Este bine să nu vă refuzați singuri succesul.

Gândiți-vă de câte ori nu v-ați spus: „nu are rost să mă străduiesc, pentru că oricum nu o să îmi meargă...” Adică, ați stabilit chiar dumneavoastră că este imposibil să aveți succes în ceea ce voiați să întreprindeți. Sau, dacă sunteți sinceri cu dumneavoastră, ați preferat să nu faceți nimic decât să dați satisfacție altora, inclusiv sorții, că v-au făcut să pierdeți sau să eșuați.

Ar trebui să recunoașteți că un asemenea mod de a vă apuca de orice treabă este deosebit de păgubos. Pentru că prima condiție a succesului este să participi! Dacă această condiție nu este îndeplinită, atunci, cu siguranță, nu aveți cum să izbândiți în ceea ce nu faceți. Iar singura satisfacție cu care vă alegeți din această atitudine este că nu ați dat prilejul altora să vă taie craca de sub picioare, ci v-ați tăiat-o singuri, așa, ca să le faceți celorlalți în ciudă.

Toate popoarele care au acum o bunăstare generală, care au un nivel de dezvoltare de câteva ori mai mare decât cel al poporului român, toate aceste popoare au o mentalitate de temerari, de exploratori, de aventurieri, ori de vizionari. Adică o mentalitate care îi îndeamnă să nu se oprească din încercări, de teamă că s-ar putea să nu izbândească.

Printre cele mai populare personalități din istoria scurtă a națiunii americane sunt situați la loc de cinste Lewis și Clark. Aceștia au fost doi americani ce s-au încumetat să întreprindă o expediție de-a lungul fluviului Missouri, de la Oceanul Atlanticului la Oceanul Pacific, la începutul secolului XIX. Această expediție este studiată de fiecare elev american, iar cultura lor generală include povești cum s-au ajutat Lewis și Clark de diverși indieni sau vânători ori aventurieri, pentru a reuși să cunoască limitele continentului Nord-American de la Est la Vest. Asta în pofida multelor obstacole și chiar pericole ce le-au stat în față.

Alte națiuni, de la britanici la portughezi sau belgieni, au avut o pleiadă de temerari care au descoperit drumuri necunoscute spre locuri neștiute, până au dovedit că planeta pe care trăim este rotundă. Numele acestora este consemnat la loc de cinste în manualele de istorie națională și chiar internațională. Ei sunt și astăzi exemple de urmat pentru cetățenii țărilor unde s-au născut sau au activat. Italienii se mândresc cu faptul că sunt un popor de artiști și exploratori.

Știu că acum gândul vă zboară spre români de aceiași factură, cum ar fi Racoviță sau Milescu Spătaru. Diferența este însă esențială, indiferent care ar fi românul pe care l-ați aduce în discuție. Nici unul dintre mai cunoscuții sau mai modeștii temerari români nu a acționat în spiritul și în mentalitatea românească. Chiar și inventatorii români, dintre care unii de prestigiu mondial, sunt consemnați în cultura românească numai cu titlul de curiozități, sau cu titulul de anecdotă, în cazul în care invenția lor ori nu a fost fructificată, ori a fost furată de alții. Și povestea lor se însoțește întotdeauna de morala specific românească: vedeți ce a pățit dacă s-a apucat să facă ceva? I-au furat ăia invenția.

De ce introduc alte popoare dezvoltate în cultura lor națională exemple de temeritate, de aventură sau chiar de viziune? Pentru că aceste exemple susțin mesajul puternic: numai cei care cutează, care nu se sperie de dificultățile posibile, pe care le-ar pot întâmpina pe parcurs, care nu se pleacă în fața eșecului au, cu adevărat, succes în viață, pentru ei și pentru semenii lor! Iar acest mesaj este indispensabil celor care își edifică bunăstarea pe creșterea productivității. Pentru că această creștere se bazează, de la un anumit nivel în sus, exclusiv pe inovație și temeritate.

Din păcate, românii nu au ajuns încă la acest nivel. Noi mai suntem încă la nivelul la care creșterea eficienței și eficacității activității noastre, în oricare sector, fie el public sau privat, se bazează pe importul de experiență de la cei care au trecut deja pe acolo. Asta pentru că suntem mult rămași în urmă, la toți indicatorii socio-economici.

