Au învins!

Deoarece am dat „like” paginii de Facebook ce îi poartă numele, domnul Daniel Constantin, leaderul Partidului Conservator din Uniunea Social Liberală (USL), câștigătoare detașată în alegerile generale din decembrie trecut, mă anunță că astăzi, 5 februarie 2013, se împlinesc „doi ani de USL”.

După care, domnul Constantin îmi spune: „Uniunea Social Liberala este cel mai eficient proiect politic al Romaniei democratice. (...) Iata ca acest proiect a dat cea mai mare forta politica din Romania, din 1989 pana in prezent. (...) Prin victoria noastra, am reusit sa reparam unele nedreptati facute de PDL. Am marit subventiile pentru agricultura, am reintregit pensile si salariile, am accelerat atragerea de fonduri europene si lista poate continua. USL reprezinta victoria unui proiect politic construit pe incredere si colaborare intre liderii partidelor componente. Reprezinta exact opusul proiectului politic al adversarilor nostri, bazat pe dezbinare, neincredere cronica, propaganda si lipsa oricarei dorinte de a coopera in interes public.”

Cu o singură rezervă, legată de ce înțelege leaderul conservator prin „interes public”, sunt într-u totul de acord cu cele arătate de domnia sa în textul însoțitor al pozei cu „USL: Am învins! Victoria este a voastră!” citat mai sus. Nu la fel de acord sunt însă cu mesajul pozei ca atare. Pe cine au învins useliștii? Dacă se referă la pedeliști, adică la partidul domnului Băsescu și la acoliții acestuia, este suficient să ne uităm în Parlamentul României și să vedem că toți sunt acolo, bine-merci, deși au pierdut alegerile. Pentru că li s-au dat locuri în plus, peste 100, ca să nu fie chiar așa de învinși. Să ne mai întrebăm și cu ce victorie se laudă useliștii? O fi aia împotriva domnului Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit al României? Păi, dacă despre această victorie este vorba, ea se rezumă la a-l convinge pe președinte să semneze cu premierul Ponta Victor un pact de coabitare, neagresiune și chiar prietenie, în prezența domnului Crin Antonescu.

Ca să nu mai vorbim de faptul probabil necunoscut domnului Constantin de la conservatori că „am învins!” este o sintagmă complet compromisă în limbajul politic românesc, odată cu ieșirea domnului Mircea Geoană în public, în noaptea scrutinului, să își clamexe victoria la alegerile prezidențiale din 2009, ieșire urmată de pierderea acelor alegeri prin votul românilor din străintătate, pierdere sintetizată de domnul Băsescu cu la fel de celebra sintagmă „i-am ciuruit!”. Doar că aici suntem noi cârcotași, deoarece, la o asemenea victorie ca cea a USL din decembrie 2012, ce mai contează nuanțele?!?

În tot cazul, nu știu exact ce a vrut să zică domnul Constantin prin faptul că pedeliștii nu aveau dorință de a „coopera în interes public”. Ce știu cu singuranță este că această sintagmă se folosește atunci când vrei să disociezi între domeniul de stat și domeniul public, fiecare cu interesul său, ori între sectorul public și cel privat, de asemenea, fiecare cu interesele sale. Probabil că este vorba de al doilea înțeles, pentru că, într-adevăr, pedeliștii au cooperat foarte bine în promovarea intereselor private, atât în dauna interesului public, cât și al celui de stat.

În rest, așa cum ziceam mai sus, rezonez cu domnul Constantin că „Uniunea Social Liberala este cel mai eficient proiect politic al Romaniei democratice”, prin eficiență înțelegând că USL a obținut cele mai mari rezultate cu cel mai mic efort politic. Adică, în loc să muncească în draci ca să găsească și să propună o viziune strategică pentru viitorul european al României, să identifice marile probleme ale nației și să elaboreze soluții politice, sociale și economice pentru rezolvarea lor, să realizeze o emulație națională și să canalizeze eforturile comune pentru prosperitatea Țării și a Poporului ei, obținând astfel un mandat larg popular pentru următorii patru ani, a fost suficient ca USL să îl arate cu degetul pe domnul Băsescu Traian și să promită că va da cu domnia sa de pământ, pentru a obține același mandat larg popular de patru ani. Și nici măcar nu a mai trebuit USL să facă efortul să se țină de cuvânt și să dea cu domnul Băsescu Traian de pământ, ci doar să „coabiteze”.

