Să râdem cu incultura de limbă engleză

În limba engleză, un idiom sau o expresie idiomatică este acea construcție verbală, constituită dintr-un cuvânt sau mai multe, care are un înțeles figurativ, adică altul decât ar fi suma înțelesurilor fiecărui cuvânt în parte. Înțeles ce nu poate fi stăpânit decât dacă utilizatorul stăpânește și suficiente repere culturale, din civilizația de limbă engleză. 

    De aceea, o parte semnificativă a învățării limbii engleze trebuie întotdeauna dedicată familiarizării cu cultura și civilizația din arealul extins, de limbă engleză, de pe Glob. Și tot de aceea, alături de dicționarele de cuvinte, întâlnim și dicționare de fraze și de expresii idiomatice ale limbii engleze.

    De exemplu, expresia ”it goes without saying” nu se traduce în românește cu dicționarul de cuvinte englez-român (care ne-ar da: lucrul acela/it/ pleacă/goes/ fără/without/ să spună/saying/), ci cu dicționarul de idiomuri, din care rezultă că expresia ”it goes without saying” înseamnă „se înțelege de la sine”.

    Eu am învățat engleza în familie, exact la fel ca un copil preșcolar. Adică, fără să învăț simultan și regulie gramaticale ori cele de compoziție a frazei. Dar am urmat cursuri de Engleză și la școală, opt ani în preuniversitar și patru/cinci ani de facultate. Așa că nu mai știu când am aflat eu chestia asta cu idiomurile. Cert este că nu le-am stăpânit (și nici acum nu mă pot lăuda că le stâpânesc pe toate) decât după ce m-am familiarizat cu cultura și civilizația anglo-americană, atât prin cărți, emisiuni, filme, cât și la fața locului. 

    Și mai cert este că nu m-aș apuca să comentez un text idiomatic din engleză, fără să verific mai întâi dacă ceea ce comentez eu chiar așa și este, doar ca să nu mă fac dracului de râs, în fața unui cititor mai cultivat decât mine. Sau măcar mai familiarizat decât mine cu cultura și civilizația de limbă engleză.

    Dar așa sunt eu, mai exigent cu mine însumi. Pentru că eu sunt convins că absența culturii, adică a cunoașterii despre cultura și civilizația cuiva, înseamnă incultură, chiar dacă se relevă doar într-un caz particular.

    Cu titlu de amuzament (dacă vreți, cu titlu de ironie răutăcioasă), vă prezint aici un exemplu de incultură idiomatică engleză, la un autor care are ambiția nesatisfăcută să îl interpreteze pe Shakespeare. 

    În prima captură de text, autorul nostru spune că Iago, perfidul personaj din Tragedia lui Othello: Maurul din Veneția, de William Shakespeare (1604) l-ar otrăvi cu vorbe pe generalul său, Othello, așa cum regele uzurpator din drama Hamlet (Tragica poveste a lui Hamlet, prințul Danemarcei), de același Shakespeare (1601), Claudius, îl otrăvise cu otravă-otravă, turnată în ureche (ca să nu lase urme), pe tatăl prințului Hamlet, regele cu același nume, trasformat apoi în fantomă.

    Lăsând la o parte stângăcia metaforei despre otrăvirea cu vorbe turnate în ureche, așa cum altul otrăvise pe altcineva cu otravă turnată în ureche (stângăcie deoarece metafora nu se poate alcătui în interiorul unei comparații, din simplul motiv că metafora este ea însăși o comparație în care este expus doar un singur termen dintre cei comparabili), autorul al cărui text este captat aici chiar ne dă certitudinea că ”to abuse the ear of someone” ar însemna să îi șoptești la ureche.

    Pe când avem aici un idiom, care s-ar traduce cu a abuza de încrederea celui care te ascultă ce îi spui. Te ascultă nu cu urechea, ci cu atenție și cu încrederea că ceea ce îi spui îi este de folos.

    De altfel, a doua captură de text este chiar din Othello, Actul I, Scena 3 (alte rânduri decât cele din referința autorului ironizat de mine aici) și este suficient de cuprinzătoare pentru a putea înțelege oricine că nu e vorba despre abuzarea urechii, ci este vorba despre abuzarea încrederii cuiva. 

