Impostura de securitate natională

În civilizația occidentală, de unde s-a inspirat și comunitatea internațională a educatorilor, se aplică principiul educației continue, cu o creștere ordonată în anii de școală, urmată de o specializare și, eventual, de o aprofundare teoretică a materiilor studiate. 

Foto: hotnews.ro
(un vice-premier și cinci miniștri din cabinetul său,
toți cu studii la Serviciul Român de Informații)

Ideea de bază este că statul va oferi educație tuturor cetățenilor, ca bun public. Adică, nediscriminatoriu și universal. Ceea ce presupune ca statul să plătească pentru materiile și disciplinele de studiu. Care să fie cât mai generale. Urmând ca specializarea să fie plătită de fiecare individ în parte, în funcție de preferințele acestuia. Studiul acoperind doar unele materii și discipline. Cele necesare specializării. În această etapă statul intervenind doar ca facilitator. Fie prin organizarea învățământului universitar de stat, fie prin oferirea de burse de studiu, fie prin împrumuturi cu dobândă mică sau chiar deloc, acordate celor ce vor să își continue studiile. 

    Avem astfel o imagine piramidală a educației la clasă. Se pornește de la o bază foarte largă, care îi cuprinde pe toți cetățenii calificați să meargă la școală. Pe toată durata învățămânutului de stat. Care este de la opt la 12 clase, în funcție de stat, de politica sa educațională și de posibilitățile de finanțare a acestei politici. După învățământul de stat, general, gratuit și obligatoriu, se îngustează educația pe o suprafață mai mică, în care unui număr mai mic de cetățeni li se oferă posibilitatea studierii unor materii și discipline aplicate, mai înguste dar mai profunde, prin care aceștia să poată dobândi priceperea necesară profesării în locuri de muncă cu nivel de cunoaștere universitar. O și mai mare îngustare se produce la nivelul studiilor post-universitare. Unde și mai puțini studiază și mai puține materii, dar mult mai în profunzime. Studioșii dobândind astfel o specializare anume. 

    Iată însă că avem un fenomen de piramidă răsturnată în România. Într-un domeniu îngust prin natura sa, cel al securității naționale, se constată crearea unei baze doctorale masive. Bază populată de nenumărați profesori universitari doctori și mobilată de școli doctorale. Specific răsturnării piramidei este faptul că accesul în această bază largă post-universitară se realizează din studii masterale de securitate națională aproape inexistente. Și, de aceea, ajung doctoranți absolvenți ai oricăror altor discipline și specializări. 

    Dacă ar fi să discutăm explicațiile acestui fenomen de piramidă răsturnată, ar trebui să pornim de la câteva realități românești. 

    Nevoia de doctori în securitatea națională nu a fost formulată de cererea din domeniul securității naționale, ci de faptul că lucrătorii în acest domeniu au restricții în a avea venituri din alte surse decât din munca la stat. Ca urmare, doctoratul le oferă un spor de venituri substanțial, de 15 la sută. Adică, dacă ai titlul de doctor și ești ofițer de informații, atunci ești mai bine plătit cu o șesime, pentru aceeași muncă, decât dacă nu ai fi doctor. 

    Existând această specializare doctorală, ea a devenit atractivă și pentru alte categorii de bugetari, din afara domeniului securității naționale, dar care au preferat să își încaseze cei 15 la sută în plus pe considerentul că sunt doctori într-o disciplină ezoterică, despre care nu știe nimeni și nu își bagă nimeni din afară nasul să vadă cât de științifică ar fi ea.

    Aceeași populație de doctori în securitate națională a mai fost augumentată cu demnitari care au ales să își maximizeze veniturile printr-o activitate universitară, acceptată legal, în completare la munca de demnitar al statului. Astfel, tot felul de politicieni aleși și numiți au ținut să devină profesori universitari, luându-și pentru asta și titlul obligatoriu de doctor în științe. Și, la fel ca ceilalți bugetari amintiți aici, au preferat „științele” securității naționale, deoarece nimeni nu știe despre ce e vorba și, ca urmare, nu pot să greșească. Să se facă de râs că au scris mai mult decât au citit. Sau că sunt, de fapt, analfabeți funcționali în domeniul teoretic în care sunt doctori în științe.

