Sfatul de război al Țării

Cu surle și tobe, pe la sfârșitul lunii martie 2012, domnul Băsescu Traian, președintele României, a anunțat, mai întâi, că va avea loc ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ), al cărui președinte este și, mai apoi, că ședința tocmai a avut loc. Ce l-a îndemnat să facă atât de publică știrea despre o ședință a singurului „organ” de stat ce nu se supune nici unui control sau supraveghere democratice în România, pe motivul că este un fel de consiliu de război, menit să funcționeze mai ales atunci când democrația este lăsată pe planul doi?

Cu câteva zile mai devreme, domnia sa promisese că va face ceva în privința câtorva dintre problemele pe care mulți dintre noi le considerăm presante, respectiv corupția, evaziunea fiscală și contrabanda, probleme a căror rezolvare trenează de când a început regimul Băsescu, cu mai bine de șapte ani în urmă, precum și că va găsi o soluție la problema, mai recentă, a crimelor prin împușcare, săvârșite de oameni înarmați de statul nostru.

Și, pentru ca această promisiune să nu rămână una deșeartă, domnul președinte a făcut o ședință.

Nu sunt multe de spus despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Să notăm totuși că, din problematica strategică a corupției, Consiliul a stabilit doar măsuri de reducere moderată a acesteia în Poliție și Jandarmerie, prin „limitarea recrutării polițiștilor și cadrelor militare din sursă externă”, soluție prin care se speră, în tăcere, că se vor împuțina și cazurile celor ce se trezesc înarmați cu arme de foc, fără să aibă instrucția necesară și care, dacă tot au arme și o fire violentă, își aleg „ținte” din rândul nostru, al publicului.

În rest, s-au prezentat „analize” și „s-a stabilit” că se vor face noi planuri. Și, dacă tot s-au adunat membri acestui Sfat de Război, au mai „analizat și aprobat mandatul” cu care România se duce la Summitul NATO din luna mai, anul acesta, în condițiile în care pregătirea summitului și, implicit, promovarea mandatului României au început cu mai bine de un an în urmă.

Ca cetățeni pasionați de democrație și iubitori de pace, o asemenea întâmplare, cum a fost ședința CSAȚ, ar trebui să fie o veste bună. Atâta vreme cât membrii acestui Consiliu se adună doar pentru a decide vorbe și pentru a da sarcini să se facă planuri ori strategii, nu este nici un pericol ca „organul” respectiv să se transforme într-un sfat secret, unde se uneltesc acțiuni împotriva noastră, a poporului.

Și spunem asta, deoarece majoritatea dintre noi nu avem încredere în nici unul dintre membri CSAȚ. Astfel, conform celui mai recent studiu sociologic, efectuat în luna februarie de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, neîncrederea noastră în președintele Băsescu este de 79%, pe când 66% nu avem încredere în primul ministru Ungureanu, iar 70% dintre noi îl tratăm pe ministrul apărării Oprea cu multă sau foarte multă neîncredere. Asta, în timp ce neîncrederea în ceilalți miniștri membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Țării merge de la 60% în cazul ministrului de interne și până la 55% neîncredere în ministrul de finanțe.

Cum spuneam, este bine pentru noi că domniile lor nu sunt în stare să guverneze domeniul public al securității și apărării României, rezumându-se doar la vorbe fără rost, cum sunt cele referitoare la „mandatul” pentru summitul NATO, dat cu un an mai târziu decât ar fi fost normal și rațional să fie dat. Pentru că, dacă ar fi fost să ia decizii adevărate, cine știe ce le-ar fi putut trece prin minte, atâta vreme cât nu sunt deloc investiți cu încrederea noastră că ar ști care sunt interesele naționale și voința Țării și că ar ține seama de ele în actul lor de guvernare.

Deși, momentul istoric al acestor zile de martie 2012 ar fi fost extrem de propice unei analize comprehensive a situației strategice a României ca membră a Uniunii Europene și Alianței Tratatului Atlanticului de Nord – NATO. Și ar fi fost nevoie de decizii adevărate, pe termen lung, privind rolul și locul Țării în cadrul acestor organizații sau chiar în Lumea de astăzi, aflată efectiv la răscruce.