Însă, nu putem sta cu mâinile în sân și să așteptăm cu răbdare să ajungem la un nivel de dezvoltare de la care inovația și temeritatea sunt atribute esențiale pentru progres și abia apoi să introducem aceste atribute în cultura românească. 
Dacă vreți să vă fie bine, urmați acest sfat și nu vă mai autocenzurați, înainte de a face ceva, orice și oricât de temerar sau de inovativ ar fi acel ceva. 
Îndrăzniți! 
S-ar putea să nu reușiți. S-ar putea să reușiți doar uneori. Dar, cu siguranță veți fi mult mai câștigați, oricare ar fi rezultatul, decât dacă vă condamnați chiar dumneavoastră, de la început, eșecului.

Text publicat initial si preluat de la http://poporul.ro/

Românii și străinii

Istoria românilor ca popor este mai recentă decât cea a americanilor ca națiune.

Această observație nu neagă ipoteza că românii provin dintr-un melanj de romani și traci, chiar dacă erau din provincie, cum nu neagă nici faptele istorice ale acestora, consemnate în toate provinciile în care ei au viețuit, de la formarea lor biologică până la facerea poporului român. Este adevărat că am învățat la școală despre formarea poporului român cu două mii de ani în urmă, dar nu avem dovezi că ar fie existat un popor român nici măcar cu două sute de ani în urmă. Putem vorbi de români, dar nu de un popor, în înțelesul politic și social al cuvântului.

Primul om care a scris despre români ca un popor și li s-a și adresat ca atare a fost Tudor Vladimirescu. El a folosit cuvântul slavon „norod” pentru popor și a înființat Adunarea Norodului, ca expresie înarmată a voinței populare opusă celei fanariote și, mai în secret, celei otomane. Tot Vladimirescu este și primul caz ce ilustrează particularitatea relațiilor politice dintre români și străini. Iar această particularitate se păstrează până în zilele noastre, cu consecințe proaste pentru propășirea poporului român.

Vorbim de faptul că românii îi împart pe străini în buni și răi, pe criterii total subiective și iraționale, ceea ce face ca, de multe ori, să se descopere post-factum că străinii răi ne voiau, de fapt, binele, iar cei buni, răul. Sau că toți ne voiau binele, sau că toți ne voiau răul. Dar, oricare ar fi fost combinația, românii nu și-au dat seama de asta decât mult mai târziu, ca lecții neînvățate ale istoriei.

În cazul lui Tudor Vladimirescu, acesta a fost încurajat, ajutat și acceptat ca șef al mișcării populare mai ales pentru că avea legături cu străinii. Fusese educat și format sub influență străină, servise în trupe străine și călătorise în străinătate, vorbea mai multe limbi străine. Și nu orice limbi, ci cele ale marilor puteri ale vremii. Dar Tudor a avut relații strânse și cu grecii, atât cei din Eteria, adică mișcarea subversivă de eliberare a Greciei din Imperiul Otoman, cât și cei din Țara Românească, conectați la Fanar, cartierul grecilor bogați și influenți din Istanbul. Și tot în contextul relațiilor cu străinii s-a produs și sfârșitul său politic, precum și, la scurt timp după aceea, și cel biologic.

Pe scurt, un grec, Iordache Olimpiotul, s-a prezentat la românii din Adunarea Norodului cu dovezi că Tudor Vladimirescu era în relații de corespondență cu otomanii și a cerut predarea slujerului Tudor grecilor din Eteria, pentru judecată, tortură și execuție. Ceea ce românii au fost de acord. Adică au dat străinilor pe unul de-al lor, pentru că acesta era în legătură cu alți străini!

Iar culmea a fost că „norodul” român de atunci, de la marii boieri la „prostime”, au renunțat la idea de eliberare națională, promovată în ascuns de slujer, deoarece erau convinși că le va fi mai bine dacă vor rămâne supuși tocmai acelor otomani pe care Tudor încerca să îi convingă, prin corespondența confidențială incriminată, că nu împotriva lor a constituit el armata sa de panduri. Câțiva ani mai târziu, Grecia devenea independentă de Înalta Poartă. La fel a devenit liberă și proaspăta Românie, numai că abia o jumătate de secol mai târziu.