    Idiomul englez corespunzător este ”to have someone's ear”. Care nu înseamnă a deține urechea cuiva, ci înseamnă a fi capabil să te adresezi și să dai sfaturi unei persoane deoarece acea persoană are încredere în ce spui (”to be able to talk and give advice to a person because one is trusted by him or her” - Merriam Webster Dictionary). De unde și chestia cu abuzul nu al urechii, ci al încrederii.

    Dar autorul nostru nu și nu! El nu vrea să creeze nici cea mai vagă ambiguitate că se referă la organul anatomic, atașat capului unei persoane. 

    De unde și ironizarea îndreptățită, zic eu, despre incultura sa de limbă engleză. 

    Bietul Shakespeare!

D-ale istoriei

Pentru o perioadă de aproape un sfert de secol (1831/1832 - 1856) cele două „Principate Dunărene” (Moldova și Țara Românească) s-au aflat sub autoritatea Rusiei, care a impus în fiecare dintre ele câte un Regulament organic. 

  Ceea ce era și bine, dar și rău. Era bine pentru că aceste principate se apropiau prin regulamentele organice (care erau un fel de pseudo-constituții) de ideea de stat și era rău pentru că aranjamentele statale din regulamente erau de tip feudal, în esență. Adică, îl legau pe țăran de munca câmpului ce nu îi aparținea și nu permiteau industrializarea decât sub forma micilor meseriași (bresle) și a comerțului cu produsele lor.

  Cert este că sistemul de guvernare de tip feudal nu necesita existența statului ca atare, cu constituție, alegeri, servanți publici controlați de alegători (adică administrație publică), armată, educație de stat, infrastructură rutieră și de comunicații (poșta), justiție egală pentru toți, ordine publică, sănătate publică și așa mai departe.

 Mai mult decât atât, sistemul feudal nu era despre dimenisunile/granițele provinciei/principatului decât în măsura în care suprafețele erau relevante pentru taxare. Adică, era important până unde se întind moșiile și către cine plătește dările moșierul. Atât. Această observație este importantă în ideea că mai multe provincii feudale nu aveau de ce să nutrească vise de unire între ele, dacă dările erau oricum plătite de locuitori fiecărui principe, care, la rândul său, plătea tribut altundeva, în afara și deasupra principatului său.

    În schimb, sistemul industrial era mai ales despre teritorialitate, în condițiile în care teritoriu însemna piețe de materii prime, materiale, forță de muncă, energie, piețe de desfacere a produselor industriale, precum și căile de comunicații între toate acestea. Teritorialitate organizată cel mai potrivit pentru industrie sub formă statală. Stat care să fie suficient de cuprinzător, ca suprafață, și suficient de populat, pentru a putea dezvolta piețele despre care vorbeam mai sus. Mai ales forța de muncă era important să fie statalizată, adică să fie formată și pusă la dispoziția industriei prin asigurarea de către stat a bunurilor publice necesare cultivării, educării, ordonării și sănătății proletariatului.

    De aceea, revoluțiile burgheze, care au dus la constituirea de state de tip industrial, chiar dacă nu au avut succes direct, nemijlocit, nici în Franța, nici în Prusia, nici în Austria, nici în Italia, au fost revoluții democratice, aducând în ecuația de decizie în stat o populație ignorată până atunci, în statul de tip feudal. 

    Și tot de aceea, unirile principatelor/provinciilor de tip feudal în state mari (Italia 1848 - 1871, Germania 1950 - 1871)   au fost expresii ale necesităților de tip industrial.

    Din această expunere de date istorice rezultă că, în 1856, la sfârșitul Războiului Crimeei, prin Pacea de la Paris, marile puteri protectoare (Austria, Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei, Rusia), au decis aranjamente pentru principatele române,  favorabile ideii de scoatere a acestora din era feudală și deschiderii unei ferestre de oportunitate pentru ele, către era industrială. Instrumentală în această direcție a fost insistența Înaltei Porți, care păstra controlul de suzeranitate asupra principatelor (sub protectoratul marilor puteri), de se a pune capăt regulamentelor organice rusești, de a-i îndepărta pe principii de atunci de la putere în fiecare dintre provincii și de a se organiza alegeri pentru conducere și divane.

