vineri, 4 ianuarie 2013

Politica de incinerare


Până ieri, nici nu știam că am o problemă de viață și de moarte. Ieri, însă, un domn preot, purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române (BOR), de care aparțin, a purtat cuvântul acestei biserici, anunțând că ea, biserica, interzice efectuarea oricărui serviciu religios pentru un decedat care a anunțat, înainte de eveniment, că preferă ca trupul său neînsuflețit să fie incinerat. Iar acest cuvânt bisericesc ortodox român a fost purtat la fiecare membru al nației, deoarece se referă la Sergiu Nicolaescu, cel mai cunoscut cineast român.


Până ieri, eu credeam că BOR nu are o politică în acest sens, cum nici n-ar trebui să aibă. De-a lungul timpului, am asistat la câteva incinerări ale unor credincioși ortodocși români și chiar m-am ocupat personal de un asemenea eveniment trist, pentru cineva care m-a lăsat legatar testamentar special pentru a-i duce la îndeplinire ultima dorință de incinerare. De fiecare dată, preoții ortodocși au oficiat serviciul religios cum se cuvine și nu a fost nicio discuție că ar fi „ilegal”.
În ceea ce mă privește, deși nu am de gând să mor curând, le-am spus, de mai mult timp, alor mei exact locul și cimitirul unde vreau să îmi petrec veșnicia și, deoarece s-ar putea să mor într-o cu totul altă parte, le-am mai spus să mă incinereze, pentru a ușura transportul și, apoi, cenușa să fie așezată acolo unde mi-ar place mie ca oamenii să își aducă aminte de mine, sau să afle că am existat.
Acum aflu că, dacă mor creștin ortodox român și, înainte de a muri, am vrut să fiu incinerat, BOR ar interzice să mi se facă serviciul religios de înmormântare, pe chestia că, preferând incinerarea, aș fi renunțat la credința că voi reînvia în același trup în care am murit. Iar trupul fiind ars...
Păi, oameni buni, eu nici nu aveam o asemenea credință, că voi reînvia în același trup în care am murit. Și nu am așa ceva, pentru că nu mi-ar place deloc ideea reînvierii în același trup. Deja el îmi produce destule neplăceri, de la căderea dinților la digestia complicată sau la durerile articulare. Așa că, la reînviere, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să îmi dea alt trup, mai bun. De altfel, nici Iisus nu s-a arătat discipolilor, după înviere, în același trup sau, cel puțin, nu cu aceiași față, că nu l-au recunoscut din prima.
Nu știu cum va soluționa familia decedatului Sergiu Nicolaescu problema serviciului religios la incinerarea trupului neînsuflețit al acestuia. Dacă ar fi după mine, cel mai simplu este să se adreseze altei biserici creștine, care nu are asemenea politică stupidă privind incinerarea dorită din timpul vieții.
În ceea ce mă privește, eu am acum o problemă de moarte, pe care va trebui să o soluționez în timpul vieții mele. Ceea ce voi face, bineînțeles, având în vedere credința mea în nemurire și nu politica bisericii.



joi, 3 ianuarie 2013

Adio, Maestre!

Maestrul Sergiu Nicolaescu a murit, dar nu s-a dus de tot. O mare parte din el a rămas în opera sa cinematografică, precum și în memoria și în inimile multora dintre noi.



Personal, în afară de Sergiu Nicolaescu, mie nu mi s-a mai întâmplat să îmi placă cineva care nu avea motive să fie plăcut. Mai degrabă, maestrul ar fi fost mai bun de invidiat, de cârcotit, sau de criticat decât de plăcut. A făcut foarte multe filme, dintre care câteva memorabil de bune și alte câteva memorabil de proaste, dar mie mi-a plăcut de el și în filmele lui proaste.
Cel mai mult mi-a plăcut cum a trăit Sergiu Nicolaescu. Liber, independent, cu posibilitatea de a-și satisface chefurile și ideile, de a face să prindă viață până și cele mai fanteziste gânduri, fie ele artistice sau profane.
Dacă nu ar fi murit penibil, sub neputința medicinei românești de a face bine un senior căzut pe gheață, aș fi putut spune că a murit fericit, după o viață frumoasă și plină.
Acum este din nou tânăr, gata să înceapă o nouă existență, printre stele. Distracție bună, Maestre!