Legitimitatea strategică

În afara propagandiștilor pontiști, care se mai află încă în faza de negare, la șase luni de la alegerile în care protagonistul lor, Ponta Victor, a concurat singur și a ieșit pe locul al doilea, toată lumea știe că, dacă în locul domnului Klaus Iohannis ar fi candidat o mașină de spălat vase, aceasta ar fi ieșit victorioasă în confruntarea electorală pentru președintele României, de la sfârșitul anului 2014.

Asta nu înseamnă că domnul Iohannis nu are merite proprii. În campanie, principalul merit al acestui domn a fost decența cu care s-a arătat în public. Mai departe, a fost meritul echipei de campanie pedelistă că a asigurat ca tabăra adversă să nu fure voturi, Pedeleul fiind singurul partid politic din România, după Pesedeul pontist, capabil să angajeze un aparat de activiști suficient de numeros și de organizat pentru ca să acopere toate cele douăzeci de mii de secții de votare.

În rest, a fost treaba electoratului să își aleagă președintele. Domnul Ponta, care nu a făcut campanie în primul tur, declarând că nu se pune la mintea celorlalți mulți contra-candidați, a obținut în acel tur toate voturile posibile, voturi provenind exclusiv de la activul de partid și de stat propriu, precum și vreo două milioane de voturi fictive, de la cei peste două milioane de fictivi de pe listele electorale permanente. La sfârșitul celui de-al doilea tur, după o campanie furibundă și negativă, același domn Ponta nu a reușit să strângă niciun vot în plus, deși mulți dintre contra-candidații din primul tur i s-au alăturat în acest al doilea tur.

În schimb, domnul Iohannis și-a dublat zestrea de voturi de la primul tur de scrutin la al doilea, adică de la trei milioane la șase, surclasându-l pe Ponta cu vreun milion. Orice ar zice propaganiștii debusolați ai taberei pontiste, aceste trei milioane de voturi în plus nu puteau proveni de la „diaspora”, ori de la cei ce au vrut să „își ia țara înapoi”, ori de la alții care au răspuns la anosta lozincă electorală a „lucrului bine făcut”. Asta, deoarece nu avem trei milioane de retardați în România sau în străinătate.

În schimb, în publicul românesc sunt peste patru milioane de cetățeni care s-au exprimat doar în condiții de ofertă electorală precisă, altfel rămânând acasă. Este vorba despre cei ce au votat „da” la referendumul din 2012 pentru demiterea lui Băsescu din funcția de președinte al României, și au votat împotriva lui Ponta, la alegerile prezidențiale din 2014. Adică, oferta electorală precisă nu a putut fi, în România, decât una negativă. Pentru ei, faptul că domnul Iohannis strânsese un milion de „like”-uri pe facebook, ori că era primarul Sibiului nu a avut nicio semnificație, de natură să îi fi îndemnat să iasă din casă și să îl voteze anume pe Iohannis.

Ei au avut însă toate motivele să voteze împotriva lui Ponta, iar evenimentele recente, din care a rezultat că acest domn este situat în topul corupției din România, atât personal, cât și prin membrii săi de familie și prin colaboratorii săi apropiați din partid, le-au dat dreptate pe deplin. Dacă, în locul domnului Iohannis ar fi candidat un frigider, acesta ar fi primit de la alegătorii săi mandatul de a nu fi infractor ca Băsescu, nici corupt ca Ponta.

Însă, în locul unui aparat de uz casnic, a fost domnul Iohannis cel ales președintele României. Chiar dacă această victorie l-a luat prin surprindere, în sensul că nu se gândise în viața lui că va ajunge vreodată președintele României, dovada fiind că nu se pregătise deloc pentru această funcție, nici personal, nici prin constituirea vreunei echipe de lucru la Președinție, era de așteptat ca domnul Iohannis să înțeleagă mandatul electoral pe care l-a primit de la cei ce l-au votat.

Cu alte cuvinte, legitimitatea populară cu care a fost învestit domnul Iohannis de „propriul” electorat a fost ca acesta să își exercite funcția supremă în statul România altfel decât Băsescu, ori decât Ponta.

