Tot despre pace

 Mă întreabă un prieten cum văd eu că s-ar putea realiza concret pacea, în războiul acesta al Rusiei împotriva Ucrainei? 

Este vorba despre un prieten care nu mă citește cu regularitate, așa că nu știe că am mai răspuns la această întrebare, pentru prima oară în 5 martie, la 10 zile de război neprovocat, nejustificat și ilegal, al Federației Ruse, în Ucraina (https://haribm.blogspot.com/.../prefigurarea-viitorului...).

În tot cazul, dacă pacea este înlocuitorul războiului, ea se va instaura atunci când nu va mai fi război. Acesta ar putea fi un răspuns la întrebarea prietenului meu.

 

Doar că ar fi un răspuns incomplet. Deoarece pacea nu se instaurează automat la încetarea războiului, ci ea se edifică cu scopul precis ca un asemenea război, ca cel încheiat, să nu se mai întâmple. 

 

Simpla încetare a conflictului armat nu înseamnă niciodată pacea. Înseamnă doar că acel conflict nu se mai petrece. E înghețat, cum ar veni. Lucru care se întâmplă formal printr-un armistițiu, sau practic prin încetarea focului, a manevrelor militare și prin separarea forțelor combatante.

 

Dacă încetarea ostilităților (prin oprirea focului și separarea combatanților inamici) este o condiție obligatorie pentru începerea convorbirilor/negocierilor/tratativelor de pace, învingerea unuia dintre cei doi adversari implicați în conflictul armat nu este o asemenea condiție. 

 

De aceea am zis deja de mai multe ori că Federația Rusă este singura responsabilă pentru oprirea ostilităților, deoarece ea este cea care le-a declanșat, prin invazia Ucrainei, la 24 februarie, anul acesta. 

 

Dacă, prin oprirea focului și distanțarea forțelor sale armate, din teatrul de război din Ucraina, Rusia se consideră învinsă, asta este doar problema ei. 

 

La fel de bine se poate declara învingătoare, dacă consideră că și-a atins obiectivele pe care le-a avut în vedere la începerea agresiunii armate. 

 

Mai ales că obiectivele enunțate de Putin, de la Kremlin, erau așa de metaforice, de eufemistice, de lipsite de substanță încât puteau fi declarate atinse încă din primele zile ale războiului. Cu atât mai simplu și alte obiective, cele care nu au fost niciodată declarate, dar care trebuie să fi stat la baza deciziei de agresiune, pot fi considerate ca fiind atinse de armatele moscovite, doar să vrea Kremlinul.

 

Mai pe scurt, este de-a dreptul absurd să acceptăm măcar ca ipoteză de lucru că ucrainenii sau restul comunității internaționale ar avea vreun motiv să menajeze orgoliile kremlinezilor, să le ofere ei rușilor motive să nu se considere învinși, atâta vreme cât doar moscoviții înșiși se pot considera așa, indiferent de ceea ce ar face ceilalți.

 

Abia după oprirea ostilităților, prin voința unilaterală a Moscovei, se poate discuta despre separarea forțelor. 

 

Moment în care trebuie să se negocieze statutul teritoriilor pe care se află acele forțe. 

În condițiile în care o parte din teritoriile care compun teatrul de război din Ucraina au fost recent declarate ca fiind anexate la Federația Rusă, este de așteptat ca simpla nerecunoaștere internațională a actelor semnate și ratificate la Moscova să nu fie un argument suficient de puternic, pentru ca Rusia să își retragă fără luptă forțele sale armate de pe acele teritorii. 

 

Așa că negocierile pentru separarea forțelor vor trebui să abordeze toate motivele (fie ele reale, fie ele imaginare, fie ele materiale, fie ele ideologice) invocate sau ascunse vederii, care au stat la baza gesturilor de anexare, astfel încât să i se ofere Rusiei argumente că îngrijorarea ei privind soarta cetățenilor ruși, locuitori ai acelor teritorii, va fi la fel de bună, dacă nu mai bună, decât soarta cetățenilor ruși de pe teritoriul Federației Ruse propriu-zise, chiar dacă teritoriile acelea rămân la Ucraina, conform legilor internaționale și aranjamentelor de securitate europeană.

 

De succesul unor astfel de negocieri de separare a forțelor depind pașii următori, de făcut în direcția obținerii păcii.

 

Un prim pas va consta din legitimarea reprezentanților Federației Ruse, respectiv a celor care ar putea să decidă pentru Moscova acceptarea aranjamentelor de pace, așa cum vor rezulta ele din convorbiri/negocieri/tratative.

 

Acesta este cel mai sensibil moment din tot procesul de pacificare. 