În 1990, era la modă, printre așa-zișii intelectuali români, o zicală: cine-a fost cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush. Prin aceasta se spunea poporului român, într-un mod direct și penetrant, că Ion Iliescu nu poate avea o gândire occidentală pentru că s-a format intelectual la dealtfel prestigiosul Institut Energetic din Moscova. Tot prin aceasta, se indicau americanii ca fiind străinii buni și rușii ca fiind cei răi. Asta în condițiile în care schimbarea de regim din decembrie 1989 nu ar fi fost posibilă fără acordul și chiar implicarea sovieticilor de atunci. Ajunși mai apoi în poziții de stat influente, exact aceiași așa ziși intelectuali au stopat cariera multor tineri tocmai pentru că studiaseră sau făcuseră cursuri la americani sau în Vestul Europei. Cel puțin în domeniul securității și apărării naționale, cazurile celor ajunși la vârf cu studii în Vest sunt și acum rarisime.

Ca anecdotică, pe la sfârșitul anilor 1990, un ofițer român fusese selecționat să lucreze la un comandament NATO pentru următorii doi ani. Dar a primit aviz negativ de la serviciul de protecție al armatei, adică contraspionajul militar. Iar motivul a fost unul singur: ofițerul fusese cursant la un colegiu al armatei americane pentru un an de zile și, deoarece fusese singurul român acolo, nu existau date că nu ar fi fost racolat de americani. Doar la intervenția expresă a unui înalt demnitar, acel ofițer a fost totuși trimis la post, unde a performat excelent. Iar acest lucru se petrecea pe când Ion Iliescu și partidul său se aflau în opoziție. Exact în același an, majoritatea celor promovați generali erau doar cu studii naționale sau la Moscova, deși România se străduia să fie acceptată în NATO.

La începutul primului său mandat, actualul președinte Băsescu a fost deconspirat că vrea să le facă americanilor sex oral, pentru a fi acceptat în funcție. În mod plastic, le-a spus acestora „licuriciul cel mare”, pentru a-i deosebi de toți ceilalți din comunitatea euro-atlantică, mai mici, care se înghesuiau și ei să primească același tratament din partea primului român din poporul cu același nume. De curând, faimoasele deja telegrame ale Ambasadei Americii la București au dezvăluit că același președinte este un agent de influență al americanilor cu certificat în regulă. Mai mult, din aceleași surse rezultă nenumărate promisiuni pe care acest președinte le-a făcut americanilor în stilul sex-oral, adică fără să le dea satisfacție și să le finalizeze.

Exact în același timp și sub aceiași administrație, rușii aflați în poziții oficiale sau private au primit cele mai grase contracte pe bani publici, au cumpărat pe mai nimic porțiuni semnificative ale averii naționale, au deschis canale de penetrare a demnităților publice de cel mai înalt nivel și beneficiază de avantaje pe care nu le-au mai avut de pe vremea când ocupau militar România, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Adică, pe când unii străini sunt gratificați cu promisiuni de tipul sex-oral, alți străini se înfruptă cu lăcomie din ce a mai rămas din bunăstarea poporului român.

Să mai luăm în discuție și faptul rezultat din aceleași telegrame americane cum că pentru diplomații ambasadei SUA era important „cine este cu ei” și „cine este cu rușii”, dar nu le păsa dacă mai este cineva din conducerea politică și din administrație care să mai țină și cu românii. Probabil pentru că știau că nu este nimeni!

Dacă adăugăm la această ultimă observație și constatarea că prea puține s-au schimbat de pe vremea lui Tudor Vladimirescu până astăzi în ceea ce privește atitudinile românilor față de străini, putem considera că poporul român este încă în curs de formare, după mai bine de un secol și jumătate de la întemeierea sa politică.

Sau, poate, mai ști, este pe cale de disoluție. Sau, poate, nici nu mai este…

Publicat si preluat de la http://poporul.ro/