

Ori să spună vorbe înțelepte la telefoanele

De la care pornesc toate proiectilele

Toate rachetele și toată moartea.

Bărbații ăștia de stat sunt mai puțini decât copiii

Pe care îi îneacă, îi prăjesc ori îi sufocă

Dar și mai mulți, aproape toți, sunt cei ce doar privesc

Cei ce se miră, se întristează ori apreciază

Cum știu de frumos să moară copiii...

Unde e lege e tocmeală

Principala funcție statală a oricărui parlament este să legifereze. Funcția secundară a aceluiași parlament este să exercite controlul și supravegherea democratice asupra guvernării statului respectiv. Ambele aceste funcții sunt îndeplinite de orice parlament în folosul exclusiv al publicului pe care îl reprezintă. Ce poate fi mai simplu de înțeles decât asta?

Foto: Senatul Romaniei, internet

Adică, cât de greu i-ar fi oricărui public să constate dacă parlamentul ce îl reprezintă își îndeplinește ori ba aceste două funcții esențiale? Și, mai ales, cum își îndeplinește aceste funcții? In interesul exclusiv al publicului reprezentat, desigur!

Nu este nicio dezvăluire, ori nicio noutate că oricare parlamentar ajuns pe băncile oricărui parlament din Lumea asta largă se gândește la cu totul alte lucruri decât la îndeplinirea acestor două funcții, dacă ar fi să fie lăsat de capul lui.

Astfel, orice parlamentar se va gândi, în primul rând, cum să își recupereze investiția personală făcută cu resurse de toate felurile, în campania electorală, pentru a ajunge să fie ales. Imediat ce această investiție va fi recuperată, parlamentarul se va gândi cum să profite cât mai mult de pe urma faptului că a ajuns parlamentar. Concomitent cu acesta, se va preocupa de strângerea de resurse investibile în următoarea campanie electorală, când va vrea să fie reales.

În afara acestor precupări, rămâne la latitudinea parlamentarului să se gândească ori nu și  la cum să își reprezinte electoratul, cum să facă legi și cum să controleze și să supravegheze guvernul și autoritățile administrative în exercitarea actului de guvernare. Iar, în funcție de timp, chef, energie și imbold, se întâmplă ca, din când în când, parlamentarul chiar să pună mâna și să legifereze, să controleze și să supravegheze. Cât poate și cât își permite. Nu mai mult.

De aceea, pentru publicul reprezentat de oricare parlament, este esențial să își dezvolte și să își exercite unele forme de control și supraveghere a parlamentarilor, astfel încât aceștia să își îndeplinească funcțiile parlamentare cât mai bine și cât mai în folosul său, al publicului. Mergând pe principiul că, dacă publicul nu o face pentru sine, nimeni din afara lui nu va veni să îi impună parlamentului o conduită de loialitate și de hărnicie în favoarea acelui public.

Putem să vedem cu ușurință cum parlamentele Lumii se situează într-un clasament de performanță a îndeplinirii funcțiilor legislative și de control democratic în raport exclusiv cu implicarea publicului în controlul și supravegherea activității parlamentarilor. Cu cât aceste control și supraveghere publice sunt mai articulate și mai apăsate, cu atât parlamentele sunt mai performate. Și invers, cu cât publicul este mai indolent, sau mai nepriceput în a impune parlamentelor un comportament favorabil sieși, cu atât acele parlamente vor fi mai leneșe, mai corupte și mai dezinteresate de binele public.

Avem astfel o funcție de permisivitate publică. Cu cât acestă permisivitate este mai mare, cu atât parlamentarii cărora li se permite mai mult vor fi mai lipsiți de responsabilitate față de public.

Pe graficul unei asemenea funcții, la extremitatea cea mai favorabilă publicului, se află parlamentele care trebuie să dea seamă publicului pentru orice. Nu numai că aceste parlamente fac publică întreaga lor activitate, inclusiv agenda parlamentară, conținutul dezbaterilor și votul propriu-zis, dar și reacționează instantaneu la opinia publică legată de acea activitate, ajustându-și agenda, dezbaterile și votul în funcție de opinia respectivă.

La extremitatea păguboasă pentru public se află parlamentele cărora li se permite orice. Nici nu mai contează dacă aceste parlamente își fac publică activitatea ori nu, atâta vreme cât această activitate este amorfă la orice influență venită dinspre public. De fapt, la extremitatea extremității se situează parlamentele care își fac publică activitatea proprie, mai ales atunci când este evident că această activitate se dovedește a fi extrem de defavorabilă publicului. Deoarece, astfel, ele ne spun că nu le pasă în niciun fel de ceea ce ar crede publicul despre ele. Opinia publică fiindu-le cu adevărat irelevantă.

