Responsabilitatea nepricepută

Se întâmplă în felul următor. Americanii au mai multe programe de apărare strategică a României. Este vorba despre expresia de putere militară a angajamentului moral și istoric al americanilor de a preveni un nou război în Europa, război care, dacă ar avea loc, ar fi purtat, ca de fiecare dată în trecut, între europeni. Tot ce are de făcut România pentru a beneficia de aceste programe este să se dovedească, în cel mai convingător mod, că este o națiune europeană liberă, care merită să fie protejată de americani.

Foto: ecarpathian.com

Asta, separat dar complementar cu faptul că România este aliat în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord - NATO. Calitate pe baza căreia România și-a asumat o anumită contribuție în putere militară la cele trei misiuni strategice ale Alianței, respectiv apărarea comună împotriva unui agresor, gestionarea crizelor și dezvoltarea parteneriatelor. 

Cele mai semnificative condiții pe care trebuie să le îndeplinească România, în fața Occidentului, pentru a beneficia de protecția strategică a Statelor Unite și de apărarea comună a NATO, sunt democrația, ca formă de organizare politică a națiunii, domnia legii, ca principiu fundamental de organizare a statului și a raporturilor dintre puterile sale, ale statului, precum și economia liberă de intervenția statului, bazată pe o piață concurențială. Bineînețeles că, în interiorul acestor condiții, regăsim cu necesitate orice aranjament de stat prin care sunt afirmate și apărate valorile fundamentale ale Lumii Occidentale. Mai ales drepturile și libertățile omului. 

La nivelul puterii executive, regăsim câteva repere de credibilitate că România își va putea onora toate responsabilitățile ce îi revin, ca stat, pentru constituirea unei puteri militare naționale și comune, în cadrul NATO. Principalul reper de credibilitate este edificiul instituțional numit apărare națională. 

Pentru a fi credibil și a da suficiente garanții aliaților noștri, acest edificiu instituțional trebuie să confirme că poate absorbi resurse financiare, umane, materiale, morale și de altă natură, pe care, prelucrându-le, le poate revaloriza printr-un sistem coerent de planificare a apărării naționale și poate rezulta într-o anumită putere militară. Adică, o anumită capacitate a forțelor armate de a se mobiliza, de a se pregăti, de a se echipa și de a desfășura misiuni strategice, operative și tactice, pentru apărarea națională și comună. Capacitate observabilă pe o durată suficient de lungă de timp. De cel puțin zece ani.

Cele mai populare repere concrete ale edificiului instituțional al apărării naționale sunt conducerea politică a domeniului public al apărării naționale, în condițiile în care politicul este pus să conducă în cel mai democratic mod cu putință, inclusiv prin acceptarea unui control și unei supravegheri democratice asupra sa, precum și instrumentele de guvernare a domeniului, între care cel mai cunoscut este bugetul de stat. 

Un alt reper important de credibilitate este voința națională de a constitui, menține și sprijini o putere militară suficientă și credibilă atât pentru aliați, cât și în ochii eventualilor inamici. Voință națională ce se formalizează în angajamente juridice și politice, luate la nivel internațional, precum și în strategii, programe și planuri de acțiune naționale, unele cu putere de lege. Îi spunem acestei voințe națională pentru că transcende politicul. Ea este, bineînțeles, și o expresie a voinței politice trans-partinice, dar, mai important, este expresia consensului la nivel național că misiunile pe care puterea militară românească trebuie să le acopere sunt fără îndoială benefice pentru securitatea națională și pentru apărarea colectivă. Și, ca urmare, trebuie finanțate și asigurate material și uman în cel mai bun mod posibil.

Aici regăzim faimosul procent de doi la sută din produsul intern brut, alocat apărării naționale. Este cea mai importantă decizie executivă, confirmată de legislativ prin legea bugetului, pentru că alocarea acestui procent confirmă atât consensul național, cât și voința națională că România nu va fi doar un profitor al aranjamentelor de securitate occidentale, semnificativ finanțate și sprijinite de americani, ci este și o națiune responsabilă, care își asumă conștient o contribuție rezonabilă la efortul comun.

