Efectul Srebrenica

În iulie 1995, forțele militare și para-militare sârbe au trecut sub ocupație militară orașul bosniac Srebrenica, fapt ce a dus la dislocarea a peste 15.000 de bosniaci, care au căutat protecție la batalionul olandez al Căștilor Albastre, adică al trupelor Organizației Națiunilor Unite. La finalul operației, peste 8.000 de bărbați și tineri bosniaci au fost masacrați de militarii sârbi, fără ca aceste trupe onusiene să miște vreun deget în apărarea lor, deși mandatul ONU exact asta le cerea militarilor olandezi: să protejeze civilii din Srebrenica.

Foto: saraytour.com

Desigur, detaliile sunt mai nuanțate. Regulile onusiene de angajare în luptă prevedeau folosirea armamentului Căștilor Albastre numai în caz de auto-apărare, nu și dacă populația de apărat era atacată și masacrată. Vreo 50 de militari olandezi fuseseră luați ei înșiși ostatici. Comandantul batalionului a solicitat un sprijin de aviație împotriva blindatelor sârbești, solicitare care a fost ignorată cu deliberare. Generalul sârb Mladic l-a mințit copios pe locotenent colonelul ce comanda batalionul olandez că civilii bosniaci nu vor păți nimic și olandezul l-a crezut cu seninătate. Bosniacii înșiși, văzând că olandezii nu numai că nu intervin, dar și părăsesc pozițiile de apărare a Srebrenicei, au atacat un blindat onusian, omorând un soldat olandez. 

Dar toate aceste detalii nuanțate nu fac deloc mai slabă remarca faptului că, una peste alta, militarii olandezi au fost extrem de reticenți să își pună viața în pericol pentru apărarea populației civile locale din Srebrenica. Atât de reticenți, încât au preferat să facă față oprobiului public din țara lor, judecării în tribunale a lipsei lor de combativitate militară, condamnării lor morale de către bosniacii supraviețuitori, în loc să se fi luptat pentru miile de căsăpiți fără milă și aruncați în gropile comune.

Putem numi această reticență „efectul Srebrenica”. Chiar dacă ea, reticența de a muri pentru un public străin, nu este scuzabilă pentru niciun militar, ea este explicabilă. Mai ales prin raționamentul individual și agregat colectiv că există și un public pentru care nu merită să mori, ca ostaș internațional. 

Desigur, nu vorbim aici despre un public vinovat de ceva. Nu cădem în greșeala de a zice că un anumit public și-ar merta soarta de a nu fi apărat. De a nu  găsi pe nimeni care să lupte și să moară pentru el. Așa cum suntem convinși că nicio femeie violată nu poate fi vreodată de vină pentru că a devenit victimă a violului, indiferent de cine este, cum se poartă, ce gândește ori cum se îmbracă.

Dar militarii din prima linie au și ei dreptul la preferințe, atunci când vine vorba despre apărarea unui anumit public. Acești militari sunt, întotdeauna, mai întâi naționali și abia apoi internaționali. Deoarece nu există, încă, nicio armată internațională în lume. Alianțele militare, coalițiile de voință, forțele internaționale sunt toate formate din efective naționale, puse la dispoziție de statele membre sau participante. Așa că, firesc, prima preferință a militarilor care apără este ca publicul de apărat să semene cât mai mult cu cel de acasă de la ei. Public pentru care ei s-au pregătit mental și juridic să îl apere chiar și cu prețul vieții. 

Dacă acel public este diferit de cel de acasă, atunci și reticența lor va fi mai mare. Până la inacțiune, cum a fost cazul Srebrenicei. Ce înseamnă diferit? Diferit ca civilizație, ca mentalitate, ca valori. Mai ales ca valori. De aceea și alianța militară NATO pune atât de mare accent pe ideea că aliații au valori comune, pentru care organizează o apărare comună. 

Acest „efect Srebrenica” este cunoscut și studiat și de adversarii și potențialii inamici ai unui public apărabil de forțe internaționale. Așa că, printre alte forme de slăbire a moralului comandanților și trupei, de destrămare a alianței, de șubrezire a suportului național al forțelor combatante, acești adversari și potențiali inamici încurajează și orice manifestări de maximizare a efectului Srebrenica în orice situație de apărare multinațională a unui public național. 

Cea mai eficace metodă fiind cea de auto-portretizare a publicului de apărat ca fiind total diferit de publicul de acasă al militarilor internaționali veniți să îl apere. 

Nu poate fi un mesaj mai favorabil pentru inamic decât cel dat de publicul de apărat însuși, în care se transmite că el, publicul, este nu numai ultra-naționalist, că vede în orice străin depozitarul unor anti-valori,  comparativ cu valorile sale, naționale, nu numai că tradițiile sale sunt opuse tradițiilor oricăror străini, inclusiv a celor veniți să îl apere, dar că nici nu are de gând să se schimbe. Să își revizuiască propriile valori, tradiții, cutume, obiceiuri, astfel încât acestea toate să devină cât mai compatibile cu cele ale aliaților veniți să moară pentru el, publicul de apărat.

Dar și alte aspecte defavorabile despre publicul de apărat pot juca un rol în activarea efectului Srebrenica. Cam cine credeți că și-ar da viața să apere un public în care nu numai că analfabeții devin doctori în științe, nu numai că singurii bogați sunt cei care fură, nu numai că guvernul este controlat de serviciile secrete, în loc să le controleze el pe ele, nu numai că există un mare program național de împiedicare a construirii infrastructurii rutiere, nu numai că domniei legii i se zice stat de drept și este exercitată în stil inter-mafiot, cu procurori ai unei mafii asmuțiți asupra celeilalte mafii și invers, nu numai că sunt aleși în demnități publice condamnați penal definitiv, ba chiar și din închisoare, nu numai că munca nu înseamnă câștig, așa cum nici câștigul nu înseamnă muncă, nu numai că cei valoroși în ceva, fie în artă, fie în știință, fie în educație sunt efectiv alungați din Țară, dar publicului în rândul căruia se petrec toate acestea nici nu îi pasă.