Acest lucru mai înseamnă că, de fiecare dată când domnul Iohannis uneltește să obțină un guvern „al său”, așa cum a făcut-o Băsescu, înaintea domniei sale, în condițiile în care, conform Constituției, președintele României ar trebui să fie fără de partid, această uneltire este lipsită de legitimitate populară. Chiar și numirea unui premier intermar din fosta tabără adversă, în condițiile în care acel intermar face declarații publice de obediență față de actualul președinte, numai ca să fie numit, intră tot în categoria uneltirilor pentru un guvern al președintelui, cel fără de partid.

Tot lipsită de legitimitate populară este și atitudinea actualului președinte de distanțare față de comunicarea publică. Atât Băsescu, cât și Ponta s-au remarcat prin totalul dispreț față de public și opinia lui. În locul conferințelor de presă, au ținut „declarații de presă” doar atunci când au vrut ei și doar pe ce teme au vrut ei, au răspuns în doi peri la răslețele întrebări primite, au evitat să aibă vreun purtător de cuvânt activ și independent, care să descrie des publicului actul de guvernare săvârșit de fiecare dintre ei, și au umplut funcțiile din schema comunicării cu nepricepuți și orgolioși, care fie au tăcut, fie s-au răstit la jurnaliști, până la înjurătură și urărturi cu moartea.

Desigur, aceste aspecte de renunțare la legitimitate populară sunt oarecum discutabile, în condițiile în care mandatul popular nu a fost formulat verbal, cu claritate maximă, ci este doar dedus din interpretarea votului de la alegerile prezidențiale. Mai mult, orice interpretare a ceea ce a vrut publicul de la cel ales este la fel de bună, atâta vreme cât acest public nu a spus clar ce fel de guvernare vrea de la alesul său.

Însă, nu ar trebui să fie niciun dubiu privind legitimitatea președintelui de reprezentare a României. Întrebarea care se pune este dacă legitimitatea populară a președintelui Iohannis este opusă, ori se află în contradicție cu legitimatea strategică a funcției de președinte al României, legitimitate exercitată în relațiile cu străinii, mai ales cu aliații esențiali, dar și cu inamicii posibili.

Ponta a devenit odios în ochii milioanelor de români în momentul în care a nesocotit legitimitatea dată de nu mai puțin de șapte milioane și jumătate de votanți la referendumul de demitere a președintelui de atunci Băsescu, din 2012, încercând, în același timp, să se legitimeze prin obediența necondiționată față de comisarul șef european și față de funcționarul de la Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, în condițiile în care obținerea acestei legitimări însemna ingorarea legitimității populare.

Asta nu înseamnă că răspunsul la întrebarea de mai sus ar fi că, întotdeauna și oriunde, în cazul unui șef de stat sau de guvern, legitimitatea populară este în contradicție cu legitimitatea strategică. De fapt, legitimitatea populară îi dă șefului de stat legitimitate strategică, în orice interacțiune cu străinătatea. Adică, acest șef se prezintă în mijlocul aliaților, ori în fața partenerilor strategici cu autoritatea căpătată de la electoratul ce l-a votat.

Cel mai la îndemână și mai recent exemplu de convergență între legitimitatea populară și cea strategică este cel al Greciei. Deși este în totală contradicție cu așteptările și dorințele europenilor și ale Fondului Monetar Internațional, în negocierile dificile cu acești parteneri, premierul Greciei se prevalează de legitimitatea ce i-a fost dată de alegerile recente. Iar atunci când această legitimitate este în dubiu, în sensul că nu este clar dacă poporul suveran grec chiar vrea să se întâmple ce face premierul, acesta apelează la referendum.

Nu știm încă cum își transformă președintele Iohannis legitimitatea populară în legitimitate strategică. Cu excepția semnificativă a prezentării Strategiei naționale de apărare la timp și conform legii, în Parlamentul României, celelalte acte de stat pe care le-a făcut acest președinte sunt neclare.

Să nu utiăm că tema „loviturii de stat” poartă în sine conotația de lipsă de legitimitate a puterii obținute prin această metodă. Tocmai de aceea, de fiecare dată când cineva din vârful ierarhiei naționale este acuzat de vreo lovitură de stat, acesta este acuzat, concret, de lipsă de legitimitate. Și, tot de aceea, parlamentele nu pot fi niciodată acuzate de vreo lovitură de stat, pentru că legitimitatea lor este intrinsecă, ca reprezentante alese ale suveranilor statali. Doar Băsescu a fost capabil să spună că Parlamentul României i-a tras o lovitură în stat, atunci când a votat suspendarea sa din funcția de președinte.