La fel sunt de acord că USL este „cea mai mare forță politică din România, din 1989 până în prezent”. Numai că prin forță politică înțeleg, probabil la fel ca domnul Daniel Constantin, că este vorba de o formațiune politică, iar prin cât de mare este, înțeleg că are cele mai multe locuri în Parlament. Altfel, dacă prin forță politică aș înțelege putere, adică capacitatea unei alianțe de a genera și implementa politici, nu aș mai fi de acord că USL este o asemenea forță, pentru că, dacă ar fi fost, s-ar fi văzut până acum. Ori, ceea ce ne-a arătat această cea mai mare formațiune politică din istoria post-decembristă a Țării, în cele două luni care au trecut de la alegerile generale, este numai o improvizație, ceva bâlbâieli și o așteptare cuminte să vină străinii și să le spună ce și cum să facă cu guvernarea României. Sau, dacă străinii nu au timp, măcar să vină domnul Băsescu Traian și să le dea o direcție, ori chiar un sfat, cum a fost cel solicitat pentru redactarea Statutului parlamentarilor, sfat neonorat, dar statut trimis, de altfel, înapoi la Parlament, în loc de promulagre, de același domn Băsescu.

„Prin victoria noastră, am reușit să reparăm unele nedreptăți făcute de PDL”, spune leaderul conservator. Și are dreptate, numai că nu este ceva de laudă. După 23 de ani de democratizare, nu este nimic meritoriu în faptul că dreptatea se face exclusiv prin obținerea puterii politice. Adică, prin forță, prin dictat, prin tirania majorității. Iar, dacă actuala putere victorioasă nu vede acest lucru, este chiar mai grav decât nedreptățile comise de fosta putere, actualmente ceva mai perdantă, dar nu foarte tare.

În plus, nu ar trebui domnul Constantin să se repeadă să facă un bilanț pozitiv al victoriei. Cel puțin două dintre succese nu sunt încă evidente. Unul este cel al accelerării fondurilor europene. O fi accelerarea mai accelerată în Guvernarea Ponta decât în guvernele Boc-Ungureanu, dar fondurile nu au ajuns încă aici, așa că succesul nu este chiar gata de proclamat. Celălalt succes dubitabil este cel al întregirii pensiilor. Poate i se pare domnului Constantin că aproape 10.000 de militari cu pensiile încă diminuate drastic sunt o cantitate neglijabilă, comparativ cu milioanele de pensionari cărora le-au dau doi lei în plus la pensie. Ori cei aproape 20.000 de polițiști și jandarmi aflați în aceiași situație. Numai că, în cazul militarilor, vorbim exclusiv de oameni în putere, care au părăsit cariera activă militară timpuriu și care se califică, în totalitatea lor, pentru armata de rezervă. Adică, vorbim de echivalentul ofițerilor și subofițerilor din peste 100 de batalioane de infanterie. Ceea ce nu mai este chiar așa de neglijabil, nu-i așa?

Această aniversare a „doi ani de USL” trebuie să fie ea însăși un succes, după câtă importanță îi dau cei trei părinți originari ai proiectului, domnii Antonescu, Constantin și Ponta, numiți aici în ordine alfabetică. Adică, este o mare realizare faptul că mai sunt încă împreună. Eu aș merge și mai departe și aș zice că este o mare victorie nu numai că sunt împreună, dar și că au adus în tabăra victorioasă și ceva dezertori și trădători din tabăra învinșilor, cum sunt domnii uneperiști, în frunte cu galonatul domn vicepremier Oprea Gabriel.

