Legitimitatea strategică

În afara propagandiștilor pontiști, care se mai află încă în faza de negare, la șase luni de la alegerile în care protagonistul lor, Ponta Victor, a concurat singur și a ieșit pe locul al doilea, toată lumea știe că, dacă în locul domnului Klaus Iohannis ar fi candidat o mașină de spălat vase, aceasta ar fi ieșit victorioasă în confruntarea electorală pentru președintele României, de la sfârșitul anului 2014.

Asta nu înseamnă că domnul Iohannis nu are merite proprii. În campanie, principalul merit al acestui domn a fost decența cu care s-a arătat în public. Mai departe, a fost meritul echipei de campanie pedelistă că a asigurat ca tabăra adversă să nu fure voturi, Pedeleul fiind singurul partid politic din România, după Pesedeul pontist, capabil să angajeze un aparat de activiști suficient de numeros și de organizat pentru ca să acopere toate cele douăzeci de mii de secții de votare.

În rest, a fost treaba electoratului să își aleagă președintele. Domnul Ponta, care nu a făcut campanie în primul tur, declarând că nu se pune la mintea celorlalți mulți contra-candidați, a obținut în acel tur toate voturile posibile, voturi provenind exclusiv de la activul de partid și de stat propriu, precum și vreo două milioane de voturi fictive, de la cei peste două milioane de fictivi de pe listele electorale permanente. La sfârșitul celui de-al doilea tur, după o campanie furibundă și negativă, același domn Ponta nu a reușit să strângă niciun vot în plus, deși mulți dintre contra-candidații din primul tur i s-au alăturat în acest al doilea tur.

În schimb, domnul Iohannis și-a dublat zestrea de voturi de la primul tur de scrutin la al doilea, adică de la trei milioane la șase, surclasându-l pe Ponta cu vreun milion. Orice ar zice propaganiștii debusolați ai taberei pontiste, aceste trei milioane de voturi în plus nu puteau proveni de la „diaspora”, ori de la cei ce au vrut să „își ia țara înapoi”, ori de la alții care au răspuns la anosta lozincă electorală a „lucrului bine făcut”. Asta, deoarece nu avem trei milioane de retardați în România sau în străinătate.

În schimb, în publicul românesc sunt peste patru milioane de cetățeni care s-au exprimat doar în condiții de ofertă electorală precisă, altfel rămânând acasă. Este vorba despre cei ce au votat „da” la referendumul din 2012 pentru demiterea lui Băsescu din funcția de președinte al României, și au votat împotriva lui Ponta, la alegerile prezidențiale din 2014. Adică, oferta electorală precisă nu a putut fi, în România, decât una negativă. Pentru ei, faptul că domnul Iohannis strânsese un milion de „like”-uri pe facebook, ori că era primarul Sibiului nu a avut nicio semnificație, de natură să îi fi îndemnat să iasă din casă și să îl voteze anume pe Iohannis.

Ei au avut însă toate motivele să voteze împotriva lui Ponta, iar evenimentele recente, din care a rezultat că acest domn este situat în topul corupției din România, atât personal, cât și prin membrii săi de familie și prin colaboratorii săi apropiați din partid, le-au dat dreptate pe deplin. Dacă, în locul domnului Iohannis ar fi candidat un frigider, acesta ar fi primit de la alegătorii săi mandatul de a nu fi infractor ca Băsescu, nici corupt ca Ponta.

Însă, în locul unui aparat de uz casnic, a fost domnul Iohannis cel ales președintele României. Chiar dacă această victorie l-a luat prin surprindere, în sensul că nu se gândise în viața lui că va ajunge vreodată președintele României, dovada fiind că nu se pregătise deloc pentru această funcție, nici personal, nici prin constituirea vreunei echipe de lucru la Președinție, era de așteptat ca domnul Iohannis să înțeleagă mandatul electoral pe care l-a primit de la cei ce l-au votat.

Cu alte cuvinte, legitimitatea populară cu care a fost învestit domnul Iohannis de „propriul” electorat a fost ca acesta să își exercite funcția supremă în statul România altfel decât Băsescu, ori decât Ponta.

Acest lucru mai înseamnă că, de fiecare dată când domnul Iohannis uneltește să obțină un guvern „al său”, așa cum a făcut-o Băsescu, înaintea domniei sale, în condițiile în care, conform Constituției, președintele României ar trebui să fie fără de partid, această uneltire este lipsită de legitimitate populară. Chiar și numirea unui premier intermar din fosta tabără adversă, în condițiile în care acel intermar face declarații publice de obediență față de actualul președinte, numai ca să fie numit, intră tot în categoria uneltirilor pentru un guvern al președintelui, cel fără de partid.

Tot lipsită de legitimitate populară este și atitudinea actualului președinte de distanțare față de comunicarea publică. Atât Băsescu, cât și Ponta s-au remarcat prin totalul dispreț față de public și opinia lui. În locul conferințelor de presă, au ținut „declarații de presă” doar atunci când au vrut ei și doar pe ce teme au vrut ei, au răspuns în doi peri la răslețele întrebări primite, au evitat să aibă vreun purtător de cuvânt activ și independent, care să descrie des publicului actul de guvernare săvârșit de fiecare dintre ei, și au umplut funcțiile din schema comunicării cu nepricepuți și orgolioși, care fie au tăcut, fie s-au răstit la jurnaliști, până la înjurătură și urărturi cu moartea.

