Cultura de îndobitocire

Fiind săptămâna „școala altfel”, m-am întâlnit cu câțiva școlari de 16 – 17 ani, de la Liceul Ioan Lupaș din Săliște, Mărginimea Sibiului. Practic, m-am autoinvitat să le vorbesc despre cunoaștere, ca o condiție esențială a succesului în viață. Domnul director și scoala au fost foarte amabili să mă primească și au amânat drumeția programată la o cetate dacică din apropiere cu ora necesară prezenței mele în fața copiilor.

Am avut parte de niște copii deștepți și alterți la minte, cu simțul umorului și cu experiență de muncă plătită, în marea lor majoritate. M-au ascultat cu atenție, au interacționat cu mine foarte ușor și firesc, au fost sinceri și deschiși. Singurele momente de încruntare au fost cele în care i-am întrebat despre lucruri teoretice, pe care ar fi trebuit să le știe însă, evident, nu le știau. Dar nu au fost decât două sau trei asemenea momente.

Bineînțeles, la întrebarea de început ce caută ei acolo, în clasă și la întrebarea subsecventă ce caută ei la școală, în general, au răspuns că sunt acolo pentru că așa li s-a cerut sau că așa li s-a spus, să fie acolo, altfel ar fi fost pedepsiți. O singură fată a spus, mai mult de deșteaptă decât de sinceră ce era, că a venit la școală ca să învețe, dar nici măcar ea nu a știut să îmi spună la ce îi trebuie ceea ce învață acolo.

Eu le-am vorbit de cunoaștere prin dezvoltarea, împreună cu ei, a unui model teoretic grafic. Le-am spus că, deși cunoașterea este bazată pe cunoștințe, acestea singure nu pot să fie suficiente pentru dobândirea cunoașterii.

Apoi, pe tablă, am identificat nivelul de cunoștințe, printr-o axă verticală, care avea la bază cunoștințele non-verbale, pe care le dobândim înainte de a ști să vorbim, peste care se așează cele verbale dar orale, pe care le dobândim înainte de a ști să scriem și să citim, apoi cele verbale scrise, deasupra lor punând cunoștințele dobândite prin experiență, deci acționale. Apoi am convenit că ceva mai sus pe acea axă trebuie să fie cunoștințe inovative și, în vârf, cele filosofice.

Apoi am identificat, tot grafic, aria de cunoștințe, pe care oricine le poate dobândi, la un moment dat. Pentru aceasta, am introdus a doua axă, perpendiculară pe prima, aceea a nivelului de cunoștințe, iar pe această a doua axă am identificat vârsta sau timpul la care se dobândesc anumite cunoștințe. Am putut astfel să trasăm, în funcție de nivelul de cunoștințe, o curbă a dobândirii respectivelor cunoștințe, numită și curba învățării, iar suprafața cuprinsă între respectiva curbă și axa vârstei a devenit aria de cunoștințe. În acea suprafață putem identifica și trasa grafic și golurile în cunoștințe, și uitarea. Dar nu am insistat asupra modelului, pentru că scopul meu era să ajungem să înțelegem ce este aceea cunoaștere.

Cât despre volumul de cunoștințe, am mai trasat o axă, cea a realizărilor sau rezultatelor practice, desenând astfel un sistem de axe de coordonate tridimensional. Pe această a treia axă am putut identifica progresul punerii cunoștințelor la lucru. Astfel, cu vârsta și performața atinsă la un moment dat, precum și cu nivelul de cunoștințe, avem posibilitatea de a delimita un volum, căruia îi putem spune, fără să greșim, volum de cunoștințe.

Iar cunoașterea este orice punct din interiorul acestui volum. Am aplicat modelul pe un exemplu simplu și toată lumea din clasă a fost de acord că este clară și simplă definirea astfel a cunoașterii.

Odată desenat modelul pe tablă, mi-a fost ușor să le arăt copiilor adevăratul motiv al prezenței mele acolo: să le dau sfatul să își stabilească obiective acționale de învățat, pentru ei, fiecare în parte, indiferent de ce se întâmplă la școală. Iar aceste obiective se pot stabili pentru vârste ulterioare, vizibile în model și, foarte important, pentru un anumit reper de performanță ulterioară pe care copilul își propune să îl atingă la acea vârstă ulterioară. Iar, pentru atingerea lui, va ști, încă de la început, ce cunoștințe îi trebuie, din fiecare categorie.