Acesta este cadrul general în care funcționează orice rotiță a mecanismului numit apărare națională. Fie ea de natură politică sau de natură militară. Fie ea conectată la angrenajele executive sau la cele legislative, la nivelul statului. Toate fiind situate, principial și obligatoriu, pentru credibilitate, sub imperiul domniei legii.

Nici americanii, nici ceilalți occidentali din NATO, nu vor putea veni vreodată să îi ceară României să fie altfel. Sau, să accepte ca România să fie altfel. Primind, în schimb, unele avantaje comerciale sau de altă natură din partea politicienilor români. 

Concret, nu vor putea americanii să vină și să zică „lăsați-o mai ușor cu îndeplinirea condițiilor de putere militară, dar dați-ne voie să facem ce vrem noi pe teritoriul vostru”. Ori, să vină norvegienii, de exemplu, și să zică „nu vă mai omorâți atâta cu firea să aveți control democratic asupra forțelor armate, dar cumpărați echipamente și muniții de la noi!” Ca să nu mai vorbim despre acceptarea corupției în domeniul apărării naționale, în schimbul transacțiilor comerciale oneroase, în care se plătește banul public național pentru nimic concret, doar pentru o ipotetică susținere politică internațională.

Cum nici invers nu este posibil. Adică, nu pot politicienii și guvernanții români să vină și să le spună americanilor „haideți să nu ne mai bateți la cap cu îndeplinirea condițiilor de guvernare democratică a armatei, pentru că noi avem alte gânduri cu bugetul de apărare, dar, ca să închideți ochii, vă cumpărăm hârburile voastre casabile de avioane de luptă”. Ori să tranzacționeze neîndeplinirea condițiilor de domnie a legii în domeniul militar la schimb cu neaccesarea fondurilor europene destinate României, care să fie eventual alocate altor state. State care să închidă ochii la faimosul mecanism de verificare. 

Numai că, deși nu este posibil, politicianul român încearcă. Că nu are ce pierde. Decât credibilitatea națiunii sale de aliat responsabil și onest. Ceea ce nici nu pare a fi vreo pierdere propriuzisă. Pentru că politicianul român nici nu prea știe ce e aia responsabilitate. Sau credibilitate. Sau onestitate. Sau aliat. 

Tăcerea

Eu tac de atâtea ori înaintea cuvintelor mele
Încât ele se pierd în tăcerea mea veche
Și rătăcite se desfac în silabe
În morfeme și foneme
Care mai de care mai deștepte
Mai apropiate de înțelesurile
Primordiale
De dinainte de cuvintele gândite
Mai înainte de a fi inventate
Și apoi spuse
Dar niciodată înțelese
Pentru că ele tăcutele
Sunt frunzele căzute
Să hrănească pământurile
Din care plante albe
Își trag în frunzele albastre
O sevă de deșteptăciune
De recunoaștere
A clipelor de cunoaștere
Universale
Nespațiate
Atemporale
Dezlegate

Statul cui?

În prima jumătate a anilor 1970, pe timpul coacerii unei noi ordini mondiale, ordine care a dus, printre altele, la includerea Chinei în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și la semnarea Actului final de la Helsinki, s-a luat, informal, în discuție și rolul statului. În această discuție informală, comuniștii români conducători au părut interesați mai mult de soarta statului-națiune. Treizeci de ani mai târziu, aveam să aflu că aceasta nu era o preocupare românească, ci una cominternistă, deoarece și frații moldoveni, sovietici la acea vreme, tot de stat erau preocupați. Și tot de importanța strategică a națiunii, ca valoare existențială supremă, fuseseră pătrunși și ei, ca și noi, românii.

foto: britannica.com

De ce? Pentru că, fără stat, iar statul fără națiune, comuniștii conducători își pierdeau complet relevanța. Ba, am putea spune, dispăreau automat din orice configurare a societății globale, în care guvernele și granițele nu mai erau determinante în relațiile interumane.

Dacă ar fi să comparăm atitudinile comuniste de atunci cu atitudinile liberale de atunci, referitoare la stat, am putea observa că, în accepțiune liberală, statul contează atâta vreme cât este benefic publicului care îl locuiește. Indiferent dacă acel public este omogen etnic sau cultural, ori este diversificat. Și care își spune națiune doar pentru că este locuitor al acelui stat anume. 

