Gabriel Liiceanu - un artist al gândului

De Moș Nicolae, mi-am pus în ghetuțele frumos lustruite un cadou: lectura cărții lui Gabriel Liiceanu, intitulată Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie.

 Cartea este publicată la Editura Humanitas, la început de toamnă, anul acesta, iar eu o cumpărasem, de la Librăria Humanitas, de la Cișmigiu, în ultima zi de toamnă. Și de aceea spuneam că mi-am făcut cadoul lecturii și nu al cărții fizice, deoarece nu am avut de fel răbdare să aștept ca să o descopăr la locul din hol al ghetuțelor (care oricum sunt metaforice, în cazul meu), cam cum făcea într-o pastilă de umor celebrul personaj Mister Bean, cu cadourile sale de Crăciunul sărbătorit de unul singur.

 Desigur, cartea va fi lansată și la Târgul de Carte Gaudeamus și în alte forme specifice, așa cum va fi recenzată și prezentată publicului interesat de profesioniștii scrisului și lecturii de carte, printre care eu nu mă aflu.

 Dar nici nu pot să trec cu vederea un fapt esențial, pentru mine, ca consumator de literatură filosofică, pe subiecte de credință religioasă. Și dacă nu îl pot trece cu vederea, atunci este normal să vi-l destăinui și dumneavoastră. Este vorba despre faptul că această carte este o operă de artă a gândului.

 Și asta nu pentru că așa își are titlul (Ce gândește Dumnezeu?) ci pentru că Gabriel Liiceanu este un artist al gândului, în toată puterea sa creatoare.

 Afirmația asta nu poate rămâne singură, ci trebuie însoțită de o cât de mică explicație. În primul rând, un artist este cel care își etalează în fața publicului consumator al artei sale o parte, un segment, o câtime din sufletul său. 

 Sunt mulți care fac asta fără să fie artiști, cum bine ne mai aducem aminte de emoția primului „Te iubesc” spus sincer, abia după ce ne-am perpelit îndelung, dacă să ne arătăm sau nu iubirea noastră. Adică, dacă să ne arătăm sau nu acea parte din sufletul nostru, atât de sensibilă și de vulnerabilă. Și asta ne face să ne simțim oameni mai mult decât alte atitudini sociale, mai ales când am scăpat cu bine și nu ne-a terfelit în vreun fel sufletul cei în fața cărora ni l-am etalat noi.

 Artiștii însă, fie că sunt creatori sau interpreți, își pun sufletul la vedere de mult mai multe ori și față de mult mai multă lume. De unde și sfiala cu care o fac, precum și bogăția de metafore, de simboluri, de alte figuri de stil, cu care își drapează acea bucățică de suflet, expusă public.

 Așa că orice gânditor care își etalează gândul sincer, onest, gândul izvorât din sufletul său, devine un artist al gândului, chiar dacă titlul lucrării sale nu ne spune nimic despre gânduri. 

 Această carte cadou pentru mine este despre gânduri și în titlu și în conținut. Eu am citit-o repede și cu imensă plăcere, fără să mă întreb vreun moment ce a vrut de fapt să zică autorul, pentru simplul fapt că l-am creditat pe Gabriel Liiceanu cu deplină onestitate intelectuală. Astfel încât, cel puțin pentru mine, autorul a vrut să zică exact ceea ce zice, în fiecare pagină din cele 234, fără Note și fără Cuprins.

 La fel cum am făcut cu secretul metodei mele de a mă lăsa de fumat, pe care am tot spus-o fumătorilor, fără să îmi pese că mai nimeni nu m-a luat în seamă, tot așa fac și cu secretul metodei mele de lectură a unui text complex, cum este cel din care este alcătuită cartea Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie. Îl spun aici, indiferent de cum va fi el receptat.

 Eu am citit cartea aceasta ca și când aș fi privit un triptic sau o pictură de Hieronymus Bosch. La Bosch, ansamblul este constituit din părți, care la rândul lor sunt intersecții de imagini cu peisaje, personaje și alte obiecte/forme despre cum ar fi arătat gândurile iscate de o poveste spusă într-o altă poveste, la rândul ei spusă într-o altă poveste. Fiecare dintre acele povești în povești în povești fiind un prilej de încântare vizuală și mai ales ideatică, fără ca să simțim vreodată nevoia să fim de acord cu artistul, ori să îi negăm în vreun fel meritul de a ne spune vizual ceea ce ne spune. Uneori chiar ilustrând reversul metaforei uzuale, cum a făcut-o, de exemplu, când a ilustrat ideea de „fundul pământului” cu posteriorul dezgolit al unui om, privit din spate și printre picioarele căruia se deschidea o grotă în care locuia un sfânt sihăstrit în fundul pământului. Și asta într-un triptic destinat unui altar mobil de biserică catolică. Adică, într-o lucrare plastică destinată ochilor unui prelat care se roagă la Dumnezeu, privind-o, și în fața căreia săvârșește liturghia. 

