Este bine să nu vă refuzați singuri succesul.

Gândiți-vă de câte ori nu v-ați spus: „nu are rost să mă străduiesc, pentru că oricum nu o să îmi meargă...” Adică, ați stabilit chiar dumneavoastră că este imposibil să aveți succes în ceea ce voiați să întreprindeți. Sau, dacă sunteți sinceri cu dumneavoastră, ați preferat să nu faceți nimic decât să dați satisfacție altora, inclusiv sorții, că v-au făcut să pierdeți sau să eșuați.

Ar trebui să recunoașteți că un asemenea mod de a vă apuca de orice treabă este deosebit de păgubos. Pentru că prima condiție a succesului este să participi! Dacă această condiție nu este îndeplinită, atunci, cu siguranță, nu aveți cum să izbândiți în ceea ce nu faceți. Iar singura satisfacție cu care vă alegeți din această atitudine este că nu ați dat prilejul altora să vă taie craca de sub picioare, ci v-ați tăiat-o singuri, așa, ca să le faceți celorlalți în ciudă.

Toate popoarele care au acum o bunăstare generală, care au un nivel de dezvoltare de câteva ori mai mare decât cel al poporului român, toate aceste popoare au o mentalitate de temerari, de exploratori, de aventurieri, ori de vizionari. Adică o mentalitate care îi îndeamnă să nu se oprească din încercări, de teamă că s-ar putea să nu izbândească.

Printre cele mai populare personalități din istoria scurtă a națiunii americane sunt situați la loc de cinste Lewis și Clark. Aceștia au fost doi americani ce s-au încumetat să întreprindă o expediție de-a lungul fluviului Missouri, de la Oceanul Atlanticului la Oceanul Pacific, la începutul secolului XIX. Această expediție este studiată de fiecare elev american, iar cultura lor generală include povești cum s-au ajutat Lewis și Clark de diverși indieni sau vânători ori aventurieri, pentru a reuși să cunoască limitele continentului Nord-American de la Est la Vest. Asta în pofida multelor obstacole și chiar pericole ce le-au stat în față.

Alte națiuni, de la britanici la portughezi sau belgieni, au avut o pleiadă de temerari care au descoperit drumuri necunoscute spre locuri neștiute, până au dovedit că planeta pe care trăim este rotundă. Numele acestora este consemnat la loc de cinste în manualele de istorie națională și chiar internațională. Ei sunt și astăzi exemple de urmat pentru cetățenii țărilor unde s-au născut sau au activat. Italienii se mândresc cu faptul că sunt un popor de artiști și exploratori.

Știu că acum gândul vă zboară spre români de aceiași factură, cum ar fi Racoviță sau Milescu Spătaru. Diferența este însă esențială, indiferent care ar fi românul pe care l-ați aduce în discuție. Nici unul dintre mai cunoscuții sau mai modeștii temerari români nu a acționat în spiritul și în mentalitatea românească. Chiar și inventatorii români, dintre care unii de prestigiu mondial, sunt consemnați în cultura românească numai cu titlul de curiozități, sau cu titulul de anecdotă, în cazul în care invenția lor ori nu a fost fructificată, ori a fost furată de alții. Și povestea lor se însoțește întotdeauna de morala specific românească: vedeți ce a pățit dacă s-a apucat să facă ceva? I-au furat ăia invenția.

De ce introduc alte popoare dezvoltate în cultura lor națională exemple de temeritate, de aventură sau chiar de viziune? Pentru că aceste exemple susțin mesajul puternic: numai cei care cutează, care nu se sperie de dificultățile posibile, pe care le-ar pot întâmpina pe parcurs, care nu se pleacă în fața eșecului au, cu adevărat, succes în viață, pentru ei și pentru semenii lor! Iar acest mesaj este indispensabil celor care își edifică bunăstarea pe creșterea productivității. Pentru că această creștere se bazează, de la un anumit nivel în sus, exclusiv pe inovație și temeritate.

Din păcate, românii nu au ajuns încă la acest nivel. Noi mai suntem încă la nivelul la care creșterea eficienței și eficacității activității noastre, în oricare sector, fie el public sau privat, se bazează pe importul de experiență de la cei care au trecut deja pe acolo. Asta pentru că suntem mult rămași în urmă, la toți indicatorii socio-economici.

