Sfatul de război al Țării

Cu surle și tobe, pe la sfârșitul lunii martie 2012, domnul Băsescu Traian, președintele României, a anunțat, mai întâi, că va avea loc ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ), al cărui președinte este și, mai apoi, că ședința tocmai a avut loc. Ce l-a îndemnat să facă atât de publică știrea despre o ședință a singurului „organ” de stat ce nu se supune nici unui control sau supraveghere democratice în România, pe motivul că este un fel de consiliu de război, menit să funcționeze mai ales atunci când democrația este lăsată pe planul doi?

Cu câteva zile mai devreme, domnia sa promisese că va face ceva în privința câtorva dintre problemele pe care mulți dintre noi le considerăm presante, respectiv corupția, evaziunea fiscală și contrabanda, probleme a căror rezolvare trenează de când a început regimul Băsescu, cu mai bine de șapte ani în urmă, precum și că va găsi o soluție la problema, mai recentă, a crimelor prin împușcare, săvârșite de oameni înarmați de statul nostru.

Și, pentru ca această promisiune să nu rămână una deșeartă, domnul președinte a făcut o ședință.

Nu sunt multe de spus despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Să notăm totuși că, din problematica strategică a corupției, Consiliul a stabilit doar măsuri de reducere moderată a acesteia în Poliție și Jandarmerie, prin „limitarea recrutării polițiștilor și cadrelor militare din sursă externă”, soluție prin care se speră, în tăcere, că se vor împuțina și cazurile celor ce se trezesc înarmați cu arme de foc, fără să aibă instrucția necesară și care, dacă tot au arme și o fire violentă, își aleg „ținte” din rândul nostru, al publicului.

În rest, s-au prezentat „analize” și „s-a stabilit” că se vor face noi planuri. Și, dacă tot s-au adunat membri acestui Sfat de Război, au mai „analizat și aprobat mandatul” cu care România se duce la Summitul NATO din luna mai, anul acesta, în condițiile în care pregătirea summitului și, implicit, promovarea mandatului României au început cu mai bine de un an în urmă.

Ca cetățeni pasionați de democrație și iubitori de pace, o asemenea întâmplare, cum a fost ședința CSAȚ, ar trebui să fie o veste bună. Atâta vreme cât membrii acestui Consiliu se adună doar pentru a decide vorbe și pentru a da sarcini să se facă planuri ori strategii, nu este nici un pericol ca „organul” respectiv să se transforme într-un sfat secret, unde se uneltesc acțiuni împotriva noastră, a poporului.

Și spunem asta, deoarece majoritatea dintre noi nu avem încredere în nici unul dintre membri CSAȚ. Astfel, conform celui mai recent studiu sociologic, efectuat în luna februarie de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, neîncrederea noastră în președintele Băsescu este de 79%, pe când 66% nu avem încredere în primul ministru Ungureanu, iar 70% dintre noi îl tratăm pe ministrul apărării Oprea cu multă sau foarte multă neîncredere. Asta, în timp ce neîncrederea în ceilalți miniștri membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Țării merge de la 60% în cazul ministrului de interne și până la 55% neîncredere în ministrul de finanțe.

Cum spuneam, este bine pentru noi că domniile lor nu sunt în stare să guverneze domeniul public al securității și apărării României, rezumându-se doar la vorbe fără rost, cum sunt cele referitoare la „mandatul” pentru summitul NATO, dat cu un an mai târziu decât ar fi fost normal și rațional să fie dat. Pentru că, dacă ar fi fost să ia decizii adevărate, cine știe ce le-ar fi putut trece prin minte, atâta vreme cât nu sunt deloc investiți cu încrederea noastră că ar ști care sunt interesele naționale și voința Țării și că ar ține seama de ele în actul lor de guvernare.

Deși, momentul istoric al acestor zile de martie 2012 ar fi fost extrem de propice unei analize comprehensive a situației strategice a României ca membră a Uniunii Europene și Alianței Tratatului Atlanticului de Nord – NATO. Și ar fi fost nevoie de decizii adevărate, pe termen lung, privind rolul și locul Țării în cadrul acestor organizații sau chiar în Lumea de astăzi, aflată efectiv la răscruce.

Dacă nu mă credeți pe mine, uitați-vă măcar la celălalt stat fost comunist, cu care România se poate compara din punct de vedere demografic și geografic, respectiv la Polonia. Exact în aceleași zile, polonezii au decis să își facă publice, prin vocile politice ale premierului și ministrului de externe, prioritățile de politică de securitate regională și globală pentru următorii patru ani, în condițiile incertitudinilor privind viitorul Uniunii Europene și ale diminuării prezenței americane în NATO.

În total contrast cu bâlbâiala „comunicatului CSAȚ”, ce nu poate nici măcar să scrie care sunt, de fapt, elementele inteligibile ale „mandatului României la Summitul NATO”, „analizat și aprobat” în cadrul ședinței, polonezii sunt foarte preciși în ceea ce cred că este bine pentru națiunea lor. Politica lor, aprobată de Consiliul de Miniștri, include o „Strategie pentru Uniunea Europeană”.

Dar, ca să nu comparam cartofii cu gladiolele, să ne uităm la modul de formulare a acestor politici în cele două state.

Zic românii, prin gura CSAȚ-ului, că „liniile directoare” ale mandatului României pentru Summitul NATO de la Chicago sunt: „apărarea antirachetă, continuarea angajamentului comunităţii internaţionale în Afganistan; identificarea unor soluţii viabile care să contribuie la consolidarea capacităţilor militare ale Alianţei; politica de parteneriate şi procesul de extindere a NATO”.

Zic polonezii, prin documentul oficial de politică externă: „Trebuie să punem accentul pe dezvoltarea capabilităților Alianței în zona apărării antirachetă și abordării serioase, pe agenda organizației, a așaziselor noi provocări”. „Polonia va continua să fie avocatul lărgirii NATO, pentru a include statele care aspiră la statutul de membru și îndeplinesc toate criteriile. Prin sprijinirea acestor aspirații, în special ale Moldovei, ale statelor din Balcanii de Vest și Caucazului de Sud, Polonia este pregătită să ofere asistență în domeniile politic și economic ale transformării lor”. În ceea ce privește Afganistanul după 2014, Polonia recunoaște că este „o provocare pentru Alianță și pentru Polonia să realizeze un transfer efectiv de responsabilitate pentru securitate, de la Alianță la autoritățile din Kabul și în concordanță cu calendarul stabilit”. Și așa mai departe.

Orice observator rezonabil poate vedea diferența de limbaj între cele două texte, care se referă la aceleași lucruri. Iar această diferență este dată de modul diferit de a face politică, în sensul în care România nu face nici un fel de politică, nici externă, nici de securitate, ci doar publică vorbe puse una după alta.

Dar, se poate observa cu ochiul liber și diferența de conținut. Vi se pare normal ca problema de securitate a Moldovei să fie pe agenda polonezilor și să nu fie pe agenda României, care nu a primit nici un mandat în acest sens pentru Summitul NATO?!?

Poate veți zice că am fost un răutăcios să aleg spre comparație tocmai Polonia, singurul stat din regiune, membru al Uniunii Europene, care a trecut prin criză cu înțelepciune și succes. Ar fi trebuit să compar România cu un stat similar ei, adică la fel de prost guvernat și incapabil de a genera o viziune de viitor pentru sine, măcar pe câțiva ani de acum înainte. Recunosc faptul că ar fi fost o comparație mai echitabilă, dar nu am putut găsi un asemenea stat. Cel puțin nu în Europa și în NATO.

Articol apărut inițial în ZiuaVeche.ro