În accepțiune comunistă, însă, statul contează în sine, iar publicul este dator să fie benefic statului. Această datorie fiind justificată de faptul că statul este forma organizată a națiunii, ca exclusivitate etnică și culturală. Adică, fără stat, ar pieri și națiunea, cu toate valorile sale, dobândite istoric prin sacrificii și sângele străbunilor.

Sistemul comunist de state s-a prăbușit în interior, acum mai bine de un sfert de secol. Odată cu dispariția sa, au dispărut și majoritatea principiilor și normelor comuniste de organizare statală, dintre care, unele fuseseră adoptate și de Occident, pentru a acomoda partea de public cu afiliație ideologică de sorginte comunistă din propriile state. Ceea ce a dus la adoptarea aproape generală a conceptului liberal de stat și la diminuarea, până la irelevanță, a statului în multe dintre aspectele vieții publicului locuitor. A apărut Uniunea Europeană așa cum o știm astăzi, a apărut un spațiu comun  Schengen, au dispărut multe monede naționale și a apărut euro, s-au dezmembrat două state federale comuniste și au apărut o mulțime de state noi, de factură liberală, cu o mare diversitate etnică și culturală. 

Doar sârbo-croații au găsit de cuviință să se războiască între ei, în numele ideii de stat națiune, atunci când a fost să se dezmebreze federația iugoslavă. Război inutil, de altfel, deoarece ideea asta nu a fost suficient de profundă, ca să poată să fie apărată cu succes, cu armele. Inutil ca rezultate, dar extrem de scump în vieți omenești nevinovate, pierdute doar pentru că victimele erau de o anumită etnie sau de o anumită religie. Comuniștii sârbi dovedind cât de superficială a fost pretenția lor că statul este, dacă nu determinant, măcar mai important decât publicul care îl locuiește.

Discuția despre stat nu s-a reluat însă, nici măcar la nivel informal. De ce? Pentru că nu s-a reluat nici discuția despre o nouă ordine mondială. Toată lumea așteaptă încă să vadă cum este cu globalizarea. Fenomen care ia forma unui val, cu creșteri și descreșteri succesive. 

Asta nu înseamnă că subiectul nu trebuie adus în atenția publicului. Și nu doar în dezbaterile publice, în formele de socializare noi sau clasice, ar trebui discutate statul și națiunea. Ci chiar și la școală. Ori în cercetarea științifică formală. De ce? Pentru câteva motive.

Deși a trecut atât de mult timp de la dispariția regimurilor comuniste, nici până astăzi nu s-a făcut critica guvernării comuniste. Mai ales în ceea ce privește seturile de concepte teoretice și de instrumente de propagare a acestor concepte în mentalul colectiv. Între acestea se află și conceptul de stat națiune. Concept lipsit de culoare ideologică, dacă este să îl privim din perspectivă istorică. Dar, așa cum spuneam, un concept corupt de comuniști, pentru a-și putea justifica relevanța lor în societate. Ca guvernanți. Ca determinanți ai bunăstării publice. 

Atâta vreme cât școala și știința nu au o contribuție reală la formarea publicului ca cetățeni, ca suverani în democrație, ca stăpâni de drept ai statului și ca elementele constitutive ale națiunii, nu ne putem aștepta ca acest public să aibă vreo percepție, ca să nu mai vorbim despre vreo atitudine privind statul său. Publicul neinstruit în acest subiect al materiei va păstra mentalitatea comunistă privind statul. Ceea ce creează disfuncții evidente și ușor observabile și astăzi, în preferințele politice naționale. 

Percepția publică, difuză sau chiar neformată, privind statul și națiunea favorizează manipularea strategică. Pe teme esențiale. Observăm cum se păstrează și se insistă pe idei care justifică decizii guvernamentale eminamente defavorabile publicului. Cum este ideea de sacrificiu individual, pentru apărarea statului. Ca valoare națională supremă. Sau cum este, la extrema cealaltă, ideea de separare a statului de cetățean. În care statul e una și publicul este alta. Cele două entități complet separate intersectându-se doar la patru sau cinci ani, cu ocazia alegerilor generale sau prezidențiale. 