    Acestea sunt, cum spuneam, realități românești incontestabile. Dar sunt doar realități primare.

    De la o vreme, ele au început să producă alte noi realități. Secundare, le-am putea zice. Pe acestea le putem cataloga în două categorii: școli pentru profesori și academii pentru doctori.

    Algoritmul natural de înființare a unei școli este că, mai întâi, se identifică nevoia unei educații specializate noi. Prin care să se formeze competențe inexistente până atunci. Cum ar fi în domeniul informaticii. Al inteligenței artificiale. Al unei noi forme de economie, cum este cea a bunurilor intangibile. Și alte asemena exemple. Identificarea acestei nevoi de educație specializată presupune că există un număr suficient de mare de doritori să studieze noile discipline sau noile abordări ale disciplinelor deja existente. Iar acești doritori sunt dispuși să plătească pentru însușirea cunoașterii specialziate. Fie cu bani, fie cu timp, fie cu efort intelectual, fie cu toate cele trei. Apoi algoritmul natural presupune existența unui investitor dispus să finanțeze fazele inițiale ale formării noii școli. Și care își va recupera investiția, plus profitul, în timp. După mai mulți ani de funcționare cu succes a acelei școli. Bineînțeles, investitorul poate să fie și unul non-profit, dacă disciplina de studiu este din categoria celor care atrag donații sau finanțări de masă. Cum sunt disciplinele ecologice sau de asistență socială. În fine, înființarea unei noi școli mai presupune și existența unei piețe de forță de muncă ce abia așteaptă să îi tranzacționeze pe absolvenții acestei noi școli.

    În cazul nostru, apariția câtorva cursuri masterale și chiar de licență în domeniul securității naționale, la mult timp de la producerea inflației de doctori în această pseudo-știință, nu respectă acest algoritm natural. Cursurile respective fiind făcute doar pentru ca doctorii să devină și profesori universitari. Fără să existe o nevoie de asemenea școli, fără să existe vreun investitor rațional și fără să existe vreo piață de muncă pentru absolvenți. De altfel, s-a constatat că majoritatea masteranzilor la aceste discipline de securitate națională erau profesioniști din domeniu. Adică, subordonații veneau la cursurile șefilor, în speranța că vor ajunge și ei, vreodată, ca aceia. Acesta este fenomenul secundar, căruia i-am zis școli pentru profesori.

    Cât privește fenomenul secundar intitulat academii pentru doctori, el a apărut mai natural decât școlile. Ca peste tot în lume, unde titlurile se obțin prin alte forme decât prin muncă intelectuală personalizată, deținătorii acestor titluri tind să se grupeze în cluburi, sub impresia instinctivă că grupul îi va apăra mai bine pe fiecare în parte. Fenomenul natural de la noi, mai puțin cunoscut și studiat, dar foarte vizibil, este cel al absolvenților cursului principal de la Centrul de Studii de Securitate Marchall, de la Garmish, Germania. Centru american, creat special pentru reconvertirea leaderilor comuniști juniori în leaderi democrați, din Europa de Est. Acești absolvenți au fost foarte activi în a-și consititui o asociație proprie, prin care să se ajute unul pe altul. Mai ales în condițiile în care nu exista o recunoaștere oficială a cursului în România. 

     Dar doctorii în securitate națională nu se puteau mulțumi cu un club oarecare. Cu o asociație. Deși nevoia de grupare, pentru protecție, este evidentă. Așa că și-au făcut o ditamai Academia de Științe ale Securității! Și, deoarece primii dintre ei erau la guvernare, au făcut această „academie” una de importanță națională, astfel încât membrii ei să primească, pe viață, o indemnizație de academician, cum primesc cei de la Academia Română.

