Puterea cuvântului

Chiar nu știu cât a fost merit și cât a fost întâmplare în faptul că am fost inclus în toate colectivele, oricât de restrânse și de informale au fost ele, care au pregătit și înființat structura de informare publică a Ministerului Apărării Naționale. Dar am fost acolo și nu am fost doar un spectator. Ulterior, am păstrat legături profesionale și personale strânse cu cei care făceau munca de informare publică în Armata Română, în primul deceniu după schimbarea de regim politic din 1989. Mai încoace, acum cinci ani, am publicat un articol-sursă privind principiile și practicile acestui domeniu al guvernării apărării naționale, într-un volum de prestigiu internațional privind instituționalizarea acestui domeniu, publicat la Viena.

La fel ca tot ce am făcut în viață, și în ceea ce am făcut pentru informarea publică în Armata României am pus mult suflet, alături de muncă și inteligență, chiar dacă nu am fost plătit niciodată pentru aceasta. Ori, acest suflet îmi este astăzi zgâriat de ceea ce văd că este acum în această armată, sau, mai exact, în ce hal a ajuns ea, în domeniul acesta al informării publice și nu numai.

Acum douăzeci de ani, era foarte important ca să reușim separarea informării publice de propagandă, mai ales că cei care puteau să lucreze, pe vremea aceea, în acest sector proveneau, vrând-nevrând, din rândul foștilor activiști de partid din armată sau al celor care au avut tangență cu această muncă. Pentru că, pur și simplu, alții nu erau. Iar cei selecționați să facă informarea publică au înțeles precis că este în detrimentul lor și al instituției orice încercare de a folosi domeniul acesta la altceva decât la a spune publicului cum și ce este cu Armata. Așa că am muncit din greu, de la primele activități publice, să instaurăm o credibilitate bine fundamentată că secția și apoi direcția de informare publică nu face nici propagandă, nici manipulare, ci doar asigură transparența necesară menținerii unei legături de încredere și de suflet între popor și brațul său înarmat.

După douăzeci de ani, m-aș fi așteptat ca, în domeniul informării publice, să nu mai existe nimeni din rândul foștilor activiști de partid comunist din armată, pentru că a fost suficient de mult timp ca sistemul să genereze specialiști noi, fără o asemenea origine. Cum m-aș fi așteptat să fie practic și instituțional imposibil ca acest domeniu să genereze propagandă, de orice fel, chiar una favorabilă Armatei pe care o prezintă publicului. Când colo, sistemul generează nu propagandă, ci MANIPULARE și DEZINFORMARE!

Iar când zic sistemul nu mă refer la o organizație, așa, în general, ci la oamenii ei, la fiecare dintre aceștia în parte și la toți la un loc. Să vă explic.

L-ați auzit, probabil, la televizor, pe un domn Frățilă, așa-zisul purtător de cuvânt al Ministerului Apărării Naționale. Este, de fapt, vorba despre contraamiralul de flotilă Tiberiu Frățilă, șeful Direcției Informare și Relații Publice, din Departamentul de resort, condus de un secretar de stat. Ca să ia telefonul și să sune la o emisiune de televiziune, unde să spună orice, cum ar fi un „punct de vedere al Ministerului Apărării Naționale”, acest ofițer trebuie să dea diferite ordine și să pună diverși oameni la lucru. Adică, să activeze un sistem.

Numai că, fiecare persoană implicată într-un demers cum ar fi cel de mai sus nu face altceva decât să încalce legea și regulile de funcționare ale structurii din care face parte. Și ar trebui să nu o facă, pentru că legea îi apără pe funcționari și, mai ales, pe militari de executarea unor ordine ilegale sau neregulamentare. Deci, avem o problemă de sistem în momentul în care nimeni nu protestează sau măcar nu refuză să îndeplinească asemenea ordine, oricât de simple ar fi ele, cum ar fi „ia, fă-mi legătura cu emisiunea lui Pește!” Sau, ceva mai grele, cum ar fi „ia, adu-mi datele personale ale lui Cutare, să le dau pe post!”

Iar ce zic eu aici nici nu are încă legătură cu conținutul dezinformării sau manipulării practicate de domnul Frățilă, în numele Ministerului Apărării Naționale.

Acest domn Frățilă nu poate să reprezinte nimic și pe nimeni, nici să poarte cuvântul nimănui. Iar subordonații care îi îndeplinesc ordinele de a pregăti și sprijini ieșirile șefului lor în public, cu scopul de a vorbi în numele ministerului, ar trebui să știe asta și să nu permită să se întâmple cu participarea lor.

În primul rând, purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării Naționale este domnul locotenent-colonel Constantin Spinu, a cărui activitate este sprijinită de Biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale. Deci, dacă Ministerul Apărării are ceva de spus, spune prin purtătorul său de cuvânt. Însă domnia sa nu a fost vizibil cu ocazia campaniei de dezinformare și manipulare a opiniei publice purtată de Frățilă, ceea ce indică faptul că această campanie nu putea să fie a Ministerului Apărării ci doar a partidului din conducerea căruia face parte actualul ministru, ceea ce este cu totul altceva.