Când Ponta spune că „justiția” îi dă o lovitură de stat, atunci când vrea să îl vadă îndepărtat din funcția de premier, el spune că, de fapt, „justiția” nu are legitimitate să facă așa ceva. Răspunsul este că, în principiu, Ponta are dreptate. De aceea acțiunea autorității judecătorești împotriva membrilor guvernului, cu premierul în frunte, trebuie obligatoriu să fie inițiată de Parlament, ca putere în stat cu legitimitate incontestabilă. La noi, însă, s-au făcut eforturi concentrate și continue de discreditare a Parlamentului, mai ales din interior, astfel încât legitimitatea sa constituțională să poată fi pusă la îndoială.

La fel este și cu președintele Iohannis. Și acesta este acuzat de lipsă de legitimitate în demersurile sale de a schimba guvernul, sau, măcar, pe premier. Problema este că negarea legitimității este întotdeauna extinsă la întregul mandat, nu numai la decizia punctuală ce a născut contestarea legitimității. Cu alte cuvinte, absența legitimității populare duce cu necesitate la pierderea legitimității strategice, atâta vreme cât această legitimitate strategică a fost dobândită odată cu scaunul de demnitar suprem.

Așa că, de fiecare dată când unui șef de stat sau de guvern continuă să i se recunoască o anumită legitimitate strategică, în condițiile în care el este lipsit de legitimitate populară, înseamnă că altcineva decât propriul electorat este cel de i-a conferit o asemenea legitimitate. Ceea ce este îngrijorător. Dacă nu chiar grav.

România amenintată

În data de miercuri, 24 iunie 2015, citând paginile electronice ale agențiilor de presă rusești Interfax și TASS, agenția română de presă Mediafax.ro titrează o știre sub forma „AVERTISMENTUL RUSIEI pentru Polonia şi România: Dacă le place să fie ţinte, este alegerea lor”. În conținut, aflăm că fraza cu „dacă le place...” aparține unuia dintre cei patru secretari adjuncți ai Consiliului de Securitate al Federației Ruse, care s-ar fi referit la instalarea de echipamente și armamente americane în Statele Baltice, dar și în Polonia și România, pretinzând că, prin acceptarea prezenței permanente a unor astfel de arme americane, în special a elementelor de scut anti-rachetă, statele respective devin ținte ale armelor ofensive rusești.

Imaginea: http://www.bullyfreezone.co.uk/

Știrea Mediafax.ro nu ne spune contextul în care a fost făcută această zicere rusească. Dacă este să ne luăm după dată, știrea asta apare a doua zi după ce șeful Pentagonului (ministrul apărării american) Ash Carter, s-a întâlnit, în capitala Estoinei, cu cei mai înalți demnitari locali, cărora le-a dat, din nou, asigurări că Statele Unite sunt angajate ferm în asigurarea securității Estoniei, sub incidența Articolului 5 din Tratatul NATO.

Să mai notăm că, în același comunicat de presă în care ni se spunea despre vizita domnului Carter, Departamentul Apărării a ținut să ne reamintească că acest „angajament include planurile de a menține o prezență americană prin rotație în toate Statele Baltice și de a poziționa, cu caracter temporar, blindate și echipamente militare în Estonia, precum și în Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia și România, ca sprijin pentru pregătirea și exercițiile militare din Europa Centrală și de Est”.

Tot de la Mediafax.ro mai aflăm că, de pe patul de spital, ori de unde s-o fi aflat la acel moment exilat în Turcia, domnul Ponta Victor, premierul român auto-suspendat din funcție, a „ciripit”, în rețeaua de socializare online Twitter, că „România nu poate fi intimidată de amenințări” și că „scutul antirachetă e fundamental pentru siguranța națională și regională”.

Această întâmplare dă naștere la o observație și un comentariu.

Observația, oarecum frivolă, se referă la nivelul de purtare a discuției. Îl avem pe ministrul american al apărării, căruia îi dă o „replică” indirectă unul dintre cei patru adjuncți ai secretarului Consiliului de Securitate al Federației Ruse.

Este drept că și ministrului american i se spune, în engleză, Secretary of Defense. Numai că acesta este demnitarul cu cea mai înaltă responsabilitate executivă, după președintele Statelor Unite, privind constituirea și exercitarea puterii militare americane, pe când rusul este unul aflat în subordinea unui prim-adjunct al secretarului respectivului consiliu, secretarul însuși neavând niciun fel de autoritate executivă, omul fiind, de fapt, doar un sfătuitor al președintelui Rusiei, cel care este și președintele Consiliului de Securitate, consiliu ce are doar un rol consultativ în arhitectura de securitate și de putere militară din Federația Rusă.

