România amenintată

În data de miercuri, 24 iunie 2015, citând paginile electronice ale agențiilor de presă rusești Interfax și TASS, agenția română de presă Mediafax.ro titrează o știre sub forma „AVERTISMENTUL RUSIEI pentru Polonia şi România: Dacă le place să fie ţinte, este alegerea lor”. În conținut, aflăm că fraza cu „dacă le place...” aparține unuia dintre cei patru secretari adjuncți ai Consiliului de Securitate al Federației Ruse, care s-ar fi referit la instalarea de echipamente și armamente americane în Statele Baltice, dar și în Polonia și România, pretinzând că, prin acceptarea prezenței permanente a unor astfel de arme americane, în special a elementelor de scut anti-rachetă, statele respective devin ținte ale armelor ofensive rusești.

Imaginea: http://www.bullyfreezone.co.uk/

Știrea Mediafax.ro nu ne spune contextul în care a fost făcută această zicere rusească. Dacă este să ne luăm după dată, știrea asta apare a doua zi după ce șeful Pentagonului (ministrul apărării american) Ash Carter, s-a întâlnit, în capitala Estoinei, cu cei mai înalți demnitari locali, cărora le-a dat, din nou, asigurări că Statele Unite sunt angajate ferm în asigurarea securității Estoniei, sub incidența Articolului 5 din Tratatul NATO.

Să mai notăm că, în același comunicat de presă în care ni se spunea despre vizita domnului Carter, Departamentul Apărării a ținut să ne reamintească că acest „angajament include planurile de a menține o prezență americană prin rotație în toate Statele Baltice și de a poziționa, cu caracter temporar, blindate și echipamente militare în Estonia, precum și în Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia și România, ca sprijin pentru pregătirea și exercițiile militare din Europa Centrală și de Est”.

Tot de la Mediafax.ro mai aflăm că, de pe patul de spital, ori de unde s-o fi aflat la acel moment exilat în Turcia, domnul Ponta Victor, premierul român auto-suspendat din funcție, a „ciripit”, în rețeaua de socializare online Twitter, că „România nu poate fi intimidată de amenințări” și că „scutul antirachetă e fundamental pentru siguranța națională și regională”.

Această întâmplare dă naștere la o observație și un comentariu.

Observația, oarecum frivolă, se referă la nivelul de purtare a discuției. Îl avem pe ministrul american al apărării, căruia îi dă o „replică” indirectă unul dintre cei patru adjuncți ai secretarului Consiliului de Securitate al Federației Ruse.

Este drept că și ministrului american i se spune, în engleză, Secretary of Defense. Numai că acesta este demnitarul cu cea mai înaltă responsabilitate executivă, după președintele Statelor Unite, privind constituirea și exercitarea puterii militare americane, pe când rusul este unul aflat în subordinea unui prim-adjunct al secretarului respectivului consiliu, secretarul însuși neavând niciun fel de autoritate executivă, omul fiind, de fapt, doar un sfătuitor al președintelui Rusiei, cel care este și președintele Consiliului de Securitate, consiliu ce are doar un rol consultativ în arhitectura de securitate și de putere militară din Federația Rusă.

Adjunctului rus îi dă replica domnul Ponta, care, dacă ar fi rămas în funcție, ar fi fost vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și șeful executiv al ministrului român al apărării. Numai că domnul Ponta nu mai era nimic atunci când a „ciripit”. Asta nu înseamnă că nu are dreptate în ceea ce „ciripește”. Doar că nu este riguros în afirmații.

Așa că suntem nevoiți să comentăm toată această gâlceavă.

