Dacă am dreptate?

S-ar putea să mă înșel. E drept că ar fi pentru prima dată. Dar sunt obligat să fac această mențiune, deoarece nu am niciun argument documentat despre cele ce urmează să scriu aici. Mă bazez exclusiv pe observația directă a gestului public, făcut de cei în cauză.

Foto: adele.ml

Despre ce e vorba? Este vorba despre faptul că, istoric vorbind, de fiecare dată când puterea militară a României a fost în suferință, guvernanții au luat măsura maximizării serviciilor de spionaj și contraspionaj, ca unică măsură compensatorie. Asta, indiferent de natura guvernării. Fie ea medievală, fie capitalistă timpurie, fie comunistă, fie actuală.

Cum spuneam, fiind vorba despre „servicii”, maximizarea lor nu este documentată public. Putem vedea cu ochiul liber câtă putere militară are România la un moment dat, dar nu vedem niciodată cât de bine se simt „serviciile” în același moment dat. 

Singurele lucruri pe care le vedem sunt anumite indicii. Cum ar fi situarea șefului „serviciilor” din Ministerul Apărării Naționale pe aceeași cracă ierarhică militară cu șeful Statului Major General. Sau, cum ar fi acceptarea din partea președintelui României și Parlamentului ca Serviciul de Informații Externe să funcționeze fără niciun control politic direct, ce ar fi trebuit efectuat de directorul său civil, inexistent. Un indiciu foarte vizibil este faptul că niciun militar nu a ajuns să conducă, vreodată, vreun serviciu secret, la nivel de minister sau național, dar membrii ori apropiații serviciilor secrete s-au aflat mai întotdeauna în scaunele de ministru ori de secretar de stat la Apărarea Națională. Alte indicii le găsim în legislația neactualizată și neconformă, care guvernează activitatea „serviciilor”. Și în imposibilitatea evidentă de actualizare și conformare a ei, a legislației, cu vremurile prezente și, mai ales, viitoare. Unii specialiști mai pot găsi unele indicii și în bugete. De unde rezultă și cifrele de personal impresionante, pentru fiecare dintre multele servicii așa-zise secrete din România.

Nici misiunile „serviciilor” nu aparțin de evidența publică. Așa că nu putem să comparăm cerințele acestor misiuni cu resursele alocate și cu rezultatele obținute. Asta, spre deosebire de puterea militară, ale cărei misiuni le cunoaștem din Strategia națională de apărare, din Carta albă a apărării și din Strategia militară națională. Și din care aflăm că puterea militară existentă este insuficientă pentru îndeplinirea tuturor acestor misiuni. Și suntem lăsați să credem că această insuficiență va fi compensată de „servicii”. De serviciile proprii de informații ale Armatei, sau de servciile competitoare. 

De unde rezultă o primă observație îngrijorătoare. Cum am putea crede că niște servicii aflate în competiție cu Armata pentru resurse, pentru influență politică, pentru prestigiu public, pentru relevanță externă și alte asemenea motive ar putea să compenseze deficitul aceleiași Armate de putere militară? În mod automat, fără o strategie de compensare, fără misiuni, fără alocare transparentă de resurse? Răspunsul de bun simț fiind că este de necrezut o asemenea soluție compensatorie.

Răspuns de bun simț susținut de un raționament de bun simț. Și anume, este de bun simț să presupunem că, din momentul în care un serviciu secret, oricare ar fi el, își dă seama de tendința naturală a politicului de a compensa sub-puterea militară nu cu o putere militară superioară, ci cu maximizarea „serviciilor”, acel serviciu va face tot ce îi trece prin minte pentru a contribui cât mai mult la diminuarea acelei puteri militare. Care putere, cu cât este mai slabă, cu atât îi maximizează serviciului respectiv accesul la resurse suplimentare și la o importanță socială sporită.

Pe această temă se poate elabora copios. „Serviciile” având o influență evidentă în politica de personal a militarilor care au misiunea să realizeze puterea militară, în politica de achiziții de echipamente militare determinante în configurarea puterii militare, în politica de alianțe, parteneriate și colaborări internaționale în domeniul securității, unde puterea militară este cel mai sonor argument de poziționare a României. Astfel, de fiecare dată când aceste politici nu performează sau chiar dau rateuri, ori nu sunt de fel, putem bănui o influență nocivă a „serviciilor” care au de câștigat din diminuarea puterii militare reale a Țării. 

Între anumite limite, desigur. Pentru că nu mergem până acolo încât să credem că serviciile ăstea secrete ar putea să trădeze România, numai ca să le fie lor bine.