Desigur, aceste aspecte de renunțare la legitimitate populară sunt oarecum discutabile, în condițiile în care mandatul popular nu a fost formulat verbal, cu claritate maximă, ci este doar dedus din interpretarea votului de la alegerile prezidențiale. Mai mult, orice interpretare a ceea ce a vrut publicul de la cel ales este la fel de bună, atâta vreme cât acest public nu a spus clar ce fel de guvernare vrea de la alesul său.

Însă, nu ar trebui să fie niciun dubiu privind legitimitatea președintelui de reprezentare a României. Întrebarea care se pune este dacă legitimitatea populară a președintelui Iohannis este opusă, ori se află în contradicție cu legitimatea strategică a funcției de președinte al României, legitimitate exercitată în relațiile cu străinii, mai ales cu aliații esențiali, dar și cu inamicii posibili.

Ponta a devenit odios în ochii milioanelor de români în momentul în care a nesocotit legitimitatea dată de nu mai puțin de șapte milioane și jumătate de votanți la referendumul de demitere a președintelui de atunci Băsescu, din 2012, încercând, în același timp, să se legitimeze prin obediența necondiționată față de comisarul șef european și față de funcționarul de la Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, în condițiile în care obținerea acestei legitimări însemna ingorarea legitimității populare.

Asta nu înseamnă că răspunsul la întrebarea de mai sus ar fi că, întotdeauna și oriunde, în cazul unui șef de stat sau de guvern, legitimitatea populară este în contradicție cu legitimitatea strategică. De fapt, legitimitatea populară îi dă șefului de stat legitimitate strategică, în orice interacțiune cu străinătatea. Adică, acest șef se prezintă în mijlocul aliaților, ori în fața partenerilor strategici cu autoritatea căpătată de la electoratul ce l-a votat.

Cel mai la îndemână și mai recent exemplu de convergență între legitimitatea populară și cea strategică este cel al Greciei. Deși este în totală contradicție cu așteptările și dorințele europenilor și ale Fondului Monetar Internațional, în negocierile dificile cu acești parteneri, premierul Greciei se prevalează de legitimitatea ce i-a fost dată de alegerile recente. Iar atunci când această legitimitate este în dubiu, în sensul că nu este clar dacă poporul suveran grec chiar vrea să se întâmple ce face premierul, acesta apelează la referendum.

Nu știm încă cum își transformă președintele Iohannis legitimitatea populară în legitimitate strategică. Cu excepția semnificativă a prezentării Strategiei naționale de apărare la timp și conform legii, în Parlamentul României, celelalte acte de stat pe care le-a făcut acest președinte sunt neclare.

Să nu utiăm că tema „loviturii de stat” poartă în sine conotația de lipsă de legitimitate a puterii obținute prin această metodă. Tocmai de aceea, de fiecare dată când cineva din vârful ierarhiei naționale este acuzat de vreo lovitură de stat, acesta este acuzat, concret, de lipsă de legitimitate. Și, tot de aceea, parlamentele nu pot fi niciodată acuzate de vreo lovitură de stat, pentru că legitimitatea lor este intrinsecă, ca reprezentante alese ale suveranilor statali. Doar Băsescu a fost capabil să spună că Parlamentul României i-a tras o lovitură în stat, atunci când a votat suspendarea sa din funcția de președinte.

Când Ponta spune că „justiția” îi dă o lovitură de stat, atunci când vrea să îl vadă îndepărtat din funcția de premier, el spune că, de fapt, „justiția” nu are legitimitate să facă așa ceva. Răspunsul este că, în principiu, Ponta are dreptate. De aceea acțiunea autorității judecătorești împotriva membrilor guvernului, cu premierul în frunte, trebuie obligatoriu să fie inițiată de Parlament, ca putere în stat cu legitimitate incontestabilă. La noi, însă, s-au făcut eforturi concentrate și continue de discreditare a Parlamentului, mai ales din interior, astfel încât legitimitatea sa constituțională să poată fi pusă la îndoială.

La fel este și cu președintele Iohannis. Și acesta este acuzat de lipsă de legitimitate în demersurile sale de a schimba guvernul, sau, măcar, pe premier. Problema este că negarea legitimității este întotdeauna extinsă la întregul mandat, nu numai la decizia punctuală ce a născut contestarea legitimității. Cu alte cuvinte, absența legitimității populare duce cu necesitate la pierderea legitimității strategice, atâta vreme cât această legitimitate strategică a fost dobândită odată cu scaunul de demnitar suprem.

Așa că, de fiecare dată când unui șef de stat sau de guvern continuă să i se recunoască o anumită legitimitate strategică, în condițiile în care el este lipsit de legitimitate populară, înseamnă că altcineva decât propriul electorat este cel de i-a conferit o asemenea legitimitate. Ceea ce este îngrijorător. Dacă nu chiar grav.