 

Deoarece cei care au declanșat agresiunea Rusiei asupra Ucrainei sunt cei responsabili pentru crime de război și crime împotriva umanității, prin conducerea politică și militară a forțelor rusești în comiterea de atrocități, în distrugeri cu mijloace militare de obiective și infrastructură civile, pentru alungarea din casele lor, din școli, spitale și din locurile lor de muncă a multor milioane de cetățeni ucraineni civili, mai ales femei, copii și bătrâni. 

 

Este evident imposibil a-i accepta automat pe aceștia ca având legitimitate să poarte convorbiri de pace, să negocieze condițiile, garanțiile și celelalte măsuri de încredere privind caracterul durabil al păcii. 

 

Măcar pentru simplul motiv că, în convorbiri/negocieri/tratative, ei nu vor putea avea în vedere mai binele Federației Ruse, nici mai binele națiunii ruse, ci doar mai binele lor, prin care să își asigure imunitatea sau măcar amnistierea pentru crimele comise.

 

Nici Duma de Stat nu poate să dea vreun mandat credibil negociatorilor ruși, în condițiile în care acest parlament și-a pierdut completa credibilitate de onestitate, când a ratificat decretele prezidențiale de anexare ilegală a unor teritorii ucrainene la Federația Rusă.

 

De aceea, o soluție de compromis ar fi ca Federația Rusă să se mulțumească cu oprirea focului și cu separarea forțelor sale de cele ucrainene, prin părăsirea teritoriului Ucrainei, urmând ca să cunoască un proces intern de legitimare a conducerii sale politice, cum ar fi prin alegeri generale, și abia apoi să demareze convorbiri de pace propriu-zise.

 

În ceea ce privește comunitatea internațională (care include și statele mari puteri nucleare ce s-au arătat pentru menținerea actualei ordini mondiale, bazate pe Carta Națiunilor Unite, fără însă a condamna ferm și fără a sancționa drastic Federația Rusă pentru negarea completă a acestei ordini mondiale), aceasta poate lua doar măsuri de izolare completă a națiunii ruse, ca măsură intermediară de prevenire a unui nou conflict armat de aceeași natură cu cel din Ucraina.

 

Ceea ce nu este pace, dar ar fi un pas mai aproape de pace, cum ziceam.

Foto: Pacea, de Candido Portinari, Clădirea Adunării Generale ONU, New York

Care pace

 Vă propun să reflectați asupra următoarelor aspecte, atunci când vă întrebați ce urmează, în conflictul armat, iscat la 24 februarie, anul acesta, prin invazia Rusiei în Ucraina. 

 1. Niciun președinte rus nu ar fi declanșat agresiunea asupra Ucrainei, dacă nu ar fi fost convins că finalul ei îi va fi favorabil. Adică, dacă nu ar fi fost intim convins că finalul conflictului armat va situa Federația Rusă într-o poziție politică, diplomatică, economică și de prestigiu mai mare decât cea de dinainte de agresiune.

 

1.1. În condițiile în care oricine avea un oricât de modest habar despre treburile războiului ar fi putut spune din prima că agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, așa cum a fost concepută, pregătită, asigurată cu resurse de toate naturile și condusă politic și militar nu avea cum să se finalizeze cu o victorie a Federației Ruse, de tipul cuceririi, menținerii și eventual încorporării unor provincii/regiuni/teritorii ucrainene, în asemenea condiții deci era clar că avantajele pe care le anticipa Putin pentru patria sa Rusia erau de la început de altă natură decât dobândirea prin război de noi teritorii și atât.

 

1.2. Tot ce se cunoaște despre modul de guvernare al Federației Ruse lasă orice observator (chiar și unul neavizat intim) cu convingerea că, în mentalitatea națională rusă, răul altuia este mai binele rușilor. Așa că, măcar în parte, mai binele pentru Rusia, vizat de Putin prin agresiunea din 24 februarie, trebuie că a fost anihilarea, măcar în parte, a Ucrainei, și ca stat și ca națiune. Și tot așa, mai binele pentru Rusia trebuie că a fost provocarea de suferințe Occidentului, de toate felurile, și morale, și energetice, și de civilizație bulversată, și culturale, și așa mai departe.

 

1.3. Din întreaga filosofie politică a Kremlinului post-sovietic rezultă că mai binele pentru Rusia ar fi să redevină un pol de putere mondial, la egalitate cu Statele Unite, dacă nu chiar mai sus, după cum se aflase pentru o vreme Uniunea Sovietică. Ca urmare, agresiunea Rusiei asupra Ucrainei trebuie că a avut în vedere atingerea acestui ideal politic kremlinez. În sensul că, indiferent de rezultatul din teatrul de război și indiferent de pierderile pe care Rusia le-ar fi suferit de pe urma războiului, finalul acestuia ar trebui obligatoriu să găsească Rusia jucând un rol mult mai important, pe scena Lumii. Practic, nivelul de ambiție declarat a fost și este ca Rusia să fie egala Statelor Unite, cel puțin în ceea ce privește importanța ei de mare putere nucleară. Adică, deținătoarea deciziei ca Lumea să mai existe sau nu, după Putin. Ceea ce ar însemna mai binele Federației Ruse, obținut de Putin prin puterea militară de care dispunea. 