    Doar așa a fost posibilă unirea acestor două principate românești, inițiată prin algerea aceluiași domnitor și în Moldova și în Țara Românească, la 24 februarie 1859. 

Să ne jucăm secund de-a poetica

 Cartea aceasta, a lui Bogdan Suceavă, intitulată Adâncul acestei calme creste, cu subtitlul Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, mi-a fost semnalată de un prieten virtual din rețeaua de socializare Facebook. Nu știu cum de s-a făcut atunci, în momentul semnalării, că am încheiat astfel o perioadă de uitare despre cât de bine stăpâneam eu subiectul ăsta, cu 37 de ani în urmă.

Foarte repede, se apropia ultima sesiune de examene, din programul studiilor de licență, la specializarea limba și literatura română și engleză, la Litere, Universitatea din București, când s-a publicat o listă de subiecte din care viitori absolvenți ar fi putut să își aleagă pe cel mai potrivit pentru ei, pentru lucrarea de licență. Așa că am căutat și am găsit o doamnă (unul dintre criteriile determinante pentru care am ales acele studii universitare și nu altele a fost că toată lumea se adresa cu domnule și doamna, și niciodată cu tovarășe, în facultate) profesor specializată în istoria interbelică a literaturii române, căreia i-am solicitat să accepte subiectul născocit de mine, să îl includă în lista de subiecte ale catedrei și apoi să mă pregătească pentru susținerea examenului de licență. 

Subiectul a fost „Metafore și simboluri matematice în poezia lui Ion Barbu”. Am lucrat la acest subiect de unul singur, deoarece era exclus să găsesc pe cineva care să înțeleagă și matematica, dar și poetica la același nivel de profunzime ideatică. Tot ce a făcut profesorul meu îndrumător a fost să îmi deslușească simpatiile și rivalitățile pe care membrii comisiei de literatură interbelică (cu Ion Dodu Bălan ca președinte) le dezvoltaseră față de unii dintre autorii care scriseseră despre poezia lui Ion Barbu.

Și nu erau puțini. La vremea aceea (anul 1986) erau deja publicate nu mai puțin de șapte cărți despre Ion Barbu și poezia sa, iar unul dintre autorii acelor cărți avusese răbdare să catalogheze peste o mie de articole din reviste și capitole din cărți, pe aceeași temă. Toate astea, în condițiile în care Ion Barbu publicase doar un singur volum de poezii, Joc secund, la finele anului 1929. Nu am continuat să urmăresc fenomenul, dar se pare că astăzi numărul volumelor despre poetica lui Ion Barbu a trecut de o duzină. 

Sunt trei categorii de autori despre Ion Barbu. Sunt literații, subdivizați în istorici și critici literari, și sunt matematicienii. Cum spuneam, la vremea redactării lucrării mele de licență, îmi era clar că matematicienii habar nu aveau despre teoria și metodica analizei literare, nici măcar ale unei singure școli, din multele existente în Lume, așa cum literații habar nu aveau ce înseamnă limbajul matematic din teoria grupurilor, utilizat extensiv de Ion Barbu, în volumul său Joc Secund.

Mi-am dorit ca această condiție, în rândul autorilor despre poetica lui Ion Barbu, să fi fost în sfârșit depășită de Bogdan Suceavă, care se recomandă și ca matematician de nivel universitar, dar și ca autor de literatură. 

De aceea, mi-am procurat cartea și am citit-o, doar după ce mi-am adus aminte de rezultatul studiilor mele, aplicate acestui subiect. Pe care subiect eu nu îl alesesem întâmplător. De altfel, lucrarea mea de licență putea fi foarte bine una de doctorat, având în vedere caracterul de noutate absolută pe care îl conținea, la acea vreme. 

Recunosc că lectura eseului cel lung al lui Bogdan Suceavă m-a dezamăgit. Domnia sa nu respectă acele câteva reguli simple ale redactării eseului literar și ignoră cele mai elementare metode de lucru cu poezia, consfințite de la Aristotel încoace. 