Adjunctului rus îi dă replica domnul Ponta, care, dacă ar fi rămas în funcție, ar fi fost vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și șeful executiv al ministrului român al apărării. Numai că domnul Ponta nu mai era nimic atunci când a „ciripit”. Asta nu înseamnă că nu are dreptate în ceea ce „ciripește”. Doar că nu este riguros în afirmații.

Așa că suntem nevoiți să comentăm toată această gâlceavă.

Unul dintre adjuncții secretarului colectivului consultativ de securitate al Federației Ruse a fost, practic, nevoit să „iasă în față” cu declarații, în urma prezenței înaltului demnitar american în Estonia. Rusia, ca atare, nu putea să păstreze tăcerea asupra acestei vizite americane într-una dintre fostele republici unionale sovietice, în condițiile în care toată lumea știe că Rusia se revendică drept moștenitoarea respectivei Uniuni Sovietice, precum și că viziunea strategică a actualului președinte al Rusiei este ca federația sa să reconstruiască cât se poate de mult din fostul imperiu sovietic, dar, mai ales și mai urgent, că reconstituie zona tampon pe care Statele Baltice, dar și statele comuniste de la granița de vest a imperiului o reprezentau, ca interpunere între Europa și Uniunea Sovietică.

Nivelul scăzut al poziției în ierarhie a acestui rus de la Consiliul de Securitate al Federației a fost deliberat ales, deoarece spusele adjunctului de secretar nu se adresează americanului, ci balticilor, precum și polonezilor și românilor, adică foștilor supuși ai sovieticilor, care sunt acum apărați de americani. Iar această opțiune de nivel s-a dovedit cea mai potrivită, deoarece zicerea rusului a fost preluată nu numai de agențiile de presă, dar și de toate mijloacele de comunicare în masă clasice sau noi, cel puțin din România. Stat care a și reacționat la aceste spuse, prin premierul care nu mai era în funcție.

În România, această zicere a fost și pe larg comentată, atât în articole, cât și în comentarii sau discuții online. Primele reacții la știrea Mediafax.ro au fost de tipul „așa ne trebuie dacă îi supărăm pe ruși!”, sau de tipul „vai de capul nostru, că suntem sub ocupație militară americană!”, ori de tipul „ce ne facem, că am încurcat-o!”. Astfel de reacții subliniază două aspecte definitorii pentru spațiul public românesc.

În condițiile în care existența și activitatea grupurilor de comentatori pe bloguri aparținând serviciilor secrete rusești sunt tot mai credibile și mai bine documentate, putem bănui că o bună parte a „opiniilor” de tipurile prezentate aici nu sunt rodul propriei gândiri a autorilor, ci al laboratorului de dezinformare și manipulare a opiniei publice, laborator aparținând agresorului mediatic.

Dar există și două curente naturale, adică sincere în exprimare, în opinia publică românească. Unul este anti-americanismul, iar celălalt este defetismul.

Anti-americanismul este rezultatul propriei gândiri contorsionate a unui segment de public românesc, prin care acesta își exprimă dezamăgirea că „americanii” nu au făcut ceea ce se aștepta de la ei, atunci când, în sfârșit, „au venit în România”, cu o întârziere de zeci de ani de la momentul în care abandonaseră România în mâna sovieticilor.

Desigur, dezamăgirea nu este niciodată obiectivă, deoarece ea se raportează la așteptările dezamăgitului, așteptări care nu sunt nici obiective, nici cunoscute ca atare de cel ce dezamăgește. Cu alte cuvinte, dezamăgirea se datorează, în bună măsură, celui dezamăgit și nu dezamăgitorului. Dar nici americanii nu au făcut mare lucru pentru a curma această dezamăgire. Atitudinea lor față de România merită o discuție de securitate națională aparte, în condițiile în care această atitudine a fost oscilantă și inconsistentă, de-a lungul ultimului sfert de veac.