    Avem acum imaginea și explicația unei situații paradoxale. Dar specific românești. Pentru un spor de o șesime la salariu, pentru vreo două-trei mii de lei pe lună, primiți pentru ore universitare la care își trimit asistenții, pentru alte câteva mii de lei pe lună, ca indemnizație de „academician”, câtva sute de inși, poate o mie, dar nu mai mult, au inversat un întreg sistem de educație într-un domeniu îngust dar vital al organizării de stat, cel al securității naționale. 

    Iar această răsturnare piramidală nu este lipsită de consecințe. Toate negative, dacă nu chiar maligne pentru domeniul de studiu. 

    Domeniul securității naționale este confiscat de sub-domeniul informațiilor. Adică, de spionaj și contra-spionaj, în condițiile în care informațiile sunt doar o condiție a funcționării efective a acestui sistem, iar nu sistemul însuși.
   Acest fapt se întâmplă și la nivel administrativ, și la nivel educațional. Nu este clar care dintre aceste două niveluri este cel determinant și care este cel determinat. Dar intuiția ne duce spre credibilizarea ipotezei că determinant este omul. Adică, doctorul fără lecturi, fără studii, fără pricepere și, de multe ori, fără inteligență suficientă, nestafisfăcut de dimensiunea teoretică a sub-domeniului informațiilor, în care s-a format, insistă ca acesta să fie asimilat domeniului securității naționale, cu care să se confunde. Și, deoarece nu are argumente teoretice de niciun fel, face acest lucru pe cale administrativă. Dând un ordin că există ca știință. 

    O asemenea consecință este extrem de toxică. Spionii și contra-spionii pretind astfel că s-ar pricepe la celealte specializări de securitate națională la care nu se pricep. Cum ar fi planificarea apărării naționale, formularea misiunilor strategice și operative ale forțelor armate, determinarea cerințelor de putere militară pentru îndeplinirea misiunilor, logistica operațiilor militare, organizarea sistemului teritorial de apărare, cooperarea în cadrul alianței militare NATO și multe altele asemenea. Ceea ce constituie un caz clar de impostură funcțională. Caz care produce pierderi umane și materiale, inclusiv financiare foare serioase. Specialiștii adevărați părăsind un asemenea mediu de impostură, resursele materiale și financiare fiind alocate aiurea, prostește, iar puterea militară, singurul garant real al securității naționale, situându-se la un sfert din ceea ce s-ar fi putut realiza cu aceleași resurse, dar alocate rațional, științific.

    O altă consecință este că promovările în funcții, leadership-ul cum ar veni, la nivelul apărării naționale și a alor elemente ale sistemului național de securitate se realizează pe bază de apartenență la sub-domeniul informațiilor și nu pe bază de merite profesionale și morale. Ceea ce duce la apariția pe funcții de comandă și de decizie a tot felul de neaveniți profesional. Iar politicienii din domeniu sunt cu toții, de la miniștri, directori, parlamentari și alte demnități, subordonați, sub o formă sau alta,  la vedere sau acoperit, celor din „structurile” de informații. Mai ales în domeniul apărării naționale, o asemenea consecință se traduce într-un moral deosebit de scăzut al trupei, care nu mai are încredere în comandanții și decidenții promovați pe criterii de informații, sau în politicienii aserviți „structurilor”. La care se adaugă demotivarea ofițerilor de carieră să parcurgă treptele ierarhiei militare pe bază de competență.

    Civililor, atât celor care vor să interacționeze cu domeniul securității naționale, cât și celor ce ar trebui să execute controlul civil asupra acestui domeniu, ca membri ai publicului, li se oferă o imagine deformată și nefuncțională a securității naționale. În cazul în care aceștia nu cad victimă manipulărilor și dezinformării practicate de impostorii doctori în informații, se întâmplă că încrederea publicului în onesitatea și patriotismul considerate intrinseci ale agenților de informații naționali se diminuează continuu, până la dispariție.

    Toate acestea și multe altele sunt consecințe care se adaugă la proasta guvernare. În care impostorii academicieni de științe ale securității naționale au un cuvând greu de spus. 

    .