Așa că nu ne mai rămâne decât ca, în buna tradiție de politețe românească să le urăm sărbătoare fericită și la mulți ani, iar în bunul obicei facebookist, să dăm un „like” pe această aniversare.

Limba politică maghiaro-română

La început de an și de ciclu de guvernare executivă și legislativă, iată că avem din nou un subiect fierbinte, cel al existenței maghiarilor printre noi. Și, tot din nou, trebuie să ne întrebăm cât din acest subiect fierbinte este propagandă de partid și de stat și cât este de inters public real și presant.

Suntem obligați la un astfel de exercițiu, deoarece istoria recentă ne-a arătat că „amenințarea” maghiarilor este una dintre temele predilecte ale oricărei guvernări românești, în momentul în care se pregătește să ia măsuri nepopulare sau chiar împotriva cetățenilor, ori să pună banul public în alte afaceri decât cele de profit pentru Țară. Adică, atunci când guvernanții se pregătesc să guverneze prost. Așa au făcut comuniștii, simultan cu măsurile de austeritate pentru plata datoriilor externe, așa au făcut feseniștii, odată cu dezmembrarea economiei socialiste. Ba, chiar și guvernele care au avut în componență reprezentanții politici ai maghiarilor din România au jucat aceiași carte a „amenințării” maghiare, numai că i-au schimbat numele în „amenințarea” secuiască, pentru a nu se crea confuzii semantice.

Acum, a venit vremea să ne întrebăm ce ne pregătește rău Guvernul socialo-liberalo-conservatoro-uneperist Ponta dacă iarăși avem o altă amenințare maghiară, în Harcov, cum sunt numite, într-un cuvânt, cele două județe românești cu populație preponderent ungurească, Harghita și Covasna. De data aceasta, amințarea constă în faptul că s-au arborat drapelele lor și nu s-au arborat drapelele noastre, pe una sau mai multe clădiri publice din zonă. Mai mult, avem de a face chiar cu o amenințare la adresa securității și apărării României, pentru că însuși șeful politic al Armatei, ministrul de resort Mircea Dușa a spus răspicat, din interiorul terenului inamic, că „atunci când se aduce ofensă simbolurilor statului român trebuie luate măsuri dure în acest sens“. Ori, singurele măsuri dure pe care le are la dispoziție domnul Dușa sunt tancurile, dacă ar avea baterii cu care să pornească, motorină cu care să învârtă motoarele și tanchiști care să știe să miște de levierul corect, că obuze, cu siguranță, sunt.

Tot în favoarea alternativei că avem de-a face cu propagandă de partid și de stat înclină și faptul că povestea cu steagurile a fost descoperită și dezvoltată mediatic tocmai de Antena 3, un post de televiziune de „știri” extrem de favorabil domnului Ponta Victor, șeful de guvern al domnului Dușa.

Trebuie să recunoaștem că subiectul este unul emoțional. Pe la începutul anilor 1970, mă aflam la Bistrița și intenționam să cumpăr un buchet de flori, cu care să mă duc în vizită la o familie de acolo. Pentru a satisface cât mai multe gusturi, mă gândisem la un bughet mixt de flori albe și roșii. La care, florăreasa mă întreabă: „mergeți la o familie de unguri?” „Nu”, îi răspund eu. „Atunci, mai bine să nu duceți florile astea la un român, că vă dă cu ele în cap”, mă avertizează femeia. „De ce?” întreb eu perplex. „Pentru că este steagul maghiar, roșu – alb – verde”, mă lămurește florăreasa. Since să fiu, pe vremea aceea, nici nu știam că steagul maghiar are exact celeleași culori ca cel italian, despre care mai știam câte ceva. Deci, unei populații care are oricum sentimente și resentimente, justificate sau nu, față de asemenea simboluri cum sunt culorile naționale, este foarte ușor să îi vinzi o temă de discuție publică despre steaguri pe pereți.