Unul dintre adjuncții secretarului colectivului consultativ de securitate al Federației Ruse a fost, practic, nevoit să „iasă în față” cu declarații, în urma prezenței înaltului demnitar american în Estonia. Rusia, ca atare, nu putea să păstreze tăcerea asupra acestei vizite americane într-una dintre fostele republici unionale sovietice, în condițiile în care toată lumea știe că Rusia se revendică drept moștenitoarea respectivei Uniuni Sovietice, precum și că viziunea strategică a actualului președinte al Rusiei este ca federația sa să reconstruiască cât se poate de mult din fostul imperiu sovietic, dar, mai ales și mai urgent, că reconstituie zona tampon pe care Statele Baltice, dar și statele comuniste de la granița de vest a imperiului o reprezentau, ca interpunere între Europa și Uniunea Sovietică.

Nivelul scăzut al poziției în ierarhie a acestui rus de la Consiliul de Securitate al Federației a fost deliberat ales, deoarece spusele adjunctului de secretar nu se adresează americanului, ci balticilor, precum și polonezilor și românilor, adică foștilor supuși ai sovieticilor, care sunt acum apărați de americani. Iar această opțiune de nivel s-a dovedit cea mai potrivită, deoarece zicerea rusului a fost preluată nu numai de agențiile de presă, dar și de toate mijloacele de comunicare în masă clasice sau noi, cel puțin din România. Stat care a și reacționat la aceste spuse, prin premierul care nu mai era în funcție.

În România, această zicere a fost și pe larg comentată, atât în articole, cât și în comentarii sau discuții online. Primele reacții la știrea Mediafax.ro au fost de tipul „așa ne trebuie dacă îi supărăm pe ruși!”, sau de tipul „vai de capul nostru, că suntem sub ocupație militară americană!”, ori de tipul „ce ne facem, că am încurcat-o!”. Astfel de reacții subliniază două aspecte definitorii pentru spațiul public românesc.

În condițiile în care existența și activitatea grupurilor de comentatori pe bloguri aparținând serviciilor secrete rusești sunt tot mai credibile și mai bine documentate, putem bănui că o bună parte a „opiniilor” de tipurile prezentate aici nu sunt rodul propriei gândiri a autorilor, ci al laboratorului de dezinformare și manipulare a opiniei publice, laborator aparținând agresorului mediatic.

Dar există și două curente naturale, adică sincere în exprimare, în opinia publică românească. Unul este anti-americanismul, iar celălalt este defetismul.

Anti-americanismul este rezultatul propriei gândiri contorsionate a unui segment de public românesc, prin care acesta își exprimă dezamăgirea că „americanii” nu au făcut ceea ce se aștepta de la ei, atunci când, în sfârșit, „au venit în România”, cu o întârziere de zeci de ani de la momentul în care abandonaseră România în mâna sovieticilor.

Desigur, dezamăgirea nu este niciodată obiectivă, deoarece ea se raportează la așteptările dezamăgitului, așteptări care nu sunt nici obiective, nici cunoscute ca atare de cel ce dezamăgește. Cu alte cuvinte, dezamăgirea se datorează, în bună măsură, celui dezamăgit și nu dezamăgitorului. Dar nici americanii nu au făcut mare lucru pentru a curma această dezamăgire. Atitudinea lor față de România merită o discuție de securitate națională aparte, în condițiile în care această atitudine a fost oscilantă și inconsistentă, de-a lungul ultimului sfert de veac.

Să menționăm aici că singura constantă reală și vizibilă a fost că America și-a respectat întru totul angajamentul de a apăra România, ca pe oricare alt stat european membru, odată ce România a intrat în NATO, în 2004.  Ceea ce face ca anti-americanismul să nu se justifice defel, atunci când vine vorba de apărarea și securitatea națională. Ba, din contră, orice român rezonabil ar trebui să fie încântat de modul în care Statele Unite ale Americii au reacționat la politica de securitate a Federației Ruse față de România, politică bazată pe dictat, amenințare cu forța armată și chiar pe intervenția armată, în cazul Ucrainei vecine și interpuse geografic între România și Rusia.