Dacă nu mă credeți pe mine, uitați-vă măcar la celălalt stat fost comunist, cu care România se poate compara din punct de vedere demografic și geografic, respectiv la Polonia. Exact în aceleași zile, polonezii au decis să își facă publice, prin vocile politice ale premierului și ministrului de externe, prioritățile de politică de securitate regională și globală pentru următorii patru ani, în condițiile incertitudinilor privind viitorul Uniunii Europene și ale diminuării prezenței americane în NATO.

În total contrast cu bâlbâiala „comunicatului CSAȚ”, ce nu poate nici măcar să scrie care sunt, de fapt, elementele inteligibile ale „mandatului României la Summitul NATO”, „analizat și aprobat” în cadrul ședinței, polonezii sunt foarte preciși în ceea ce cred că este bine pentru națiunea lor. Politica lor, aprobată de Consiliul de Miniștri, include o „Strategie pentru Uniunea Europeană”.

Dar, ca să nu comparam cartofii cu gladiolele, să ne uităm la modul de formulare a acestor politici în cele două state.

Zic românii, prin gura CSAȚ-ului, că „liniile directoare” ale mandatului României pentru Summitul NATO de la Chicago sunt: „apărarea antirachetă, continuarea angajamentului comunităţii internaţionale în Afganistan; identificarea unor soluţii viabile care să contribuie la consolidarea capacităţilor militare ale Alianţei; politica de parteneriate şi procesul de extindere a NATO”.

Zic polonezii, prin documentul oficial de politică externă: „Trebuie să punem accentul pe dezvoltarea capabilităților Alianței în zona apărării antirachetă și abordării serioase, pe agenda organizației, a așaziselor noi provocări”. „Polonia va continua să fie avocatul lărgirii NATO, pentru a include statele care aspiră la statutul de membru și îndeplinesc toate criteriile. Prin sprijinirea acestor aspirații, în special ale Moldovei, ale statelor din Balcanii de Vest și Caucazului de Sud, Polonia este pregătită să ofere asistență în domeniile politic și economic ale transformării lor”. În ceea ce privește Afganistanul după 2014, Polonia recunoaște că este „o provocare pentru Alianță și pentru Polonia să realizeze un transfer efectiv de responsabilitate pentru securitate, de la Alianță la autoritățile din Kabul și în concordanță cu calendarul stabilit”. Și așa mai departe.

Orice observator rezonabil poate vedea diferența de limbaj între cele două texte, care se referă la aceleași lucruri. Iar această diferență este dată de modul diferit de a face politică, în sensul în care România nu face nici un fel de politică, nici externă, nici de securitate, ci doar publică vorbe puse una după alta.

Dar, se poate observa cu ochiul liber și diferența de conținut. Vi se pare normal ca problema de securitate a Moldovei să fie pe agenda polonezilor și să nu fie pe agenda României, care nu a primit nici un mandat în acest sens pentru Summitul NATO?!?

Poate veți zice că am fost un răutăcios să aleg spre comparație tocmai Polonia, singurul stat din regiune, membru al Uniunii Europene, care a trecut prin criză cu înțelepciune și succes. Ar fi trebuit să compar România cu un stat similar ei, adică la fel de prost guvernat și incapabil de a genera o viziune de viitor pentru sine, măcar pe câțiva ani de acum înainte. Recunosc faptul că ar fi fost o comparație mai echitabilă, dar nu am putut găsi un asemenea stat. Cel puțin nu în Europa și în NATO.

Articol apărut inițial în ZiuaVeche.ro

Cultura de îndobitocire

Fiind săptămâna „școala altfel”, m-am întâlnit cu câțiva școlari de 16 – 17 ani, de la Liceul Ioan Lupaș din Săliște, Mărginimea Sibiului. Practic, m-am autoinvitat să le vorbesc despre cunoaștere, ca o condiție esențială a succesului în viață. Domnul director și scoala au fost foarte amabili să mă primească și au amânat drumeția programată la o cetate dacică din apropiere cu ora necesară prezenței mele în fața copiilor.