Asta nu înseamnă că trebuie să fie la fel de dezamăgit oricare alt cititor. Sper că vă aduceți aminte că m-am lăudat mai sus că eu, cu 37 de ani în urmă, aprofundasem subiectul în cel mai serios mod cu putință, ceea ce nu ar fi de așteptat din partea altcuiva, care nu a depus acel efort intelectual, ca al meu. Oricare alt cititor poate găsi o mulțime de lucruri interesante în cartea domnului Suceavă. Despre istoria matematicii, despre unele personalități de secolul al XIX-lea, care au conturat o anumită direcție în dezvoltarea matematicii/geometriei neeuclidiene, despre ce reține un matematician care citește astăzi cursurile și articolele matematice ale lui Dan Barbilian, cel care își semna cu pseudonimul Ion Barbu poeziile.

Teza de bază a întregii cărți al lui Bogdan Suceavă este că Ion Barbu ar fi fost influențat în scrierea poeziilor incluse în volumul Joc secund de nivelul la care ajunsese cunoașterea sa în materia matematicii, la momentul predării manuscrisului la editură (de fapt, momentul a fost cel al preluării manuscrisului de acasă, de către editor, ține neapărat să repete domnul Suceavă), iar cheia ermetismului barb(il)ian s-ar regăsi în scrierile sale matematice, din deceniile următoare publicării volumului.

Este însă vorba despre o speculație, ca oricare alta. Cu particularitatea că este făcută stângaci. Bogdan Suceavă alege din parcursul biografic al lui Dan Barbilian/Ion Barbu doar unele elemente și ignoră complet alte elemente, care i-ar contrazice flagrant teza. Deoarece nu respectă structura consacrată a eseului literar (expunerea ipotezei/ideii, prezentarea argumentelor, critica contraargumentelor posibile, concluzia indubitabilă sau provizorie) autorul nostru se simte relaxat în a începe să spună ceva, apoi să prezinte un argument trunchiat, după care să facă o paranteză de un capitol sau două, poate uităm despre ce a vrut să zică. 

Încă de pe timpul facultății, adică de pe vremea redactării lucrării mele de licență în poezia lui Ion Barbu, eu am încercat să obiectivez, pe cât se poate, o speculație despre ce o fi fost în mintea autorului, atunci când a scris ce a scris (la fel de bine și când a compus/pictat/creat ce a compus/pictat/creat) printr-o abordare metodologică în triadă. Adică, am speculat pe trei axe, una de timp, una de comportament al autorului/artisului și una de edificare concretă a operei. 

Obiectivare ce nu se vede de fel la Bogdan Suceavă. Care se referă la „idei” ilustrative de-ale lui Ion Barbu, ulterioare publicării Jocului secund, deși, pentru a fi relevante ori pentru a le bănui vreo latură determinantă pentru opera poetică din Joc secund, ar fi trebui să fie evident și obligatoriu anterioare publicării. „De mare importanță pentru analiza noastră e să încercăm să cuprindem ideile din perioada 1928 - 1935, atmosfera de atunci, ideile despre poezie și sursele lor”, spune Suceavă, la pag. 18, despre un volum de poezii publicat în 1929 și datat 1930. 

Din nefericire, nu este de fel clar ce înseamnă termenul „idee” pentru Bogdan Suceavă (până la pag. 114, am crezut că „idee”, în poezia lui Ion Barbu, ar fi o metaforă luată din matematică, doar că domnul Suceavă ne îndeamnă la pag.114 tocmai „să urmărim în fiecare poem nu atât metaforele și jocul de culori de suprafață, ci perspectiva celui care vine spre poezie cu educația și gândirea” matematicianului).

Haideți să ne înțelegem asupra unei chestii de vocabular, dacă tot am deschis discuția asta. În matematică, termenul „idee” poate fi o găselniță prin care să se poată da o soluție viabilă unei probleme. Dar tot „idee” poate fi o nouă interpretare matematică a unei realități, sau, din contră, tot „idee” poate fi o propoziție din lumea virtuală a matematicii (o propoziție despre cerc, de exemplu, care cerc nu se regăsește în natură niciodată, ci doar în imaginarul uman, ori  în roata făcută de mâna omului). Chiar „Programul de la Erlangen” (adică intenția de a da substanță matemarică întregului eseu al lui Bogdan Suceavă) este el însuși o idee mai complexă, dar o idee despre cum s-ar putea rezolva probleme de geometrie cu mai mult de trei dimensiuni, adică geometrie neeuclidiană.  Așa cum căutarea și găsirea cheii dezermetizării Jocului secund în acel moment de secol al XIX-lea, pentru o poezie scrisă și apărută o jumătate de secol mai apoi, este tot doar o simplă idee. Speculativă, cum am mai spus, dar idee. „Faptul că poemul (Din ceas, dedus...) este situat primul în volum ne indică ideea că e vorba despre construirea unui cadru...” ne asigură domnul Suceavă, la pag. 115. Despre ce idee vorbește domnia sa rămâne un mister.

