De ce?

De ce a hotărât Camera Deputaților din Parlamentul României „să nu ceară urmărirea penală a domnului Victor Viorel Ponta, primul ministru al României și actual membru al Camerei Deputaților în Dosarul 122/P/2012”?

Un răspuns ar putea fi că așa a rezultat din Raportul Comisiei Juridice a aceleiași camere a Parlamentului României, care a propus „plenului Camerei Deputaților respingerea solicitării Procurorului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind formularea cererii de începere a urmăririi penale a domnului Victor Viorel Ponta, primul ministru al României și actual membru al Camerei Deputaților, în Dosarul 122/P/2012”.

Numai că, imediat, vine întrebarea de ce a propus comisia asta respingerea aia? Aici chiar nu mai avem un răspuns, altul decât că așa au votat secret 18 din cei 26 de membri prezenți, din totalul de 26 de membri ai comisiei.

Prevederea constituțională că membrii Guvernului României pot fi urmăriți penal pentru fapte săvârșite în exercițiul îndeplinirii funcției lor doar dacă cererea de urmărire penală este formulată de una dintre cele două camere ale Parlamentului sau de președintele României, prevedere ce se regăsește sau este substanțiată și în legile relevante, precum și în regulamentul respectivelor camere conține indubitabil principiul că decizia de a cere sau de a nu cere o asemenea începere de urmărire penală trebuie să se bazeze pe ceva, iar acest ceva este altceva decât că așa rezultă din votul parlamentarilor.

Pentru că, altfel, ar fi ca și cum un procuror stabilește începerea sau nu a urmăririi penale în cazul unui cetățean de rând doar pentru că așa vrea el, fără să se bazeze pe nimic, decât pe cheful său.

Este de la sine înțeles și se vede cu ochiul liber că Art. 109, alineatul (2) din Constituția României, care conține această prevedere a fost inclus în legea supremă pentru ca, prin intermediul controlului efectuat de puterea legislativă, să se prevină situația în care un procuror, ca reprezentant al autorității judecătorești, intervine nepermis și nejustificat în actul de guvernare efectuat de un membru al puterii executive.

Adică, o cameră a Parlamentului este împuternicită să se uite peste intențiile procurorilor și să constate dacă ele sunt rezonabile ori dovedesc rea credință sau chiar tentativa de a  corupe activitatea executivului, dar nu este împuternicită să facă cum are ea chef, respectiv să ceară sau să nu ceară continuarea investigației penale, în funcție de vot.

În cazul concret al votului de marți, 8 iunie 2015, din plenul Camerei Deputaților, atunci când parlamentarii au hotărât „să nu ceară începerea urmăririi pentale a domnului” Ponta, hotărârea ar fi trebuit să spună și de ce au hotărât ei așa. Au constatat ei oare că procuratura patronată de procurorul general Nițu a inventat cele trei infracțiuni de conflict de interese menționate în solicitare? Ori că au interpretat procurorii cu rea credință niște fapte reale, care, de altfel, erau cât se poate de legale și cinstite? Sau ceva de genul acesta, din care să rezulte de ce nu poate cere Camera Deputaților urmărirea penală a premierului, pentru fapte petrecute în timpul exercitării mandatului său executiv.

Mai mult, când puterea legislativă constată o tentativă de imixtiune a unui reprezentant al autorității judecătorești în treburile puterii executive, ea, puterea legislativă, nu poate doar să constate și gata. Ea este obligată să ia măsuri imediate de sancționare a acestei tentative.

Dacă tentativa are caracter penal, cum ar fi abuzul de funcție al procurorului general, care a semnat solicitarea adresată Camerei Deputaților, ori al altor procurori ce au instrumentat cazul, sau falsul intelectual săvârșit de autorul referatului, atunci trebuie sesizată procuratura direct, ori secția procurorilor din Consiliul Superior al Magistraturii.

Numai că, în cazul Ponta, nu există niciun răspuns al Parlamentului la întrebarea de ce au votat ei așa cum au votat. Ceea ce seamănă cu un răspuns tacit, de tipul, așa am vrut noi, că suntem suverani pe votul nostru.

Un asemenea răspuns, însă, este de natură să inflameze orice aliat, partener sau colaborator internațional al României, chiar dacă nu îi inflamează și pe cetățenii aborigeni, care s-au obișnuit cu ideea că parlamentarii votează doar cum vor ei, ori cum li se spune „de la centru”, dar niciodată cum le-ar cere alegătorii să voteze, dacă le-ar cere vreodată așa ceva.

Dar alegatorii români nu le cer. Niciodată. Nimic.