Asemenea idei lasă nesancționate de opinia publică decizii guvernamentale cum sunt cele legate de infrastructura strategică, de regionalizare, de repartiția resurselor pe zone de dezvoltare durabilă și multe altele, în condițiile în care aceste decizii sunt luate mai ales, dacă nu chiar exclusiv pentru satisfacerea nevoilor clienților politici. Din țară și, mai ales, din afara ei.

Asfel încât publicul românesc nu a aflat nici până astăzi că statul România este relevant pentru el doar atâta vreme cât îi este benefic lui, publicului. Desigur, instinctiv, neconceptualizat, publicul român știe asta. Dacă nu în totalitatea sa, măcar milioanele de români care s-au dus în alte state, ce le sunt  lor mai benefice decât le este România, ne-au lăsat să vedem că știu asta, chiar fără să înțeleagă al cui este statul România.

Hristos a Înviat!

Hristos a Înviat! este o mărturisire. A credinței creștine. Iar cel care primește această mărturisire și răspunde cu Adevărat a Înviat! o acceptă și confirmă, la rândul său, că are aceeași credință. Pentru că nu poate fi creștin decât cel care crede. Că Iisus este Domnul nostru, Hristos, este fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria și înviat a treia zi după moartea sa prin răstignire pe cruce, nevinovat, pentru spălarea păcatelor  noastre, ale oamenilor. Păcate săvârșite în pofida Creatorului. Și a legilor Sale.

În fiecare an, de după învierea Sa primordială, într-o duminică cu lună plină, imediat după ce Planeta Pământ se răsucește spre Soare cu fețe egale de zi și de noapte, la începutul anului vegetal din jumătatea de sus a Globului, mărturisirea aceasta este prilej de sărbătoare. 

Sărbătorim că putem să ne mărturisim credința în liniște și pace.

Sărbătorim că Iisus veghează încă peste noi, cei care încă mai credem în El.

Sărbătorim că le putem arăta copiilor și nepoților cum se mărturisește credința. Cu bucurie și cu lumină. În candelă și în suflet.

Sărbătorim că putem trimite tuturor gândul nostru bun și dorința noastră de mai mult bine pentru fiecare.

Ceea ce îți doresc și eu ție, când citești aceste rânduri!

Gânduri de Sâmbăta Mare

Sâmbăta Mare este ziua în care Iisus Hristos se află, în fiecare an, între moarte și înviere. Între așezarea în mormânt și părăsirea mormântului, ca semn al împlinirii profețiilor și al adevăratei naturi divine a Mântuitorului. Este ziua în care așteptăm ca miracolul să se producă. Ca mormântul să se golească. Deși este sigilat și păzit de paznici necredincioși. 

Foto: cuvantul-ortodox.ro

Pentru că doar dacă miracolul îniverii se petrece putem noi fi siguri că suntem mântuiți, și anul acesta, pentru păcatele noastre. Mântuiți de același Mântuitor, ca acum mai bine de două milenii. 

Unii dintre noi caută în această înviere așteptată an de an și un argument, un sprijin al credinței în Dumnezeu, în Sfântul Duh și în Hristos. Adică, iată, Iisus înviat este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu!

Doar că, dacă privim holistic, Iisus nu este nici singurul fiu al lui Dumnezeu pe care îl găsim în cărțile sfinte, nici singurul înviat. Dumnezeu însuși, când le-a dictat profeților cărțile cu legile sale, îi menționează pe unii fii de-ai săi, ante-deluvieni. Cei care s-au însoțit cu fiicele oamenilor și au dat naștere eroilor din bătrâni. Iar Iisus, de pe munte, ne îndeamnă să îi numim fii ai lui Dumnezeu pe făcătorii de pace. Tot Iisus l-a înviat din morți pe Lazăr, dar și pe o copilă necunoscută lui, la rugămințile tatălui. Astfel încât, învierea din morți nu este, biblic vorbind, vreo dovadă de dumnezeire.

Și, totuși, Iisus este unic. Și este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu, Creatorul. Doar că unicitatea și dumnezeirea pe care le relevă nu pot fi înțelese decât tot holistic. Și nu pot fi acceptate ca adevărate decât prin credință, desigur.

