luni, 13 iunie 2011

România Mică


România Mare a fost visul unei generații la granița dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea și coșmarul tuturor celorlalte generații care i-au urmat.

Spre sfârșitul anilor 1870, a devenit evident pentru cei din noul Regat al României că un stat „eminamente agrar” nu poate face parte din Europa industrializată, iar o Românie industrială trebuie să fie cât mai mare, pentru a poseda cât mai multe resurse naturale și umane. Pe când acest regat deabia se forma și încă nu ieșise de sub dominația otomană, alte state europene de aceleași dimenisuni ca România deja își rezolvaseră problema extensiei teritoriale prin colonii, cum a fost cazul Belgiei și Portugaliei în Africa și al Olandei în Indonezia. Când i-a venit, într-un târziu, rândul la dezvoltare strategică în direcția industrializării, singura soluție de extindere găsită de conducătorii „neamului” a fost înglobarea teritoriilor adiacente locuite de români, în special Transilvania și Basarabia. Așa s-a născut „idealul național” sau unitatea tuturor românilor sub o administrație politică unică.

Pentru acest ideal au murit românii cu sutele de mii în ambele războaie mondiale ale secolului trecut.

Singurul motiv pentru care Regatul României a intrat în război în 1916 a fost pentru „întregirea neamului”. După un șir de acte de bravură dar și de bâlbâieli militare, de fapte de corupție majoră la nivelul dotării și susținerii logisitice a trupelor angajate în operațiile militare, precum și după trădări și mișmașuri politice, după ce mai bine de jumătate din teritoriul regatului, inclusiv Bucureștii, a fost ocupat de inamic, idealul României Mari a fost atins la masa negocierilor din Franța, încheiate cu tratatul de pace de la Trianon.

De la acel moment din 1919, românii au avut ca ideal național apărarea integrității teritoriale, ideal care s-a dovedit, de-a lungul istoriei recente, o povară uneori prea mare pentru ei.

La douăzeci și unu de ani de la Trianon, o bună parte din teritoriile dobândite prin tratat au fost date celor care le avuseseră în stăpânire mai înainte, respectiv Ungariei și Uniunii Sovietice, moștenitoarea Rusiei țariste.

După care, România a intrat în război alături de Germania pentru recucerirea Basarabiei de la Uniunea Sovietică, lăsînd pe câmpurile de bătaie sute de mii de suflete, iar apoi, când Basarabia proaspăt recucerită era din nou pierdută în contraofensiva sovietică, a întors armele împotriva Germaniei și Ungariei, luptând alături de Uniunea Sovietică pentru eliberarea părții din Transilvania ce fusese „arbitrată” de Germania în favoarea Ungariei, cu patru ani mai înainte. Această aventură militară a mai costat poporul român alte zeci de mii de oameni.

La finalul ultimului război, România a devenit cea pe care o știm și astăzi, din punct de vedere teritorial. După 1975, granițele sale sunt garantate de cel mai solid tratat de securitate european existent până în prezent, respectiv Actul final de la Helsinki, iar puterea acestor garanții s-a văzut cu ocazia dezmembrării unor state europene în ultimile două decenii, când respectiva dezmembrare nu a dus și la alipiri ori satisfacerea de revendicări teritoriale din partea altor state vecine.

Acest rapid periplu istoric a fost menit să ducă la următoarea concluzie firească: România este sigură în granițele sale actuale și așa va rămâne în viitorul previzibil.

De aceea, sunt greu de justificat rațional orice „îngrijorări” românești ar produce fluturarea drapelului maghiar pe o platformă de haltă părăsită și transformată în muzeu (relatarea evenimentului o găsiți aici), sau alte manfiestări de nostalgie după Ungaria Mare, acel stat care nu a existat ca stat independent niciodată.

Întotdeauna și peste tot în lume, vor exista nostalgici după vremuri trecute, pe care fie că le-au trăit, fie că și le-au imaginat. Acest lucru nu are cum să fie rău, sau dăunător în sine. De aceea sunt cluburi, festivaluri, parade și alte manifestări publice, în care cei care simt sau gândesc la fel, chiar și cu nostalgie, să se poată aduna și împărtăși aceste sentimente foarte umane. Ceilalți, care nu au asemenea nostalgii, ar trebui să îi trateze pe acești sentimentali cu considerație și chiar cu simpatie, deoarece este evident că ei sunt dezavantajați de soartă. Altfel, nu ar avea de ce să aibă nostalgii. Deci, cei care agită steaguri ungurești, care își aduc aminte de vremuri demult apuse și vin în locuri în care pot să facă aceste amintiri mai puternice trebuie protejați și ajutați să treacă peste aceste probleme.