Am avut parte de niște copii deștepți și alterți la minte, cu simțul umorului și cu experiență de muncă plătită, în marea lor majoritate. M-au ascultat cu atenție, au interacționat cu mine foarte ușor și firesc, au fost sinceri și deschiși. Singurele momente de încruntare au fost cele în care i-am întrebat despre lucruri teoretice, pe care ar fi trebuit să le știe însă, evident, nu le știau. Dar nu au fost decât două sau trei asemenea momente.

Bineînțeles, la întrebarea de început ce caută ei acolo, în clasă și la întrebarea subsecventă ce caută ei la școală, în general, au răspuns că sunt acolo pentru că așa li s-a cerut sau că așa li s-a spus, să fie acolo, altfel ar fi fost pedepsiți. O singură fată a spus, mai mult de deșteaptă decât de sinceră ce era, că a venit la școală ca să învețe, dar nici măcar ea nu a știut să îmi spună la ce îi trebuie ceea ce învață acolo.

Eu le-am vorbit de cunoaștere prin dezvoltarea, împreună cu ei, a unui model teoretic grafic. Le-am spus că, deși cunoașterea este bazată pe cunoștințe, acestea singure nu pot să fie suficiente pentru dobândirea cunoașterii.

Apoi, pe tablă, am identificat nivelul de cunoștințe, printr-o axă verticală, care avea la bază cunoștințele non-verbale, pe care le dobândim înainte de a ști să vorbim, peste care se așează cele verbale dar orale, pe care le dobândim înainte de a ști să scriem și să citim, apoi cele verbale scrise, deasupra lor punând cunoștințele dobândite prin experiență, deci acționale. Apoi am convenit că ceva mai sus pe acea axă trebuie să fie cunoștințe inovative și, în vârf, cele filosofice.

Apoi am identificat, tot grafic, aria de cunoștințe, pe care oricine le poate dobândi, la un moment dat. Pentru aceasta, am introdus a doua axă, perpendiculară pe prima, aceea a nivelului de cunoștințe, iar pe această a doua axă am identificat vârsta sau timpul la care se dobândesc anumite cunoștințe. Am putut astfel să trasăm, în funcție de nivelul de cunoștințe, o curbă a dobândirii respectivelor cunoștințe, numită și curba învățării, iar suprafața cuprinsă între respectiva curbă și axa vârstei a devenit aria de cunoștințe. În acea suprafață putem identifica și trasa grafic și golurile în cunoștințe, și uitarea. Dar nu am insistat asupra modelului, pentru că scopul meu era să ajungem să înțelegem ce este aceea cunoaștere.

Cât despre volumul de cunoștințe, am mai trasat o axă, cea a realizărilor sau rezultatelor practice, desenând astfel un sistem de axe de coordonate tridimensional. Pe această a treia axă am putut identifica progresul punerii cunoștințelor la lucru. Astfel, cu vârsta și performața atinsă la un moment dat, precum și cu nivelul de cunoștințe, avem posibilitatea de a delimita un volum, căruia îi putem spune, fără să greșim, volum de cunoștințe.

Iar cunoașterea este orice punct din interiorul acestui volum. Am aplicat modelul pe un exemplu simplu și toată lumea din clasă a fost de acord că este clară și simplă definirea astfel a cunoașterii.

Odată desenat modelul pe tablă, mi-a fost ușor să le arăt copiilor adevăratul motiv al prezenței mele acolo: să le dau sfatul să își stabilească obiective acționale de învățat, pentru ei, fiecare în parte, indiferent de ce se întâmplă la școală. Iar aceste obiective se pot stabili pentru vârste ulterioare, vizibile în model și, foarte important, pentru un anumit reper de performanță ulterioară pe care copilul își propune să îl atingă la acea vârstă ulterioară. Iar, pentru atingerea lui, va ști, încă de la început, ce cunoștințe îi trebuie, din fiecare categorie.