Însă, nu putem sta cu mâinile în sân și să așteptăm cu răbdare să ajungem la un nivel de dezvoltare de la care inovația și temeritatea sunt atribute esențiale pentru progres și abia apoi să introducem aceste atribute în cultura românească. 
Dacă vreți să vă fie bine, urmați acest sfat și nu vă mai autocenzurați, înainte de a face ceva, orice și oricât de temerar sau de inovativ ar fi acel ceva. 
Îndrăzniți! 
S-ar putea să nu reușiți. S-ar putea să reușiți doar uneori. Dar, cu siguranță veți fi mult mai câștigați, oricare ar fi rezultatul, decât dacă vă condamnați chiar dumneavoastră, de la început, eșecului.

Text publicat initial si preluat de la http://poporul.ro/

Românii și străinii

Istoria românilor ca popor este mai recentă decât cea a americanilor ca națiune.

Această observație nu neagă ipoteza că românii provin dintr-un melanj de romani și traci, chiar dacă erau din provincie, cum nu neagă nici faptele istorice ale acestora, consemnate în toate provinciile în care ei au viețuit, de la formarea lor biologică până la facerea poporului român. Este adevărat că am învățat la școală despre formarea poporului român cu două mii de ani în urmă, dar nu avem dovezi că ar fie existat un popor român nici măcar cu două sute de ani în urmă. Putem vorbi de români, dar nu de un popor, în înțelesul politic și social al cuvântului.

Primul om care a scris despre români ca un popor și li s-a și adresat ca atare a fost Tudor Vladimirescu. El a folosit cuvântul slavon „norod” pentru popor și a înființat Adunarea Norodului, ca expresie înarmată a voinței populare opusă celei fanariote și, mai în secret, celei otomane. Tot Vladimirescu este și primul caz ce ilustrează particularitatea relațiilor politice dintre români și străini. Iar această particularitate se păstrează până în zilele noastre, cu consecințe proaste pentru propășirea poporului român.

Vorbim de faptul că românii îi împart pe străini în buni și răi, pe criterii total subiective și iraționale, ceea ce face ca, de multe ori, să se descopere post-factum că străinii răi ne voiau, de fapt, binele, iar cei buni, răul. Sau că toți ne voiau binele, sau că toți ne voiau răul. Dar, oricare ar fi fost combinația, românii nu și-au dat seama de asta decât mult mai târziu, ca lecții neînvățate ale istoriei.

În cazul lui Tudor Vladimirescu, acesta a fost încurajat, ajutat și acceptat ca șef al mișcării populare mai ales pentru că avea legături cu străinii. Fusese educat și format sub influență străină, servise în trupe străine și călătorise în străinătate, vorbea mai multe limbi străine. Și nu orice limbi, ci cele ale marilor puteri ale vremii. Dar Tudor a avut relații strânse și cu grecii, atât cei din Eteria, adică mișcarea subversivă de eliberare a Greciei din Imperiul Otoman, cât și cei din Țara Românească, conectați la Fanar, cartierul grecilor bogați și influenți din Istanbul. Și tot în contextul relațiilor cu străinii s-a produs și sfârșitul său politic, precum și, la scurt timp după aceea, și cel biologic.

Pe scurt, un grec, Iordache Olimpiotul, s-a prezentat la românii din Adunarea Norodului cu dovezi că Tudor Vladimirescu era în relații de corespondență cu otomanii și a cerut predarea slujerului Tudor grecilor din Eteria, pentru judecată, tortură și execuție. Ceea ce românii au fost de acord. Adică au dat străinilor pe unul de-al lor, pentru că acesta era în legătură cu alți străini!

Iar culmea a fost că „norodul” român de atunci, de la marii boieri la „prostime”, au renunțat la idea de eliberare națională, promovată în ascuns de slujer, deoarece erau convinși că le va fi mai bine dacă vor rămâne supuși tocmai acelor otomani pe care Tudor încerca să îi convingă, prin corespondența confidențială incriminată, că nu împotriva lor a constituit el armata sa de panduri. Câțiva ani mai târziu, Grecia devenea independentă de Înalta Poartă. La fel a devenit liberă și proaspăta Românie, numai că abia o jumătate de secol mai târziu.

În 1990, era la modă, printre așa-zișii intelectuali români, o zicală: cine-a fost cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush. Prin aceasta se spunea poporului român, într-un mod direct și penetrant, că Ion Iliescu nu poate avea o gândire occidentală pentru că s-a format intelectual la dealtfel prestigiosul Institut Energetic din Moscova. Tot prin aceasta, se indicau americanii ca fiind străinii buni și rușii ca fiind cei răi. Asta în condițiile în care schimbarea de regim din decembrie 1989 nu ar fi fost posibilă fără acordul și chiar implicarea sovieticilor de atunci. Ajunși mai apoi în poziții de stat influente, exact aceiași așa ziși intelectuali au stopat cariera multor tineri tocmai pentru că studiaseră sau făcuseră cursuri la americani sau în Vestul Europei. Cel puțin în domeniul securității și apărării naționale, cazurile celor ajunși la vârf cu studii în Vest sunt și acum rarisime.