Să menționăm aici că singura constantă reală și vizibilă a fost că America și-a respectat întru totul angajamentul de a apăra România, ca pe oricare alt stat european membru, odată ce România a intrat în NATO, în 2004.  Ceea ce face ca anti-americanismul să nu se justifice defel, atunci când vine vorba de apărarea și securitatea națională. Ba, din contră, orice român rezonabil ar trebui să fie încântat de modul în care Statele Unite ale Americii au reacționat la politica de securitate a Federației Ruse față de România, politică bazată pe dictat, amenințare cu forța armată și chiar pe intervenția armată, în cazul Ucrainei vecine și interpuse geografic între România și Rusia.

Nu este de fel justificată transpunerea în planul securității naționale a unor dezamăgiri reale din zona economică, unde prezența americană în România s-a realizat, într-adevăr, prin canale guvernamentale românești corupte în sine, ori din zona diplomatică, unde reprezentanții americani în România, sau aflați în relațiile cu România au dovedit dezinteres față de problemele reale ale societății românești, au încurajat elementele politice periferice, nereprezentative și s-au comportat, de cele mai multe ori, ca și când ar fi avut de-a face doar cu interlocutori de mâna a doua din rândul românilor.

Oricât de natural sau sincer ar fi el, defetismul este expresia individuală a unei defecțiuni în gândirea colectivă a unei nații. Și acest subiect merită o discuție aparte, purtată cu instrumente de psihologie socială. Să menționăm aici doar că acest defetism provine din experiența unor indivizi care au supraviețuit prin a se da înapoi din fața oricui i-a amenințat vreodată. În cazul statelor, defetismul înseamnă renunțarea la orice formă de putere militară, în speranța că nu vei fi supus vreunei agresiuni, deoarece nu reprezinți o amenințare.

În epoca feudală, în care principala, dacă nu singura amenințare era cotropirea teritorială, cum statele ce aleseseră defetismul ca politică de securitate nu aveau unde să se dea înapoi din calea cotropitorului, s-a practicat vasalitatea sau peșcheșul. Adică, statul amenințat prefera să se subordoneze statului amenințător, cu speranța că, odată supus, acesta nu îl va mai cotropi, în sensul că nu îi va lua din teritoru. În epoca industrială, defetismul a presupus ca statul slab să accepte că aparține sferei de influență a asupritorului, astfel încât prezența militară de ocupație a aceluia pe teritorul asupritului să nu se mai justifice.

În epoca post-industrială, în care se mai află încă România și alte state din regiune, defetismul vine cu consecința că statul puternic imprimă un control strategic asupra statului dezarmat, control prin care cel puternic impune anume celui slab acele politici ce îi sunt favorabile sieși, fără să îi pese dacă aceleași politici i-ar fi defavorabile celui slab.

Cazul de manual este cel al Republicii Moldova. Pentru ca să nu îi supere pe puternicii ruși, dar nici să nu mai rămână în subordinea lor administrativă, ca republică unională, moldovenii au ales soluția defetismului, căruia i-au zis neutralitate și pe care au consfințit-o în constituția lor. De fapt, vecinii noștri de peste Prut au ales să nu își constituie nicio formă de putere militară care să fie cât de cât credibilă și să îi zică neutralitate la o astfel de soluție. Asta, în condițiile în care statele cu adevărat neutre sunt cele care își garantează independența și suveranitatea cu puterea militară proprie, fără să aibă nevoie de alianțe sau subordonări pentru aceasta, cum este exemplul Elveției sau cel al Suediei. Diferența de conținut între ce înțeleg aceste două state prin neutralitate și ce înțelege Moldova prin neutralitate se vede în diferența de nivel de dezvoltare economică și socială între primele și ultima, sărăcia moldovenească fiind, în bună parte, consecința consturilor pe care trebuie să le plătească Republica Moldova, pentru ca să nu îi supere pe ruși.

Deci, revenind la comentarea gâlcevii provocate de un adjunct de secretar de consiliu consultativ rus, acesta propune publicului românesc o soluție defetistă, ca reacție la amenințările pe care tot el le face la adresa acestui public. Numai că nici el, nici cei ce îi dau dreptate, ori chiar îi promovează cu elan spusele, nu prezintă ambele fețe ale medaliei. Respectiv că sunt consturi serioase asociate unei atitudini defetiste.

În cazul concret al României, acest rus și alții ca el ne cer să renunțăm la alianța euro-atlantică, în care vectorul de putere militară este, de departe, America, ca să nu mai fim amenințați de Federația Rusă, în condițiile în care noi am apelat la americani tocmai ca să ne apere de amenințarea rusească.

Ceea ce, trebuie să recunoașteți, nu prea are sens, decât în propagandă.