De cele mai multe ori uităm că, din perspectivă iudeo-creștină, suntem cu toții creația lui Dumnezeu. Și fizic, carnal, și sufletește, spiritual. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut, pe fiecare în parte, din lutul materiei universale și, apoi, a hotărât ca acest trup de lut cosmic să fie locuit de Sufletul Său. Căruia unii îi mai spun și Duh, iar alții Spirit. Dar nu locuit tot timpul, ci doar pentru maxim 120 de ani, cum ne previne Biblia, în cartea Facerii (sau Genezei).

Ce Îl face unic pe Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, este că nu numai sufletul dumnezeiesc s-a întrupat în El, ci însuși Dumnezeu, cu fiecare instrucțiune de acid dezoxiribonucleic divin, s-a întrupat în Iisus. Să reținem că trupul lui Iisus, în afara chinurilor pricinuite de patimile de pe drumul Golgotei și de pe cruce, nu a fost distrus. Și nici nu a rămas în mormânt. Iar Iisus înviat, revenit printre oameni, după sacrificiul suprem, pentru a le da îndrumări apostolilor, a luat alte înfățișări. Cea inițială rămânând rezervată dumnezeirii sale. Așa că sufletul și trupul fiului lui Dumnezeu au rămas un întreg. 

Aceste observații, făcute în ziua specială a Sâmbetei Mari, ne pot duce cu gândul la un posibil răspuns al celei mai mari taine omenești. Moartea. 

Conform scrierilor sfinte, Dumnezeu a limitat existența trupurilor materiale ale oamenilor la o anumită vârstă. Facerea, 6, 3 consemnează cuvintele Domnului: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceștia, pentru că ei sunt numai trup; așadar, zilele lor vor fi o sută douăzeci ani”. Vârstă confirmată și de programarea genetică, citită de oameni în ADN-ul propriu, la descifrarea relativ recentă a acestuia. 

De ce nu trăim cu toții atâția ani? Evident, pentru că nu avem grijă de trupurile noastre. Dumnezeu nu s-a angajat nicăieri că le va ține El însuși în stare de funcționare 120 de ani. Ci doar că va perimte locuirea lor de Duhul Său pe durata limitată la 120 de ani a existenței trupești. Așa că, în absența unei sesiuni de întrebări și răspunsuri cu Dumnezeu, putem doar bănui că noi îi dăm Acestuia Duhul Său mai devreme decât ni-l cere El înapoi. 

Doar că Dumnezeu nu ne poate certa pentru asta. Deoarece, despărțiți de trupul lumesc, noi nu mai suntem oameni cum eram, ca să ne putem apleca frunțile și să ne cerem iertare. În sens biblic, iudeo-creștin. Putem însă spera că, după moarte, vom rămâne parte a Duhului lui Dumnezeu. Duhul care ne-a locuit trupurile. Și mai putem crede că, primindu-l înapoi, Dumnezeu se va uita cum arată Duhul său, revenit la El de la noi. 

Dacă este la fel de curat cum era când ni l-a încredințat, și mai este și înmulțit cu fapte bune și cu gânduri frumoase, este foarte de așteptat ca Dumnezeu să se bucure de revenirea Duhului la Sine. Și să îl prețuiască. Și să îi facă loc în multitudinea Sa sufletească.

Dacă este murdar, oropsit, zdrențuit, îngerit, este posibil ca Duhul care am fost noi să ajungă în Prugatoriu. Unde să fie Duhul curățat, ostoit, relipit, albit și ce alte procedee de redumnezeire ar fi necesare, în urma folosirii lui de către oameni. 

Sau, chiar mai rău. Se prea poate ca părticica din Duhul lui Dumnezeu, purtată de cei dintre noi care L-am negat și L-am înjurat pe Cel care ne-a dat suflet, să fie bună doar de reciclat. De desfăcut în particulele constitutive, așa cum un nucleu de atom se poate desface în bosoni. Și de refăcut, apoi, în altceva. Adică, să nu mai rămână nimic din noi, după moarte. Nici măcar un gând.

Oricare ar fi varianta, dintre aceste variante sau dintre oricare altele posibile, nu vom știi cu adevărat decât atunci când va fi prea târziu să mai facem ceva, acum, în timpul vieții pământene, ca să îi fie bine sufletului nostru după despărțirea sa de trupul nostru material universal.