Cum poate deveni irelevantă pentru parlamentari opinia publică, atâta vreme cât parlamentarii respectivi sunt aleși de acel public? Simplu. Această irelevanță se instalează acolo unde publicul însuși a dovedit, alegeri după alegeri, că activitatea anterioară a parlamentarilor nu se constituie într-un criteriu de selecție a lor în alegerile viitoare.

Acesta este cazul în Parlamentul României. Activitatea parlamentară este total disociată de activitatea de alegeri parlamentare. Una este una și cealaltă este cu totul alta. După 26 de ani, în România, s-a instalat confortabil cultura lipsei de interes a publicului pentru activitatea parlamentară trecută. În niciuna dintre cele șapte alegeri parlamentare consumate nu s-a discutat public care a fost performanța parlamentară a vreunui parlamentar, sau a vreunui partid ori a vreunui grup parlamentar, în legislatura care se încheia. Iar actuala stare informală a campaniei electorale nu face nicio diferență, susținând aceeași cultură a non-valorii parlamentare. Astfel, avem legislaturi care se „bucură” de o „încredere” de sub 25 la sută (adică trei din patru români nu au încredre în propriul lor parlament) și care sunt alese cu participarea a jumătate din populația cu drept de vot. Precum și cu acceptul tacit al celeilalte jumătăți.

Deși, acum, în toamna anului 2016, ar fi o oportunitate unică și inefabilă ca această cultură să fie ignorată de indolentul public românesc.

Pentru prima dată în istoria democratică a nației noastre, Parlamentul este obligat să se situeze în centul atenției publice tocmai în aceste momente, înainte de alegeri. Până acum, într-un an electoral, parlamentarii români aveau un singur fel de comportament: să se facă remarcați ca ființe plăcute, amabile și populare, care merită, doar pentru această remarcare, să fie realese în funcții despre care publicul nu se interesează deloc, cu excepția cancanurilor. Dar și acelea minore, iscate de imagini cu parlamentari dormind în ședințe sau consulând site-uri pornografice pe laptop-urile plătite din banul public. Astăzi, însă, presați fiind de controlul judiciar exercitat în forță de procurori, de când nu mai este președinte Băsescu Traian, parlamentarii români și-au schimbat comportamentul.

Au devenit vocali împotriva sistemului pe care îl legiferează și care pare că nu le mai este atât de favorabil. Și încearcă să lupte împotriva acestei agresiuni din partea sistemului cu mijloacele pe care le au. Între care votul este cel mai la îndemână. Clamând supremația deciziei parlamentare, ei votează protecții proprii împotriva oricărei amenințări. Protecții personale sau colective. De la  evitarea pierderii libertății individuale și până la evitarea pierderii titlurilor de doctor, obținute prin fraudă. Trecând prin votarea legislației electorale care le garantează realegerea. Și, dacă tot a dat frenezia votului peste ei, voteză și orice măsuri favorabile sponsorilor și surselor de resurse fianciare, mediatice și de altă natură.

O altă premisă favorabilă este că, în Lume, se confruntă tot mai mult forțele politice populiste cu cele tradiționale. Populismul fiind caracterizat prin opoziția la rațiune, la realism. Și prin negarea valorilor perene, în favoarea unor valori ezoterice, ireale și irelevante. În România, populismul este totul. Este suprem. Iraționalul domnește în opțiunile politice încă de la democratizarea instituțională de acum mai bine de o generație. Mai ales când este vorba despre liste, popularitatea „locomotivelor” contează mult mai mult decât orice alt criteriu de campanie electorală. Așa au ajuns, în trecut, în Parlamentul României, maneliști și sportivi inculți și chiar idioți. Incapabili să reprezinte publicul în cele mai modeste situații. Așa ajung, acum, pe liste personaje cunoscute publicului de la televizor, pentru orice alte calități decât cele de reprezentare parlamentară. Ar fi momentul ca și în România să se declanșeze acastă confruntare între rațional și populism. Cu specificul național al predominației populismului în defavoarea oricăror curente politice tradiționale.

