Domnul Dănilă, șeful militarilor

Când un ofițer de patruzeci și șase de ani este grăbit prin funcții și grade și ajunge șeful tuturor militarilor români, vom striga imediat că este vorba de o conspirație, de pile și de nepotism, eventual de protecția unor fuste, dar în nici un caz nu ne vom duce cu gândul la faptul că respectivul tânăr merită să ajungă ceea ce este și că a fost cea mai potrivită alegere dintre toate posibile.

Asta, din mai multe considerente.

În primul rând, deoarece a fost atât de repede împins din spate încât a ratat toate studiile și funcțiile care sunt absolut necesare oricărui șef al apărării unui stat european membru NATO, cu excepția faptului că a fost comandantul unității militare de transport aerian din septembrie 2008 până în septembrie 2010 și, cu această ocazie, a dat cu nasul de problematica transportului internațional, inclusiv în misiuni NATO.

Imaginați-vi-l pe acest ofițer între ceilalți douăzeci și șase de șefi ai apărării din NATO. Toți ceilalți au absolvit aceleași școli sau cursuri, au avut o carieră asemănătoare și interacționează cu ușurință cu alții asemenea lor. Toți, mai puțin românul nostru. Nici măcar cu colegul său albanez nu are nimic în comun, mai puțin faptul că au același grad. Generalul albanez este absolvent al Centrului European pentru Studii de Securitate „George C.Marshall”, precum și al unor cursuri de specializare în Bulgaria, Croația, Marea Britanie, Olanda și Statele Unite ale Americii. Acesta a îndeplinit cel puțin o misiune permanentă în străinătate și a fost comandantul celei mai interoperabile unități militare albaneze, adică forța de reacție rapidă. Colegul lituanian, aviator ca și românul, a absolvit cursul de ofițeri de stat major general la Colegiul de Comandă și Stat Major din Germania și Universitatea Națională de Apărare a Statelor Unite cu titlul de master în resursele strategice pentru apărarea națională. Doi ani mai târziu, și actualul șef al apărării Sloveniei absolvea aceiași universitate americană, cu titlul de master în științe. Asta ca să nu vorbim de șefii apărării Belgiei, Canadei, Danemarcei, Franței, Germaniei, Italiei, Luxembrugului, Marii Britanii, Spaniei și celorlalte state membre NATO, cu excepția Islandei, care nu are militari.

Armata din NATO cu cea mai strictă și transparentă carieră militară este cea turcă. Actualul șef al forțelor armate turce a fost numit în funcție cu doar trei luni înaintea românului. Deci, cei doi vor avea ocazii nenumărate să interacționeze atât în cadrul Alianței, cât și pe plan bilateral. Numai că generalul turc a ajuns pe cea mai înaltă funcție după ce a absolvit și Colegiul de Apărare NATO și Colegiul Regal de Apărare al Marii Britanii și a trecut prin funcții de comandă și stat major pe linii diverse, de la logistică la trupe de comando, și de la pluton la șeful trupelor de uscat, ca să nu mai vorbim de două misiuni permanente în străinătate, ori de faptul că a fost și comandantul Academiei Militare. Oare ce vor vorbi cei doi, în afara punctajului stabilit de negociatori înaintea întâlnirilor? Sau cum va face românul să își convingă colegul turc de soliditatea opiniilor sale?

În al doilea rând, apariția de nicăieri a unui ofițer român în fruntea armatei lasă o bănuială foarte puternică că bietul om este doar o marionetă, adică o persoană care dă din mâini și din gură după cum i se trag sforile de care este atârnat. Problema cu neaveniții în funcții de conducere este că ei sunt agățați de sfori care nu sunt trase doar de cel sau cei care i-au pus acolo, ci și de cei care lucrează acolo de mai multă vreme sau care au o poziție profesională mult mai solidă.

Omul nostru a fost adus la Statul Major General pe funcția de locțiitor al șefului statului major general. Această structură are opt direcții și alte structuri în compoziție, precum și structuri direct subordonate. Cam tot personalul Statului Major General lucrează în aceiași clădire, pe vreo șase niveluri.

Dacă ar avea o inteligență de excepție, demnă de cartea recordurilor, în cele nouăzeci de zile în care a fost locțiitor al șefului Statului Major General, domnul general Dănilă ar fi reușit să recunoască atât după înfățișare cât și după nume aproape jumătate din șefii de direcții, secții și servicii din directa lui subordine, dar nu ar fi putut reține unde au aceștia birourile, pe verticală și orizontală. De asemenea, probabil ar fi reușit să rețină date relevante despre unul din zece dintre aceștia, ca să știe cum să-i abordeze și să îi conducă pentru îndeplinirea obiectivelor și misiunilor structurii, dar ar fi abordat greșit sau ar fi avut așteptări eronate despre ceilalți nouă din zece. În asemenea condiții, dacă este un om rezonabil și care se gândește la succesul misiunii sale, domnul Dănilă se va lăsa pe mâna șefului de cabinet, aghiotantului și șoferului pentru a-și găsi drumul în actul de comandă. Mai mult, văzându-l dezorientat, cei cu care lucrează direct se vor oferi să îi propună soluții la probleme sau să îi indice direcții de acțiune probabil cu bună credință, dar fără nici o garanție că aceste direcții sau soluții îi vor fi cât de cât favorabile bietului șef.

Nu mai departe de data de 10 februarie 2011, domnul Dănilă semnează Ordinul SMG nr. 17, prin care stabilește măsurile și mecanismele de aplicare în Ministerul Apărării Naționale a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.1/2011 prin care se încearcă repararea catastrofei legale și chiar penale generată de Hotărârea de Guvern și Ordinul ministrului privind recalcularea pensiilor militare. Adică, domnul Dănilă emite, semnează și parafează un act prin care dă indicații unor structuri care nu îi sunt subordonate și se adresează unui domeniu ce depășește cu mult limitele competenței sale administrative. Cât de ilegal sau de penal este un asemenea ordin, rămâne să vedem. Cu siguranță însă că un general pregătit atât teoretic cât și practic pentru această funcție de șef al Armatei României nu ar fi semnat niciodată un asemenea document.

În al treilea rând, dacă știm că cei care propun și promovează oameni pe funcții ca ale domnului Dănilă nu sunt sub nici o formă dobitoci sau subdezvoltați, vom cădea de acord că raționamentul de mai sus a fost făcut și de ei, înainte ca domnul Dănilă să fie instalat în funcție. Iar dacă el merita din toate punctele de vedere să ajungă ceea ce este și a fost cu siguranță cea mai potrivită alegere dintre toatele posibile, ei ar fi trebuit să ne spună și nouă, publicului plătitor și consumator de apărare națională, cum că temerile noastre sunt deșarte, și că, uite, ce norocoși suntem că există domnul Dănilă! Dar nu au făcut acest lucru.

Ca urmare, se pare că sunt motive întemeiate să strigăm că, posibil, este vorba de pile și de nepotism, eventual de protecția unor fuste în apariția domnului general maior Ștefan Dănilă în fruntea militarilor români. Dar mult mai grav ar fi să fie vorba de o conspirație, deoarece această conspirație ar fi nu numai împotriva forțelor armate române, dar și împotriva poporului român și chiar a Alianței Nord-Atlantice.