În al doilea rând, Ministerul Apărării nu este ministrul sau secretarul de stat, ori cine știe ce șef sau șefuț de la partid sau de la comanda cine știe cărei „structuri”, chiar dacă aceasta este de informare publică sau de informații militare. Iar ministerul nu poate vorbi despre orice, ci doar despre politicile publice pe care le generează și le aplică, sau „implementează”, adică despre procese de guvenare supuse unor reguli.

Dacă ministrul Oprea are ceva de spus, orice îi trece prin cap, inclusiv minciuni și șopârle, el nu poate să îl pună pe purtătorul de cuvânt să facă asta, pentru că acela nu poartă cuvântul ministrului ci al Ministerului. Atunci, când ministrul Oprea nu vrea să se facă de râs că nu este în stare să genereze o propoziție inteligibilă formată din mai mult de șase cuvinte, îl pune pe Frățilă să vorbească pentru el, că doar tocmai l-a făcut amiral.

Numai că această situație este deosebit de păguboasă pentru Armata română. Făcând ce face, acest „amiral” Frățilă, care a avut contact cu marea doar între 1984 și 1985, când a fost navigatorul vânătorului de submarine 32, a dat înapoi cu douăzeci de ani munca atâtor oameni devodați armatei și dedicați misiunii de informare publică care au clădit o credibilitate ce acum este sfărâmată complet.

Toate reacțiile pe care le-am văzut zilele acestea, legate de ieșirea invizibilă a lui Frățilă la televizor sunt condimentate cu observația că omul a fost utecist și că asta știe, asta face, adică propagandă de partid și de stat.

Nu o să merg până acolo să cred că, de acum înainte, când Armata română va avea nevoie să se adreseze publicului pe probleme cum sunt amenințările la adresa securității și apărării, ori problemele de tehnică sau personal, fiecare român va zice: haida-de, asta este propagandă! Dar o bănuială că despre propagandă ar fi vorba tot va încolți în mintea multora dintre receptorii mesajului militar.

În tot cazul, am să mă asigur că cei care au organizat, în Elveția, cursul de comunicare la care a participat domnul Tiberiu Frățilă în anul 2000 îl vor șterge pe acesta din evidențele lor, pentru că degeaba a făcut omul acel curs, când astăzi dovedește că nu a priceput nimic. Ceea ce este posibil, pentru că un curs de cunoaștere a limbii engleze a făcut abia trei ani mai târziu.

Păcat însă că nu a făcut și un curs de morală sau unul de etică profesională, că tare ar mai avea nevoie.

Intelectualul are păreri!

Domnul Andrei Pleșu, „cunoscutul scriitor și eseist” român a intrat în viața mea, de fiecare dată, exact la fel ca Gigi Becali sau Daniela Crudu, adică adus de mass media promotoare de „vedete”. Deoarece eu fac parte dintr-o minoritate, cea a celor ce gândesc cu mintea lor și găsesc plăcere în acest lucru, am știut, tot de fiecare dată, că nu la mine s-au gândit patronii, editorii și redactorii când au alcătuit „știri” despre acești trei și mulți alții ca ei, ci la mulțimea consumatorilor de asemenea știri.

Din fericire pentru domnul Pleșu și promotorii lui, există un public care consumă ce a mai zis și ce a mai făcut domnia sa, așa cum există un public, chiar mai numeros decât primul, care consumă ce a mai zis domnul Becali, cel care nu prea mai face multe, și ce a mai făcut doamna Crudu, cea care nu prea zice multe, din motive evidente.

Am văzut nenumărate reacții la zisele domnului Becali și la faptele doamnei Crudu, prin care atât acele zise și fapte erau ridiculizate, cât și nivelul intelectual, de educație și de preferințe al publicului consumator de asemenea știri era aspru criticat. Nu am văzut însă nici măcar o reacție de ridiculizare a ziselor și faptelor domnului Pleșu, în afara unor pamflete, care erau pamflete tocmai pentru a nu-l supăra pe domnul Andrei Pleșu și pentru a nu leza nici publicul devotat spuselor și faptelor domniei sale.

Unul dintre motivele pentru care i-am comparat pe unii cu alții este că eu nu fac parte din nici unul dintre aceste segmente de public ce se uită în gura domnilor Becali, Pleșu sau doamnei Crudu. Dar mai am și alte motive. Cum ar fi, de exemplu, faptul că nu am citit „opera” domnului Pleșu, cum nu am citit nici pe cea a domnului Becali sau a doamnei Crudu, fără ca viața mea să fie mai săracă nici măcar cu un singur bit de informație sau cu o singură cuantă de trăire emoțională.

O altă similitudine dintre ei, cel puțin în mintea mea, este că toți trei sunt produsul nevoii mass-mediei românești de a crea „vedete” care să atragă cititori sau consumatori de presă și, în consecință, bani.