Nu este de fel justificată transpunerea în planul securității naționale a unor dezamăgiri reale din zona economică, unde prezența americană în România s-a realizat, într-adevăr, prin canale guvernamentale românești corupte în sine, ori din zona diplomatică, unde reprezentanții americani în România, sau aflați în relațiile cu România au dovedit dezinteres față de problemele reale ale societății românești, au încurajat elementele politice periferice, nereprezentative și s-au comportat, de cele mai multe ori, ca și când ar fi avut de-a face doar cu interlocutori de mâna a doua din rândul românilor.

Oricât de natural sau sincer ar fi el, defetismul este expresia individuală a unei defecțiuni în gândirea colectivă a unei nații. Și acest subiect merită o discuție aparte, purtată cu instrumente de psihologie socială. Să menționăm aici doar că acest defetism provine din experiența unor indivizi care au supraviețuit prin a se da înapoi din fața oricui i-a amenințat vreodată. În cazul statelor, defetismul înseamnă renunțarea la orice formă de putere militară, în speranța că nu vei fi supus vreunei agresiuni, deoarece nu reprezinți o amenințare.

În epoca feudală, în care principala, dacă nu singura amenințare era cotropirea teritorială, cum statele ce aleseseră defetismul ca politică de securitate nu aveau unde să se dea înapoi din calea cotropitorului, s-a practicat vasalitatea sau peșcheșul. Adică, statul amenințat prefera să se subordoneze statului amenințător, cu speranța că, odată supus, acesta nu îl va mai cotropi, în sensul că nu îi va lua din teritoru. În epoca industrială, defetismul a presupus ca statul slab să accepte că aparține sferei de influență a asupritorului, astfel încât prezența militară de ocupație a aceluia pe teritorul asupritului să nu se mai justifice.

În epoca post-industrială, în care se mai află încă România și alte state din regiune, defetismul vine cu consecința că statul puternic imprimă un control strategic asupra statului dezarmat, control prin care cel puternic impune anume celui slab acele politici ce îi sunt favorabile sieși, fără să îi pese dacă aceleași politici i-ar fi defavorabile celui slab.

Cazul de manual este cel al Republicii Moldova. Pentru ca să nu îi supere pe puternicii ruși, dar nici să nu mai rămână în subordinea lor administrativă, ca republică unională, moldovenii au ales soluția defetismului, căruia i-au zis neutralitate și pe care au consfințit-o în constituția lor. De fapt, vecinii noștri de peste Prut au ales să nu își constituie nicio formă de putere militară care să fie cât de cât credibilă și să îi zică neutralitate la o astfel de soluție. Asta, în condițiile în care statele cu adevărat neutre sunt cele care își garantează independența și suveranitatea cu puterea militară proprie, fără să aibă nevoie de alianțe sau subordonări pentru aceasta, cum este exemplul Elveției sau cel al Suediei. Diferența de conținut între ce înțeleg aceste două state prin neutralitate și ce înțelege Moldova prin neutralitate se vede în diferența de nivel de dezvoltare economică și socială între primele și ultima, sărăcia moldovenească fiind, în bună parte, consecința consturilor pe care trebuie să le plătească Republica Moldova, pentru ca să nu îi supere pe ruși.

Deci, revenind la comentarea gâlcevii provocate de un adjunct de secretar de consiliu consultativ rus, acesta propune publicului românesc o soluție defetistă, ca reacție la amenințările pe care tot el le face la adresa acestui public. Numai că nici el, nici cei ce îi dau dreptate, ori chiar îi promovează cu elan spusele, nu prezintă ambele fețe ale medaliei. Respectiv că sunt consturi serioase asociate unei atitudini defetiste.

În cazul concret al României, acest rus și alții ca el ne cer să renunțăm la alianța euro-atlantică, în care vectorul de putere militară este, de departe, America, ca să nu mai fim amenințați de Federația Rusă, în condițiile în care noi am apelat la americani tocmai ca să ne apere de amenințarea rusească.

Ceea ce, trebuie să recunoașteți, nu prea are sens, decât în propagandă.