În 1990, i-am întrebat pe bătrânii unui sat din mărginimea Târgu Mureșului de ce s-au dus la oraș să protesteze violent împotriva maghiarilor, de a ieșit cu baie de sânge, iar unul dintre consătenii lor a ajuns la un pas de moarte, pe când l-a văzut întreaga Lume cum încasa lovituri de picior și bâtă, doborât fiind deja la pământ. Răspunsul lor a fost de toată frumusețea: „Pentru că ungurii au făcut atrocități la Ip și Trăsnea, pe timpul Dictatului de la Viena.” „Ce vârstă aveați atunci când cu Ip și Trăsnea?” i-am întrebat eu. Erau adolescenți sau foarte tineri, au recunoscut ei. „Și cum ați aflat de atrocitățile ungurilor?” am fost curios eu. „Din cărți!” au răspuns, mândrii, bătrânii satului. „Dar, aici, la dumneavoastră, au fost atrocități? Cunoașteți pe cineva din sat, de aici, care să fi pățit ceva pe timpul ocupației hortiste?” am vrut eu să știu. „Da, a fost un caz”, își aduce aminte, cu greu, unul dintre ei. „A-lu-cutare venea acasă pe jos, din satul vecin și l-a prins o patrulă de honvezi (militari unguri n.a.) și i-au tăiat cămeșa”. Adică, țăranii din partea locului purtau cămașa ca dacii de pe Columna lui Traian, cu poalele până la genunchi, iar portul popular maghiar era cu camașă cu poalele scurte, așa că militarii din patrulă i-au transformat victimei ținuta din port românesc în port unguresc. Ceea ce este reprobabil, jignitor și chiar revoltător. Dar nu este un motiv real de resentiment, la două generații de la întâmplare. În schimb, propaganda poate întreține asemenea resentimente, ba le poate chiar amplifica, până la acțiune violentă.

Nu aș vrea să se creadă că documentarea în scris a atrocităților săvârșite de autoritățile maghiare și de indivizii care le reprezentau ori au profitat de oblăduirea lor asupra românilor din Transilvania ocupată pe timpul Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 și până la eliberarea teritoriilor din toamna lui 1944 este propagandă. Cărțile scrise despre aceste atrocități sunt necesare pentru ca să nu mai avem niciodată parte de așa ceva, pentru ca cei vinovați să știe că sunt vinovați iar victimelor de toate felurile, de la preotul bătut în cuie pe ușa bisericii la tânărul cu cămașa tăiată scurt, să le aducem omagiu și să le facem cuvenita cinstire. Așa cum nici relatările despre atrocități mai recente, cum au fost cele din decembrie 1989, când niște dezaxați au jucat fotbal cu capul tăiat al milițianului local nu se încadrează la propagandă.

În schimb, prezentarea unei situații cu drapele ca pe o amenințare ungurească la adresa securității și apărării românilor este propagandă în mult mai mare măsură decât relatare obiectivă și documentată a unor fapte relevante.

Cel mai mare rău pe care îl face propaganda este acela că interzice aflarea adevărului despre tema confiscată de ea în discuția publică. Nu trebuie ca propaganda să mintă, pentru ascunderea adevărului. Este suficient ca propaganda să pună accentul zgomotos pe lucruri neesențiale, periferice, pentru ca cele cu adevărat grave și importante să nu mai fie auzite și cunoscute.

Este un fapt recunoscut și prea ușor acceptat că românii care locuiesc și muncesc în Harcov sunt străini la ei acasă, fiindcă trebuie să vorbească ungurește, ca să poată trăi acolo. Mai puțin recunoscut dar la fel de ușor acceptat este că administrația centrală românească nu prea există în acele locuri. Și asta nu pentru a impune limba română ca limbă comunitară, ci pentru a colecta taxele și impozitele ce nu sunt plătite de economia gri și neagră, pentru a controla traficul ilegal cu lemn și alte produse, pentru a stimula dezvoltarea economică și socială a zonei și altele asemenea, la care ar trebui să fie bună administrația centrală într-o țară civilizată.