Criticii prezenței domnului Becali sau a doamnei Crudu printre „vedete” au adus în discuție că aceste „vedete” devin nu numai subiecte de știri, dar și modele de succes în viață, pe care tinerii ar trebui să le evite, nu să le urmeze. Zic ei, criticii, că domnul Gigi Becali nu este un model bun, pentru că arată că poți să fi bogat de dai pe afară fără să faci nici o școală și fără să ai nicio educație. Ba, mai mult, nici după ce te-ai îmbogățit, nu ai nevoie de știință de carte, pentru că poți să îți cumperi sau măcar să închiriezi inteligența și știința ce îți trebuie de la cei cu carte, dar fără bani. În același registru, nici doamna Daniela Crudu nu este pe placul criticilor, pentru că arată tinerelor românce o cale spre succes în care condițiile de îndeplinit sunt anumite forme ale trupului pe care posesoarea trebuie să le „cultive” și să le arate cu pricepere, precum și să îi lase doar pe cei necesari succesului ei să le și atingă.

În mod curios, mai nimeni nu zice despre domnul Andrei Pleșu că este o „vedetă” care dă un exemplu prost de urmat tinerilor, deși acest domn este plămădit exact din același aluat cu domnul Becali sau doamna Crudu. Numai umplutura diferă, ca diferența dintre cea de rahat și cea de cacao, în cozonaci.

Cu toate acestea, eu nu am recomandat copiilor mei să se uite la domnul Pleșu ca la un model în viață, deși i-am încurajat să devină intelectuali adevărați.

Ați putea crede că nu pot avea o opinie despre valoarea domnului Andrei Pleșu fără să îi citesc „opera”. Dar, replic eu, sunt convins că nici cei care l-au făcut pe domnul Pleșu „vedetă” nu au citit acea operă, ci doar au fost impresionați de tirajul cărților publicate după ce a fost ministru al culturii, adică după ce a lăsat o impresie profundă în rândul breslei scriitorilor, inclusiv prin re-distribuirea posesiunii editurilor și tipografiilor de stat. În plus, ca profesionist al scrisului, eu nu am nevoie de mai mult de câteva pagini ca să pot să îmi dau seama ce și, mai ales cum ar putea scrie domnul Pleșu. Și, vă pot spune că, uitându-mă peste câteva din acele pagini scrise de domnia sa, am ajuns la concluzia că mi-aș risipi timpul, citindu-l.

Dar, la fel ca în cazurile domnului Gigi Becali și doamnei Daniela Crudu, nu „opera” a stat la baza transformării domnului Andrei Pleșu în „vedetă” ,așa cum nu „opera” face parte din modelul de viață de succes pe care acesta îl oferă odată cu știrile despre sau cu el. Ci faptul că, la fel cu ceilalți doi, domnul Pleșu emite „păreri”. Ori, într-o presă scrisă sau audio-vizuală eminamente de proces verbal, adică într-o cultură mediatică în care forma maximă de informare este ce mai zice una sau alta dintre „vedete”, este foarte important ca subiecții știrilor să facă ceva și, mai ales să zică ceva, pentru a ajunge „la știri”.

Iar domnul Pleșu nu tace. Domnia sa vorbește, chiar și cu două mâini, cum se vede pe pagina de actualitate a Adevărului.ro în care domnul Pleșu dă un interviu intitulat „Andrei Pleșu: N-am să mai apuc un alt chip al acestei țări” și, mai jos, avem legătura cu articolul din Dilema, scris de același Pleșu.

Acest interviu îmi dă mie un argument solid în favoarea ideii că domnul Pleșu nu poate fi un bun exemplu de succes, de urmat pentru tineri. La fel cum domnul Becali le arată tinerilor că nu le trebuie știință de carte pentru a ajunge bogat și influent până la schimbarea vieților unor oameni, tot așa și domnul Pleșu le arată că poți să te dai drept intelectual chiar dacă ai un caracter infectat de virusul iresponsabilității sau chiar dacă ești fals, de la un capăt la celălalt al vieții tale publice, până la a minți cu nerușinare că nu ai făcut ceea ce ai făcut sau invers.

Nu am să argumentez aici cele de mai sus cu textul interviului. Dacă nu mă credeți, aveți șansa să îl citiți singuri. Am dat link-ul către acel articol mai sus și îl mai dau odată aici. Cert este că domnul Pleșu vorbește despre chipul țării, care ar trebui schimbat în bine, în condițiile în care domnia sa a fost unul dintre agenții cei mai activi de urâțire a acestui chip. Și mai are și tupeul de a zice că nu el și ai lui sunt de vină, ci toate generațiile dinaintea lui, până la momentul facerii poporului român. Adică, sunt de vină pentru ridurile și vânătăile de sub ochii patriei de astăzi părinții ei, din prima jumătate a secolului XIX!

Deci, copii, dacă vreți să mergeți la școală ca să ajungeți cineva în viață, aveți grijă să nu nimeriți cumva ca domnul Andrei Pleșu, că va râde lumea de voi! Asta, dacă aveți bun simț și vă pasă. Pentru că, dacă nu aveți...