 La Gabriel Liiceanu, ansamblul acestei cărți este constituit din două părți, fiecare cu intersecții de informații, raționamente, argumente, referințe despre scrisele altora sau ale sale, intersecții care sunt fiecare în parte o sursă de încântare a minții, fără nici cea mai mică senzație că ar trebui să fim de acord cu artistul gândirii, ori să îi negăm în vreun fel meritul de a ne spune cu cuvintele potrivite ceea ce ne spune. Chiar dacă ni s-ar părea blasfemic, uneori. Nu prin argument, ci prin simpla abordare a unor teme sau idei  ce altfel sunt protejate de dogma religioasă, prin acel „crede și nu cerceta”. 

 Eu unul am convingerea că una dintre magistralele cunoașterii definitorii pentru om este credința în Dumnezeu. În oricare Dumnezeu. Celelalte magistrale fiind cunoașterea științifică și cunoașterea prin artă.

 Dar îl cred și îl apreciez pe Gabriel Liiceanu când îmi mărturisește mie, cititorul, că „teologia nu are de ce să fie amestecată în treburile cunoașterii”. Așa cum cred că nici revelația, nici hermeneutica și nici inițierea nu sunt mecanisme de cunoaștere, ci doar niște prilejuri de aflare a unor informații intermediate despre Dumnezeu. 

 Asta, în condițiile în care cunoașterea este mai mult decât informație. Este capacitatea omului cunoscător de a face ceva benefic pentru sine sau pentru omenire, cu ceea ce știe. 

 De aceea, atâta vreme cât nu vom ști (și nici nu putem afla, decât din ceea ce ne spun, fără definitivă credibilitate, dogmele religioase) cum este cu moartea, cu lumea cealaltă, cu împărăția cerurilor, cu purgatoriul, cu traversarea frontierei dintre existență și altceva, ori și nonexistență, nici nu vom cunoaște ce trebuie să facem pentru a ne pregăti cât mai bine pentru sfârșitul vieții noastre și mai ales pentru ceea ce este după ea. 

 În schimb, prin credință, putem să cunoaștem cum să ne ordonăm viața, astfel încât să primim o răsplată divină cât timp suntem încă în viață.  

Tot despre pace

 Mă întreabă un prieten cum văd eu că s-ar putea realiza concret pacea, în războiul acesta al Rusiei împotriva Ucrainei? 

Este vorba despre un prieten care nu mă citește cu regularitate, așa că nu știe că am mai răspuns la această întrebare, pentru prima oară în 5 martie, la 10 zile de război neprovocat, nejustificat și ilegal, al Federației Ruse, în Ucraina (https://haribm.blogspot.com/.../prefigurarea-viitorului...).

În tot cazul, dacă pacea este înlocuitorul războiului, ea se va instaura atunci când nu va mai fi război. Acesta ar putea fi un răspuns la întrebarea prietenului meu.

 

Doar că ar fi un răspuns incomplet. Deoarece pacea nu se instaurează automat la încetarea războiului, ci ea se edifică cu scopul precis ca un asemenea război, ca cel încheiat, să nu se mai întâmple. 

 

Simpla încetare a conflictului armat nu înseamnă niciodată pacea. Înseamnă doar că acel conflict nu se mai petrece. E înghețat, cum ar veni. Lucru care se întâmplă formal printr-un armistițiu, sau practic prin încetarea focului, a manevrelor militare și prin separarea forțelor combatante.

 

Dacă încetarea ostilităților (prin oprirea focului și separarea combatanților inamici) este o condiție obligatorie pentru începerea convorbirilor/negocierilor/tratativelor de pace, învingerea unuia dintre cei doi adversari implicați în conflictul armat nu este o asemenea condiție. 

 

De aceea am zis deja de mai multe ori că Federația Rusă este singura responsabilă pentru oprirea ostilităților, deoarece ea este cea care le-a declanșat, prin invazia Ucrainei, la 24 februarie, anul acesta. 

 

Dacă, prin oprirea focului și distanțarea forțelor sale armate, din teatrul de război din Ucraina, Rusia se consideră învinsă, asta este doar problema ei. 

 

La fel de bine se poate declara învingătoare, dacă consideră că și-a atins obiectivele pe care le-a avut în vedere la începerea agresiunii armate. 