Ca anecdotică, pe la sfârșitul anilor 1990, un ofițer român fusese selecționat să lucreze la un comandament NATO pentru următorii doi ani. Dar a primit aviz negativ de la serviciul de protecție al armatei, adică contraspionajul militar. Iar motivul a fost unul singur: ofițerul fusese cursant la un colegiu al armatei americane pentru un an de zile și, deoarece fusese singurul român acolo, nu existau date că nu ar fi fost racolat de americani. Doar la intervenția expresă a unui înalt demnitar, acel ofițer a fost totuși trimis la post, unde a performat excelent. Iar acest lucru se petrecea pe când Ion Iliescu și partidul său se aflau în opoziție. Exact în același an, majoritatea celor promovați generali erau doar cu studii naționale sau la Moscova, deși România se străduia să fie acceptată în NATO.

La începutul primului său mandat, actualul președinte Băsescu a fost deconspirat că vrea să le facă americanilor sex oral, pentru a fi acceptat în funcție. În mod plastic, le-a spus acestora „licuriciul cel mare”, pentru a-i deosebi de toți ceilalți din comunitatea euro-atlantică, mai mici, care se înghesuiau și ei să primească același tratament din partea primului român din poporul cu același nume. De curând, faimoasele deja telegrame ale Ambasadei Americii la București au dezvăluit că același președinte este un agent de influență al americanilor cu certificat în regulă. Mai mult, din aceleași surse rezultă nenumărate promisiuni pe care acest președinte le-a făcut americanilor în stilul sex-oral, adică fără să le dea satisfacție și să le finalizeze.

Exact în același timp și sub aceiași administrație, rușii aflați în poziții oficiale sau private au primit cele mai grase contracte pe bani publici, au cumpărat pe mai nimic porțiuni semnificative ale averii naționale, au deschis canale de penetrare a demnităților publice de cel mai înalt nivel și beneficiază de avantaje pe care nu le-au mai avut de pe vremea când ocupau militar România, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Adică, pe când unii străini sunt gratificați cu promisiuni de tipul sex-oral, alți străini se înfruptă cu lăcomie din ce a mai rămas din bunăstarea poporului român.

Să mai luăm în discuție și faptul rezultat din aceleași telegrame americane cum că pentru diplomații ambasadei SUA era important „cine este cu ei” și „cine este cu rușii”, dar nu le păsa dacă mai este cineva din conducerea politică și din administrație care să mai țină și cu românii. Probabil pentru că știau că nu este nimeni!

Dacă adăugăm la această ultimă observație și constatarea că prea puține s-au schimbat de pe vremea lui Tudor Vladimirescu până astăzi în ceea ce privește atitudinile românilor față de străini, putem considera că poporul român este încă în curs de formare, după mai bine de un secol și jumătate de la întemeierea sa politică.

Sau, poate, mai ști, este pe cale de disoluție. Sau, poate, nici nu mai este…

Publicat si preluat de la http://poporul.ro/

Eutanasierea umanității

Ființa umană nu se deosebește de celelalte animale prin darul vorbirii, deoarece sunt diferite forme non-verbale ba chiar și semi-verbale de comunicare între toate animalele. Ființele umane nu se deosebesc de animale nici prin inteligență, pentru că sunt semeni de-ai noștri cu un coeficient de inteligență care l-ar face de rușine chiar și pe un bondar. Nici munca nu îl deosebește pe om de celelalte animale, pentru că sunt destui oameni leneși sau chiar incapabili de muncă, precum și multe animale harnice și destoinice.

Ce îl deosebește pe om de animale este credința în Dumnezeu. Doar omul crede că există un Dumnezeu al său și al tuturor și și-l imaginează pe Acesta ca fiind după chipul și asemănarea sa. Iar omul, asemuindu-se lui Dumnezeu, are două caracteristici pe care nu le găsim la alte animale: capacitatea de creație și capacitatea de distrugere. Omul tinde să creeze din nimic, la fel ca Dumnezeu, dar mai are până să ajungă acolo. În schimb, spre deosebire de Dumnezeu care este distrugătorul doar al propriilor creații, omul tinde să distrugă mult mai mult decât a creat el vreodată.