Personal, nu am putut fi convins că vorbirea limbii maghiare de românii din Harcov este o problemă, nici pentru ei, nici una națională. Este o supărare, poate un necaz, dar nu este o problemă.

Odată, am ajuns în Bruxelles cu un prieten belgian, de naționalitate flamandă, care mi s-a plâns că recepționerul de la hotelul unde ne cazaserăm nu vorbea flamanda. Eram amândoi plecați de acasă de mai multe luni, iar sosirea noastră la Bruxelles era pentru prietenul meu o întoarcere acasă, deși familia lui locuia în altă parte a Belgiei. „Nici nu știi ce groaznic este să ajungi acasă și să nu poți vorbi limba ta!” mi-a mărturisit el, cu imensă tristețe. Ca general belgian, el vorbea atât flamanda, cât și franceza și germana, pentru că era obligat să cunoască toate limbile oficiale ale regatului. Pe când îmi povestea asta, ne așezaserăm la o masă, în zona atât de pitorească a Pieței Mari din Bruxelles. „Uite”, îi zic eu, ca să îi descrețesc fruntea, „sunt convins că băiatul care ne servește la masă vorbește cel puțin cinci limbi, dar că nu știe o boabă flamandă, pentru că nu îi trebuie”. Vine tânărul și îl întreb direct cum stă cu vorbirea. Într-adevăr, omul vorbea engleză, franceză, germană, italiană și albaneză, limba lui natală. Flamandă și olandeză nu știa, pentru că nu avea aproape de loc asemenea clienți, iar cei care veneau, vorbeau oricum engleza și germana. Asta, deși în Belgia se făcea un adevărat caz pe tema limbilor vorbite de belgieni. La un moment dat, a fost chiar o acțiune de interzicere a unui post de radio de limbă franceză, care emitea pe o frecvență alocată și pe teritoriul proțiunii flamande a Belgiei.

Ce vreau să zic aici este că limba poate fi folosită în scopuri politice și propagandistice, dar, când este ceea ce trebuie să fie, adică mijloc de comunicare, cei care o utilizează nu se iau după legi sau propagandă, ci după nevoile reale de a spune ce doresc și de a auzi ce îi interesează. Utilizarea unei limbi sau imposibilitatea de a vorbi în limba oficială a Țării devine o problemă abia atunci când este vorba de comunciarea cu o instituție de stat sau de administrație locală, ori este vorba despre accesul la justiție.

Pe când eram comandant de pluton de infanterie, nu știu cum se făcea de ajungeau cam toți militarii în termen unguri în subordinea mea. Nu erau mulți. Cred că cel mai mare grup de maghiari a fost de vreo șase soldați. Altfel, erau doi – trei. Din când în când, mai venea câte unul din românii din pluton să mi se plângă că ungurii vorbesc ungurește între ei în dormitor. De fiecare dată, mi se părea o prostie să te plângi de așa ceva. Doar era limba lor maternă! Dacă nici în timpul liber, pe când se pregăteau de culcare și voiau să viseze despre acasă nu vorbeau pe limba lor, atunci când?! Nu este mai puțin adevărat că eu am copilărit cu sașii din Sibiu și nu am învățat limba germană pe stradă tocmai pentru că ei vorbau numai românește în prezența mea, chiar și atunci când eram singurul român printre ei. Dar acestea sunt diferențe de cultură și civilizație, nu de program politic.

Așa că, și de data aceasta, ca de fiecare dată când aud despre ungurii cei răi cum trăiesc ei ungurește în Țara Românească, ca și când acest fapt ar fi o știre nouă și nemaiauzită, mă gândesc, mai întâi, la ce surprize neplăcute îmi pregătește, de data asta, guvernul meu de români de la București, înainte de a reîncepe să simpatizez cu românii din Harcov, care sunt obligați să știe ungurește pentru a putea trăi printre ungurii de acolo.