Mai este momentul istoric al nevoii acute de o nouă responsabilitate națională. Care își are rădăcinile în trecut, în forme difuze și modeste, atunci când publicul românesc a decis că statul pe care îl locuiește trebuie integrat în comunitatea euro-atlantică. Acum nu mai este suficientă aprobarea populară. Este imperios necesară acțiunea populară. Deoarece următorii patru ani, când va funcționa viitorul Parlament, nu vor fi, sub nicio măsură, niște ani obișnuiți. În care să ne facem că muncim și trăim, să așteptăm cu mâna întinsă la străinii favorabili și să ne lăsăm guvernați oricum.

În acești ani ni se va cere cu insistență să ne declarăm occidentali în valori și ni se va cere să facem sacrificii în numele acestor valori. Sau, să le negăm, așa cum am mai făcut-o în secolul trecut, de fiecare dată când am fost implicați în războaiele mondiale. Calde sau reci. Viața internațională ne va cere cu necesitate să ne dovedim competitivi în guvernare, în diplomație, în economie. Sau, dacă nu reușim să fim atât de competitivi pe cât ni se va cere, să răbdăm în liniște condiția de stat de mâna a doua. Sau chiar de a treia. În Uniunea Europeană. Sau fără ea, în condițiile în care există și alternativa ca Uniunea Europeană să se destrame, fără ca noi să avem vreun cuvânt de spus. Cum și NATO s-ar putea destrăma, în același orizont de timp. Și tot fără ca noi să putem avea vreun cuvânt de spus, privind propria noastră securitate națională.

Toate astea, în condițiile în care statul administrativ, prost legiferat, complet necontrolat democratic și cronic nesupravegheat popular va continua să destrucureze arhitectura națională de producere a bunurilor publice. Mai ales de producere a educației, sănătății, ordinii publice și securității naționale. Destrămare care nu se va opri decât atunci când aceste bunuri publice nu numai că vor fi de cea mai proastă calitate, dar nu vor mai fi oferite deloc publicului. Lucru care se poate întâmpla în următorii patru ani, cei ai noii legislaturi.

Ce e de făcut? Trei lucruri importante sunt de făcut.

Primul, în ordine logică și cronologică, ar fi ca publicul să afle că este direct responsabil de soarta sa, iar această soartă are o componentă parlamentară, indiferent de cât de nepopulară ar fi această instituție de putere legislativă a statului. Este deosebit de important ca publicul să recunoască faptul că nimeni altcineva nu poartă această responsabilitate. Că nu poate da vina nici pe „condițiile istorice”, nici pe „situația geopolitică”, nici pe „soarta defavorabilă” cu noi, strămoșii daco-traco-geților, romanilor, cumanilor, avarilor, slavilor și ai altor neamuri, nici pe „străinii cei răi și rapace”, care ne fură aurul, lemnul și apele, nici pe „marile puteri”, nici pe „trădătorii de neam și de țară”, nici pe „clasa politică”, nici pe „mogulii de presă”. Pe nimeni nu poate da vina publicul românesc, atunci când vine vorba despre exercitarea responsabilității sale de public.

Al doilea lucru care trebuie făcut este ca publicul să afle că stă în puterea lui să își exercite această responsabilitate. Prin orice forme crede el, publicul, de cuviință să își exercite această responsabilitate. Desigur, sunt de preferat formele non-violente, dar asta este treaba publicului să le aleagă ori nu. Este esențial ca publicul să afle că poate folosi chiar și formatul actual, inventat de parlamentarii iresponsabili față de el, publicul, cel al alegerilor generale pe liste. Doar că trebuie să înțeleagă și faptul că nimeni nu îl poate obliga pe el, publicul, să aleagă doar dintre listele oferite de cei pe care nu îi creditează cu încredere.

Al treilea lucru ar fi ca publicul să pună mâna și să își exercite această responsabilitate, prin formele pe care le preferă și care îi pot asigura succesul. Pentru aceasta, ar trebui să ignore cântecul de sirenă al celor care îi spun lui, publicului, că nu trebuie să facă nimic. Pentru că sunt alții care au grijă să facă ceea ce ar trebui publicul să facă. Cum ar fi străinii, organizațiile non-guvernamentale, elitele, leaderii de opinie sau alții ca ei. Publicul ar trebui să știe că acești alții nu au cum să aleagă în favoarea lui, atâta vreme cât ei aleg întotdeauna în favoarea lor.

Cum să facă publicul românesc așa ceva? Când n-a făcut-o niciodată și nici nu a învățat la școală cum se face? Răspunsul meu este că, dacă publicul parcurge primii doi pași amintiți mai sus, cel de-al treilea va veni în mod natural. De la sine. Așa cum au făcut-o făuritorii democrațiilor de pe tot Globul Pămânesc, în trecut sau mai recent.