 

Mai ales că obiectivele enunțate de Putin, de la Kremlin, erau așa de metaforice, de eufemistice, de lipsite de substanță încât puteau fi declarate atinse încă din primele zile ale războiului. Cu atât mai simplu și alte obiective, cele care nu au fost niciodată declarate, dar care trebuie să fi stat la baza deciziei de agresiune, pot fi considerate ca fiind atinse de armatele moscovite, doar să vrea Kremlinul.

 

Mai pe scurt, este de-a dreptul absurd să acceptăm măcar ca ipoteză de lucru că ucrainenii sau restul comunității internaționale ar avea vreun motiv să menajeze orgoliile kremlinezilor, să le ofere ei rușilor motive să nu se considere învinși, atâta vreme cât doar moscoviții înșiși se pot considera așa, indiferent de ceea ce ar face ceilalți.

 

Abia după oprirea ostilităților, prin voința unilaterală a Moscovei, se poate discuta despre separarea forțelor. 

 

Moment în care trebuie să se negocieze statutul teritoriilor pe care se află acele forțe. 

În condițiile în care o parte din teritoriile care compun teatrul de război din Ucraina au fost recent declarate ca fiind anexate la Federația Rusă, este de așteptat ca simpla nerecunoaștere internațională a actelor semnate și ratificate la Moscova să nu fie un argument suficient de puternic, pentru ca Rusia să își retragă fără luptă forțele sale armate de pe acele teritorii. 

 

Așa că negocierile pentru separarea forțelor vor trebui să abordeze toate motivele (fie ele reale, fie ele imaginare, fie ele materiale, fie ele ideologice) invocate sau ascunse vederii, care au stat la baza gesturilor de anexare, astfel încât să i se ofere Rusiei argumente că îngrijorarea ei privind soarta cetățenilor ruși, locuitori ai acelor teritorii, va fi la fel de bună, dacă nu mai bună, decât soarta cetățenilor ruși de pe teritoriul Federației Ruse propriu-zise, chiar dacă teritoriile acelea rămân la Ucraina, conform legilor internaționale și aranjamentelor de securitate europeană.

 

De succesul unor astfel de negocieri de separare a forțelor depind pașii următori, de făcut în direcția obținerii păcii.

 

Un prim pas va consta din legitimarea reprezentanților Federației Ruse, respectiv a celor care ar putea să decidă pentru Moscova acceptarea aranjamentelor de pace, așa cum vor rezulta ele din convorbiri/negocieri/tratative.

 

Acesta este cel mai sensibil moment din tot procesul de pacificare. 

 

Deoarece cei care au declanșat agresiunea Rusiei asupra Ucrainei sunt cei responsabili pentru crime de război și crime împotriva umanității, prin conducerea politică și militară a forțelor rusești în comiterea de atrocități, în distrugeri cu mijloace militare de obiective și infrastructură civile, pentru alungarea din casele lor, din școli, spitale și din locurile lor de muncă a multor milioane de cetățeni ucraineni civili, mai ales femei, copii și bătrâni. 

 

Este evident imposibil a-i accepta automat pe aceștia ca având legitimitate să poarte convorbiri de pace, să negocieze condițiile, garanțiile și celelalte măsuri de încredere privind caracterul durabil al păcii. 

 

Măcar pentru simplul motiv că, în convorbiri/negocieri/tratative, ei nu vor putea avea în vedere mai binele Federației Ruse, nici mai binele națiunii ruse, ci doar mai binele lor, prin care să își asigure imunitatea sau măcar amnistierea pentru crimele comise.

 

Nici Duma de Stat nu poate să dea vreun mandat credibil negociatorilor ruși, în condițiile în care acest parlament și-a pierdut completa credibilitate de onestitate, când a ratificat decretele prezidențiale de anexare ilegală a unor teritorii ucrainene la Federația Rusă.

 

De aceea, o soluție de compromis ar fi ca Federația Rusă să se mulțumească cu oprirea focului și cu separarea forțelor sale de cele ucrainene, prin părăsirea teritoriului Ucrainei, urmând ca să cunoască un proces intern de legitimare a conducerii sale politice, cum ar fi prin alegeri generale, și abia apoi să demareze convorbiri de pace propriu-zise.

 

În ceea ce privește comunitatea internațională (care include și statele mari puteri nucleare ce s-au arătat pentru menținerea actualei ordini mondiale, bazate pe Carta Națiunilor Unite, fără însă a condamna ferm și fără a sancționa drastic Federația Rusă pentru negarea completă a acestei ordini mondiale), aceasta poate lua doar măsuri de izolare completă a națiunii ruse, ca măsură intermediară de prevenire a unui nou conflict armat de aceeași natură cu cel din Ucraina.

 

Ceea ce nu este pace, dar ar fi un pas mai aproape de pace, cum ziceam.

Foto: Pacea, de Candido Portinari, Clădirea Adunării Generale ONU, New York