Le-am spus și ce înseamnă, teoretic, obiectivele acționale, fără să dezvolt, însă, teoria taxonomiei, care le definește. Pentru cine nu știe sau nu are răbdare să afle, obiectivele acționale sunt cele ce trebuie urmărite în procesul învățării și sunt caracterizate de capacitatea de a face ceva cu cunoștințele dobândite. Astfel, pentru aceste obiective se folosesc doar verbe acționale, cum sunt a face, a analiza, a construi și așa mai departe.

Nu le-am făcut critica sistemului de învățământ românesc, doar le-am spus că îmi pare rău pentru ei că trebuie să fie elevi într-un astfel de sistem. Și am făcut remarca aceasta numai pentru a sublinia importanța înțelegerii teoretice a stabilirii unor obiective acționale de învățat, ca un fel de soluție individuală la lipsa de speranță, de coerență și de valoare a acestui sistem.

După discuția noastră, copiii au plecat în drumeție la cetatea dacică, iar eu am ajuns acasă, unde am deschis televizorul și am dat peste o emisiune așa-zis culturală, la Televiziunea Română unde contribui cu bani grei.

Din respectiva emisiune, intitulată „Omul și timpul” și dată în reluare, am putut urmări două subiecte legate de arheologie și de perioada istorică în care a fost ridicată cetatea ale cărei ruine urmau să le viziteze cei ce tocmai aflaseră de la mine că învățarea trebuie ordonată spre un obiectiv clar definit.

Subiectul de arheologie s-a dovedit a fi doar o șmecherie „intelectuală”, în care veneratul arheolog prezent în emisiune să poată să îi injure public pe cei care l-au criticat pentru faptul că a lăudat sau chiar a elogiat proiectul arheologic Roșia Montană, finanțat extraordinar de generos de compania care, de fapt, își propune distrugerea regiunii și devalidarea aurului românesc de acolo, în complicitate cu politicieni trădători de Țară, de la președintele României în jos. Și, bineînțeles, în complicitate cu Televiziunea Română.

Al doilea subiect a fost cel ce a inspirat titlul scrierii de față. Un domn „realizator”, adică încasator de banii mei de la televiziunea de stat, a tras un filmuleț în care lansează „o ipoteză” cum că printre scenele de pe Columna lui Traian se află trei ce ar putea fi interpretate ca reprezentând aspecte „proto-creștine”. Astfel, dacă s-ar confirma o asemenea ipoteză, ar rezulta că, la anul 100, dacii erau deja creștini.

De fapt, uitându-mă la acest filmuleț, am asistat la o producție de folosire a culturii ca formă de îndobitocire. Adică, dobitoc să fii să nu vezi că „realizatorul” nu avea nimic de spus, dar totuși s-a apucat să spună ceva, pe bani, dar fără muncă. A luat imagini de pe unde a putut și a încropit un text idiot dar frazat „elevat” și gata „producția culturală” pe care să o plăteasc eu, din cotizația la televiziunea ce ar trebui să informeze, dacă nu  chiar să educe.

Ca să vedeți enormitatea „ipotezei”, individul a „găsit” o reprezentare pe Columnă în care unul dintre personajele ce populează scena sfârșitului regelui dac își ridică palma dreaptă la nivelul feței și a zis că „ar putea să fi făcut semnul crucii”?!?! Asta, cu două sute de ani înainte ca acest semn să devină unul creștin, odată cu scrierea lui pe cer, în fața ochilor lui Constantin cel Mare! Adică, dacă ar fi să fie „confirmată” ipoteza „realizatorului”, ar trebui mai întâi confirmat, atât istoric cât și bisericesc, faptul că semnul crucii era unul creștin cu două sute de ani mai devreme decât s-a întâmplat să devină. Așa, da, ipoteză!

În plus și în concordanță cu învățătura ce tocmai le-o transmisesem copiilor, cu ocazia „școlii altfel”, la ce ar folosi cuiva o asemena „cunoaștere nouă și originală” a realității de acum două mii de ani?