La rândul său, Dumnezeu are și capacitatea de a-i proteja, îndrepta, îndemna, sfătui și ajuta pe cei care cred în Acesta. Iar omul, tinzând să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, încearcă să protejeze, să îndrepte și să ajute pe cei inferiori sieși. Cu cât încearcă mai mult, cu atât se situează mai aproape de Dumnezeu. Și, la fel de adevărat, cu cât se îndepătrează mai mult de la compasiunea, sprijinul și chiar dăruirea pentru cei mai slabi, cu atât se îndepărtează de dumnezeire.

Dacă aceste calități de creație și de distrugere nu au un nume generic, idealul de dumnezeire prin protejarea, îndreptarea, îndemnarea, sfătuirea și ajutorarea celor inferiori sau mai slabi se numește generic umanitate.

Nu avem cum să nu le spunem oameni și celor care doar distrug fără să creeze nimic, care nu cunosc sentimentul de protejare și ajutorare a celor mai slabi sau inferiori, cărora nu le pasă de cei din jur, fie ei alți oameni sau animale, adică celor care nu au umanitate. Lor le putem spune doar că sunt oameni fără Dumnezeu.

Iată o listă cu asemenea oameni fără Dumnezeu: Sulfina Barbu, Ion Călin, Ionel Palăr, Gheoghe Ciocan, Edler Andras Gyorgy, Mihai Cristian Apostolache, Marin Bobeș, Victor Boiangiu, Dan Bordeianu, Cristian Buican, Gheorghe Sorin Buta, Bogdan Cantaragiu, Mircea Dușa, Vasile Gherasim, Zanfir Iorguș, Ghervazen Longher, Costică Macaleți, Antonella Marinescu, Ileana Carmen Moldovan, Ioan Oltean, Cornel Pieptea, Neculai Rățoi, Denes Seres, Vasile Filip Soporan, Nicolae Stan, Mihaela Stoica, Lucia-Ana Varga, Aurel Vlădoiu Sorin Ștefan Zamfirescu, Valeriu Ștefan Zgornea.

Aceștia sunt membrii Comisiei pentru administrația publică, amenajarea teritoriului și echilibru ecologic din Camera Deputaților din Parlamentul României. Ei au votat în unanimitate Raportul comisiei privind modificarea unei ordonanțe de urgență care reglementează regimul câinilor fără stăpân. Acest lucru nu îi califică neapărat ca fiind fără Dumnezeu, dar, dacă ne uităm la ce amendamente au propus și votat tot ei și tot în unanimitate, atunci da, sunt cu siguranță oameni fără de Dumnezeu.

Vorbim despre un text de lege votat de Senatul României în decembrie 2007 și care, de atunci se perindă prin diferitele coridoare și cotloane ale Camerei Deputaților. El a ajuns și în plenul acestei camere la 7 martie 2011, unde s-a votat cu 70 voturi pentru, 37 împotrivă și 5 abțineri o propunere de retrimitere a acestuia în comisia nominalizată mai sus, pentru completări.

Să vedeți ce ticăloșie au propus ca amendament acești comisari deputați. Față de textul inițial și cel al Senatului, care prevedeau că acei câini fără stăpân care sunt bolnavi incurabili să fie eutanasiați, oamenii ăștia au propus ca și alte categorii să sufere același tratament, respectiv cei „bolnavi grav, irecuperabili, câini agresivi,” „câinii periculoși, câinii de luptă și atac, care au fost lăsați în libertate și nu pot fi identificați”.

Mai mult și mai ticălos, acești oameni fără Dumnezeu își bat joc de sistemul de legiferare din România și reintroduc, în definiția eutanasiei, un text respins de Senat. Senatul a aprobat definirea eutanasierii ca fiind „un act de sacrificare prin procedee rapide și nedureroase”. Comisia noastră vine în unanimitate cu textul: „Eutanasia este un act de sacrificare prin procedee rapide și nedureroase, a câinilor prevăzuți la alineatul (1) ori care nu au fost revendicați sau adoptați în condițiile și în termenele stabilite prin prezenta ordonanță de urgență”. Și nu fac asta ca proștii, ci înscriu în dreptul amendamentului explicația că „definiția eutanasiei este completă și cuprinzătoare”. Deci, nu ca proștii ci ca ticăloșii. Adică, ce mai contează că am stabilit ce categorii (largi și nejustificate) de câini pot fi eutanasiați, în funcție de agresivitate, stare de sănătate și așa mai departe. Până la urmă, aveți orice fel de câini capturați? Atunci, ucideți-i!