 

2. Niciun președinte rus nu ar fi declanșat agresiunea armată asupra Ucrainei, dacă nu ar fi fost convins că sorții/condițiile/evoluțiile internaționale i-ar fi favorabile, pentru ca ele să îi maximizeze Federației șansele de victorie militară și mai ales de pace în urma agresiunii, între parametrii și pretențiile stabilite și enunțate de la Moscova.

 

2.1. În primul rând, Kremlinul a contat enorm pe faptul că Administrația Biden ar fi fost practic incompetentă, atunci când vine vorba despre pacea și războiul mondiale. Iar retragerea din Afganistan le-a confirmat decidenților ruși această condiție. 

 

2.2. În al doilea rând, Kremlinul a contat enorm că Occidentul este o civilizație în care valorile materiale primează și înăbușe valorile spirituale. Ceea ce, în condiții de democrație consolidată, ar fi însemnat, în mentalitatea moscovită, că publicul occidental atins de degradarea vieții sale materiale, ca urmare a războiului și sancțiunilor aplicate Rusiei pentru acel război, va cere guvernanților săi, cei prin care acest public își exercită suveranitatea, să aleagă pacea în condițiile dictate de Rusia, pe care să o prefere oricărei confruntări din care el, publicul, să își piardă măcar o câtime din confortul său material.

 

2.3 Kremlinul a mai contat enorm pe disfuncțiile instituționale ale organizațiilor euro-atlantice, dar și ale Organizației Națiunilor Unite, ca pe o condiție favorabilă Rusiei, care ar fi putut încălca, prin agresiune armată, normele, regulile și legislația internațională, fără să poată fi condamnată și pedepsită (scăpând doar cu ceva sancțiuni, pe care oricum le-ar fi primit Rusia, după spusele lui Putin) de acele organizații internaționale, în primul rând de ONU, cu Consiliul său de Securitate.

 

2.4. Tot Kremlinul a mai contat că, prin invazia sa asupra Ucrainei, va da un exemplu de urmat altor state de pe Planetă, puteri nucleare ce au și ele ambiții de anexări teritoriale (în special China și India), cărora le lipsește fie voința politică, fie precedentul, pentru a purcede la satisfacerea acelor ambiții. Ceea ce ar fi dus la o nouă ordine mondială (care neagă principiile și regulile de comportament între state, stabilite de actuala ordine mondială, pe baza Cartei Națiunilor Unite), în care statele se ierarhizează în funcție de puterea lor militară, în frunte situându-se evident marile puteri nucleare. Și în care statele mici sau slabe vor trebui să se supună necondiționat voinței marilor puteri, dacă vor să își păstreze o oarecare independență și ceva urme de suveranitate.

 

3. Abia acum putem vorbi despre faptul că niciun președinte rus nu ar fi dat ordinul de invazie militară asupra Ucrainei, dacă nu ar fi fost convins că victoria militară îi este la îndemână, că planurile de invazie sunt fezabile, că forțele constituite și antrenate pentru invazie sunt suficiente și că inamicul ucrainean nu are cum să opună vreo rezistență notabilă. 

 

Luând în considerare chiar și numai aceste trei aspecte, cu detaliile lor, în condițiile în care am mai putea aduce în discuție și alte aspecte de același calibru (avantajul presupus de Kremlin că l-ar fi atins Rusia în cursa înarmărilor, importanța șantajului energetic și a șantajului grânelor în acceptarea condițiilor impuse de Rusia, momentul de cotitură în decizia globală privind schimbările climaterice și poluarea excesivă etc.) am putea înțelege cât de dificilă trebuie să fie obținerea păcii, în războiul acesta, neprovocat, nejustificat și ilegal, al Rusiei împotriva Ucrainei.

 

Vedem de aici că orice pace la care aspiră Moscova ar fi o pace din care Federația Rusă să iasă mai bine decât era înainte de agresiune. Nu neapărat teritorial, ci în oricare, dacă nu în toate aspectele amintite la 1.1 - 1.3. 

 

Asta, în condițiile în care, dacă Lumea va vrea să rămână cum era până în 24 februarie, măcar în linii generale, pacea la care ar trebui să aspirăm noi ar fi una în care Federația Rusă să nu mai poată niciodată să atenteze la pacea Lumii, sub nicio formă și sub niciun președinte.

Foto: rferl.org