Nu o mai lungesc. Matematicianul Bogdan Suceavă este încântat să descopere în opera matematică a lui Dan Barbilian „idei” provenind din volumul Joc secund, semnat de Barbilian cu pseudonimul Ion Barbu. Și încântat fiind, domnul Suceavă a scris o carte. Faptul că poeziile din volum au fost concepute până spre sfârșitul anului 1929, pe când opera matematică a fost scrisă începând cu zece ani mai târziu (cu excepția tezei de doctorat a lui Barbilian, care a fost susținută în același an cu publicarea Jocului secund) nu are nicio semnificație pentru matematicianul Suceavă și deci nici pentru cititorii lui.

Tot ce mai pot face eu este să promit, fără să stabilesc vreo dată anume, că am să îmi public și eu ideile mele despre metaforele și simbolurile matematice, în Joc secund, de Ion Barbu. Să vedeți atunci ce dezermetizări voi face!

Să nu îi supărăm pe ruși se transformă în să nu îi speriem pe ruși? (Text suspendat de algoritmul Facebook pentru Hate speech)

 Să nu îi supărăm pe ruși se transformă în să nu îi speriem pe ruși?

Cum știe toată lumea cultivată, al doilea război mondial a fost consecința directă a păcii strâmbe, de după primuil război mondial, în secolul trecut. Ca urmare, pacea de după cel de-al doilea război mondial, pe baza căreia a fost configurată noua ordine mondială, instituționalizată prin Carta Națiunilor Unite, din 1945, a avut o cu totul altă natură decât precedenta, cea care a guvernat în interbelic.

Printre altele, marile învinse în război, mai ales Germania și Japonia, au fost intens sprijinite să se refacă după distrugerile războiului, să își dezvolte economiile, să redevină relevante pe scena mondială, fără să mai fie nevoie să se înarmeze, fără să se mai pregătească de recucerirea prin război a statutului mondial, la care aspirau ele, de generații.

Desigur, pacea de după cel de-al doilea război mondial nu a fost una perfectă. Din contră. Printre învingătorii care au stabilit acea pace s-a aflat și Uniunea Sovietică, care a insistat și a reușit să impună o formă de dominație a unor mari actori internaționali asupra altora, prin sfere de influență și prin control strategic, căreia i s-a zis polarizare.

Asta, în condițiile în care o altă cauză pentru care a avut loc cel de-al doilea război mondial a fost tocmai reașezarea prin război a sferelor de influență și de control strategic, în Europa, Asia și nordul Africii.

De unde și compromisul post cel de-al doilea război mondial, când, pentru a se evita un al treilea, ce ar fi vizat reașezarea din nou a sferelor de influență, s-au introdus două concepte ostoitoare: polii de putere și războiul rece.

Adică, în actuala ordine mondială, care este aceeași din 1945 încoace, nu s-a mai vorbit despre mari puteri, care să își constituie și să controleze sfere de influență, determinate geografic și politic, adică nu s-a mai vorbit despre state dominante și state dominate, ci toate statele lumii post război sunt state independente, egale în drepturi și obligații, care, dacă vor (pe baza dreptului de autodeterminare și pe neamestecul în treburile lor interne), pot să se orienteze spre un pol de putere sau altul.

Până în 1991, au existat doi poli de putere mondială: Occidentul, cu Statele Unite ca lider și Uniunea Sovietică, cu sateliții ei din Europa, Asia și Cuba. Între acești doi poli s-a dus faimosul război rece.

Uniunea Sovietică a dispărut prin dezagregare de sine, în 1991. Ca urmare, în același timp, a dispărut și lumea bi-polară. Statele foste comuniste au putut să își determine singure soarta, fără să mai depindă de polul moscovit, care și-a pierdut instantaneu puterea de atracție și capacitatea de control strategic instituționalizat.