Le-am spus și ce înseamnă, teoretic, obiectivele acționale, fără să dezvolt, însă, teoria taxonomiei, care le definește. Pentru cine nu știe sau nu are răbdare să afle, obiectivele acționale sunt cele ce trebuie urmărite în procesul învățării și sunt caracterizate de capacitatea de a face ceva cu cunoștințele dobândite. Astfel, pentru aceste obiective se folosesc doar verbe acționale, cum sunt a face, a analiza, a construi și așa mai departe.

Nu le-am făcut critica sistemului de învățământ românesc, doar le-am spus că îmi pare rău pentru ei că trebuie să fie elevi într-un astfel de sistem. Și am făcut remarca aceasta numai pentru a sublinia importanța înțelegerii teoretice a stabilirii unor obiective acționale de învățat, ca un fel de soluție individuală la lipsa de speranță, de coerență și de valoare a acestui sistem.

După discuția noastră, copiii au plecat în drumeție la cetatea dacică, iar eu am ajuns acasă, unde am deschis televizorul și am dat peste o emisiune așa-zis culturală, la Televiziunea Română unde contribui cu bani grei.

Din respectiva emisiune, intitulată „Omul și timpul” și dată în reluare, am putut urmări două subiecte legate de arheologie și de perioada istorică în care a fost ridicată cetatea ale cărei ruine urmau să le viziteze cei ce tocmai aflaseră de la mine că învățarea trebuie ordonată spre un obiectiv clar definit.

Subiectul de arheologie s-a dovedit a fi doar o șmecherie „intelectuală”, în care veneratul arheolog prezent în emisiune să poată să îi injure public pe cei care l-au criticat pentru faptul că a lăudat sau chiar a elogiat proiectul arheologic Roșia Montană, finanțat extraordinar de generos de compania care, de fapt, își propune distrugerea regiunii și devalidarea aurului românesc de acolo, în complicitate cu politicieni trădători de Țară, de la președintele României în jos. Și, bineînțeles, în complicitate cu Televiziunea Română.

Al doilea subiect a fost cel ce a inspirat titlul scrierii de față. Un domn „realizator”, adică încasator de banii mei de la televiziunea de stat, a tras un filmuleț în care lansează „o ipoteză” cum că printre scenele de pe Columna lui Traian se află trei ce ar putea fi interpretate ca reprezentând aspecte „proto-creștine”. Astfel, dacă s-ar confirma o asemenea ipoteză, ar rezulta că, la anul 100, dacii erau deja creștini.

De fapt, uitându-mă la acest filmuleț, am asistat la o producție de folosire a culturii ca formă de îndobitocire. Adică, dobitoc să fii să nu vezi că „realizatorul” nu avea nimic de spus, dar totuși s-a apucat să spună ceva, pe bani, dar fără muncă. A luat imagini de pe unde a putut și a încropit un text idiot dar frazat „elevat” și gata „producția culturală” pe care să o plăteasc eu, din cotizația la televiziunea ce ar trebui să informeze, dacă nu  chiar să educe.

Ca să vedeți enormitatea „ipotezei”, individul a „găsit” o reprezentare pe Columnă în care unul dintre personajele ce populează scena sfârșitului regelui dac își ridică palma dreaptă la nivelul feței și a zis că „ar putea să fi făcut semnul crucii”?!?! Asta, cu două sute de ani înainte ca acest semn să devină unul creștin, odată cu scrierea lui pe cer, în fața ochilor lui Constantin cel Mare! Adică, dacă ar fi să fie „confirmată” ipoteza „realizatorului”, ar trebui mai întâi confirmat, atât istoric cât și bisericesc, faptul că semnul crucii era unul creștin cu două sute de ani mai devreme decât s-a întâmplat să devină. Așa, da, ipoteză!

În plus și în concordanță cu învățătura ce tocmai le-o transmisesem copiilor, cu ocazia „școlii altfel”, la ce ar folosi cuiva o asemena „cunoaștere nouă și originală” a realității de acum două mii de ani?