Iar, ca să nu fie nici un dubiu, în articolul următor se specifică cu claritate că rămâne la decizia consiliilor locale dacă ucid sau nu toți câini aflați în posesia lor, după un anumit timp.

Și mai fără Dumnezeu sunt membrii comisiei când elimină articolul care prevedea ca eutanasierea să se facă numai de medici veterinari care posedă atestat de liberă practică eliberat de Colegiul medicilor veterinari și că se interzice uciderea animalelor de către alte persoane sau prin alte mijloace decât cele prevăzute în anexa la lege. Asta deoarece ei nu vor să prevină situații ca cele dintr-un reportaj de o violență și o cruzime incredbile, pe care, dacă aveți inima tare și sufletul călit, le puteți vedea aici, deși eu nu v-aș dori să le vedeți vreodată.

Mi-ar face o plăcere diabolică să public aici și listele celor care i-au votat pe acești oameni fără de Dumnezeu în Parlamentul României. Dar votul a fost secret și, probabil și trucat pe alocuri. Asta nu înseamnă că ei nu pot fi sancționați de opinia publică pentru lipsa lor de umanitate.

Text pubicat inițial în Clubul Cetățenilor Români

Revelatia de miercuri

Când nu mai înțelegi nimic din ceea ce se întâmplă în jurul tău, când nu este nimeni în jurul tău care să îți explice despre ce este vorba, când nimic din ceea ce te aștepți să se petreacă nu are loc în realitatea imediată, singura formă de iluminare rămâne revelația.

Dumneavoastră ați înțeles ceva din cele întâmplate recent în jurul dumneavoastră, în România? Ați înțeles cum de primul demnitar al statului român este, de fapt și în fapt, agent de influență străin în structura strategică de securitate a țării, este dovedit ca atare și totuși rămâne în funcție, fără nici o tresărire? Ori a fost cineva capabil să vă explice, cu argumente și metodă, cum de primul mini al Guvernului emite un proiect legislativ de nesupunere la o hotărâre judecătorească și rămâne, la rândul său, în funcție, fără nici o tresărire? Sau v-ați fi așteptat ca, în condițiile în care toată lumea înconjurătoare dezbate ce măsuri sunt de luat pentru a scăpa de rata mare a șomajului, pentru reducerea deficitului și cheltuielilor guvernamentale, pentru relansarea economiei și altele asemenea, măsuri pe care guvernul Băsescu refuză să le discute și care afectează direct și vizibil viața fiecăruia, deci, în aceste condiții, v-ați fi așteptat ca agenda de dezbateri publice în România să fie ocupată de două divorțuri, o naștere la WC-ul unui spital și o crimă pasională în Spania?

Deci, dumneavoastră chiar știți în ce lume românească trăiți? O înțelegeți și vă este bine cu ea? Aveți vreo explicație pentru toate aceste anomalii de stare colectivă?

Sau vă explicați toate cele de mai sus prin faptul că, în România, nu există control democratic? Adică nimeni nu controlează și nu sancționează faptele guvernanților, fie ei președinte de țară, parlamentari, ori membri ai guvernului sau ai corpului de judecători. Dacă această situație ar fi o explicație, este inexplicabil de ce există această situație!

Asta până nu aveți o revelație.

Miercurea aceasta, revelația a fost că, de fapt, nu există control democratic pentru că, în România, nu există democrație. Oricât de inexplicabilă este această condiție a României, la 21 de ani de la renunțarea la sistemul politic comunist și la patru ani de la intrarea în Uniunea Europeană, ea este singura posibilă.

Iar revelația merege mai departe: în România nu există democrație pentru că mulțimea de cetățeni români nu o cere.

De când există constituții și state guvernate de popor sau în numele poporului, pe oricare dintre continentele sau arhipelagurile planetei Terra, nu se cunoaște nici un caz în care sistemul politic democratic să fi fost impus împotriva voinței locuitorilor indigeni. Catolicismul sau mahomedanismul, da, au putut fi impuse cu forța, la fel și socialism-comunismul, dar democrația, nu. Atunci, să ne întrebăm de ce populația României nu pretinde instaurarea democrației pe aceste meleaguri? Oare, nu o vrea? Sau, nu știe ce este aceea democrație? Ori, nu știe cum se obține ea?

Dacă nu știți răspunsul la aceste întrebări, așteptați până aveți o nouă revelație...

Publicat initial in Clubul Cetatenilori Romani