Situație în care celălalt pol de putere, Occidentul, a ales să aibă față de statele foste comuniste, inclusiv față de Federația Rusă, care a moștenit arsenalul nuclear sovietic, adică a devenit o mare putere, exact aceeași atitudine pe care învingătorii din cel de-al doilea război mondial au avut-o față de învinși.

Au sprijinit aceste state să recupereze decalajul masiv civilizațional și economic față de statele occidentale, produs prin reaua guvernare comunistă, analfabetă în materiile sociale, mai ales în materia economiei reale, cu singura condiție ca acestea să se democratizeze.

Condiție rezultată din observația că democrațiile de tip occidental nu se războiesc între ele, ci își rezolvă diferendele și problemele conflictuale pe calea dialogului și a cooperării.

Așa a fost posibil ca, într-o singură generație, statele europene foste comuniste, dintre care unele chiar foste sovietice, să devină parte integrată a Europei Unionale, cu umbrela de securiate a NATO deasupra lor. Și să se dezvolte economic și social într-un ritm incredibil, pentru micșorarea decalajelor, cum ziceam.

Moscova a avut parte de același tratament de care avuseseră parte Berlin și Tokyo, cu două generații mai devreme. Fără ca cineva să îi impună ceva Moscovei, pentru asta. Desigur, democratizarea era parte a condițiilor, dar democrația nu a fost impusă în niciun fel, din afară. Adică, nu au venit tancurile americane să îl pună pe Elțîn sau pe Putin în funcție, ci ei au fost aleși de propriul lor popor rus.

Occidentul a mers chiar mai departe decât merseseră învingătorii din războiul al doilea mondial cu învinșii: a menajat inclusiv orgoliile kremlinezilor.

De unde și principiul (idiot de păgubos, dacă e să mă întrebați pe mine) să nu supărăm Rusia!

Principiu care a permis Moscovei să se înarmeze, cu scopul transparent de a purta războaie de refacere a sferelor sale de influență și chiar a permis Moscovei să poarte asemenea războaie, în ultimii 10 ani.

Pe baza acestui principiu, Rusia a putut să încalce flagrant aranjamentele de securitate mondială și europeană, să anexeze ilegal Crimeea, să comită crime de război în Siria și mai ales să invadeze ilegal, imoral, neprovocată și nejustificat Ucraina, unde duce de 330 de zile un război de anihilare a națiunii și statului ucrainean, prin răpiri de teritorii, prin provoarea de migrații și dislocări masive de populație, prin crime și distrugeri incomensurabile.

Problema este că Rusia nu are capacitatea nici civilizațională, nici economică, nici intelectuală, nici militară, de a se impune ca centru de sfere de influență, nici măcar față de vecinii săi, d-apoi la nivel european.

Tot ce poate face Rusia este să distrugă și să ucidă. Atât. Și astea după modelul medieval tipuriu al Imperiului Mongol, din pântecele câruia s-a născut și Mama Rusia.

Acum, dacă e să ne luăm după declarațiile recente ale liderilor săi politici, militari și religioși, Rusia este înspăimântată de perspectiva căderii sale în irelevanță internațională, sub toate aspectele, dar mai ales sub aspectul puterii sale militare.

De aceea a ajuns să amenințe cu distrugerea vieții pe planetă, că tot are cel mai mare arsenal nuclear de pe Terra. Poate doar așa să o mai bage cineva în seamă, să afle și lumea cât de înspăimântată este ea, Rusia.

La o asemenea problemă, soluția din partea Occidentului și a resulului lumii nu poate fi sub nicio formă translatarea principiului să nu supărăm Rusia în principiul să nu speriem Rusia.

Din contră. Soluția mondială, sub autoritatea și leadership-ul euro-atlantic este izolarea completă, politică, economică, culturală, civilizațională chiar a Federației Ruse.

Soluție prin care să înțeleagă și înspăimântații kremlinezi că nu o să vină nimeni să pună steagul NATO pe cea mai înaltă turlă a bisericii Vasilîi Blajenîi, din Piața Roșie. Că nu ar avea de ce să o facă.

Pentru restul Lumii, izolarea Rusiei înseamnă pace mondială.

https://www.sunmedia.ro/2023/01/20/sa-nu-ii-suparam-pe-rusi-se-transforma-in-sa-nu-ii-speriem-pe-rusi/