Paradoxal, în România care nu mai este așa de Mare cum ar fi vrut înaintașii, dar suficient de mare pentru a cuprinde tot felul de cetățeni, cei care se comportă ca dezavantajați de soartă sau istorie sunt chiar unii dintre români. Mai ales o bună parte dintre politicieni, cei care bănuiesc o tendință populară pentru auto-victimizare istorică, precum și o bună parte dintre „jurnaliști”, cei care cred, greșit de altfel, că meseria lor implică stârnirea de emoții, sentimente sau chiar atitudini în rândul consumatorilor produselor lor jurnaliere, au abordat, de fiecare dată, orice manifestație de nostalgie după stăpânirea ungară a unor ținuturi actualmente în România ca pe o dramă națională. Cei mai moderați dintre ei au prezentat faptele nu chiar ca pe o dramă, ci ca pe o amenințare strategică la ființa națională.

Însă ei au o problemă majoră aici. Fluturarea „amenințării ungurești” în Parlament, jurnale sau talk-show-uri crează o puternică impresie că teritoriul României de astăzi este dobândit pe nedrept, că nu este protejat de stat și de comunitatea internațională, precum și că este foarte posibil ca istoria să fie refăcută, iar România să redevină una Mică, prin acțiunile celor care manifestează sau ale celor care încurajează astfel de manifestări. Ceea ce nu corespunde deloc realității.

Dar nu reversibilitatea istoriei este adevărata problemă. Adevărata problemă este că actuala guvernare a României se pare că are un program serios de prăbușire a statului. Și, deoarece destrămarea statului român nu se poate produce prin pierderea de teritorii, pentru că nu permit dreptul internațional și garanțiile de securitate europene, artizanii prăbușirii României folosesc isteria anti-maghiară ca o perdea de fum menită să camunfleze agenda lor anti-națională.

Și pot face acest lucru tocmai datorită celor care încurajează fluturarea amenințării destrămării României. Pentru că aceștia ar fi trebuit să constate această agendă de distrugere statală, în loc să îi arate pe turiștii sau etnicii maghiari ca pe o amenințare la adresa „interesului național” și „idealului unității și indivizibilității” României.

Ei, „formatorii de opinii publice”, ar fi trebuit să constate că există cu adevărat o amenințare serioasă și strategică la adresa statului român și că această amenințare vine din partea actualilor guvernanți.

Până acum, aceștia au reușit să distrugă o bună parte din sistemul de sănătate, cu consecințe directe în nivelul de satisfacție a cetățenilor față de acest serviciu public. Acum sunt în curs de distrugere a sistemului de învățământ de stat, cu consecințe nefaste, pe termen lung, asupra nivelului de alfabetizare a cetățenilor români, precum și asupra competitivității lor în raport cu alți cetățeni europeni. Au reușit să întârzie cu cel puțin un deceniu și mai bine orice demers de dezvoltare a infrastructurii publice rutiere și feroviare, prin devalizarea banului public rezervat acestui domeniu și prin proiecte intenționat imposibil de realizat. Au mai bulversat și sistemul de apărare a țării și de generare a puterii militare a nației, prin desființarea de jure și de facto a rezervei armate și distrugerea pe termen lung a capacității de planificare strategică a apărării naționale a României, precum și prin coruperea sistemului de achiziții de armamente și echipamente militare. Actualii guvernanți au descurajat irevocabil orice încercare de perfecționare a activității publice, prin devalorizarea statutului de funcționar public și zăpăcirea relațiilor legale de muncă.

La nivel psiho-social, actuala guvernare a reușit discreditarea completă a Parlamentului ca reprezentant al cetățenilor suverani, transformându-l într-o oficină de ne-vot a moțiunilor de cenzură ce urmează frecventellor asumări de răspundere a guvernelor Boc. Încrederea cetățenilor în Parlament a fost deliberat minimizată prin practica migrației politice bazată pe corupție și șantaj, care a dus la crearea de grupuri parlamentare ce nu au avut girul alegerilor publice, precum și prin exacerbarea „dictaturii majorității” până la falsuri în numărarea voturilor în parlament.

Pe lângă propriile eforturi ale sistemului de justiție din România de a se auto-discredita prin fapte de corupție și de auto-protecție, precum și prin decizii frecvent întoarse de instanța europeană, actuala guvernare a adăugat programul de decredibilizare deliberată a Justiției, mai cu seamă la nivelul Curții Constituționale și al Consiliului Superior al Magistraturii, puternic, dacă nu chiar complet politizate. În plus, în ochii opiniei publice, procuratura a devenit un exemplu de poliție politică, sprijinită de serviciile secrete.

Urmează ca actuala guvernare să atenteze la Constituție și la organizarea administrativă a teritoriului.

În aceste condiții, fără să piardă nimic din suprafața teritoriului, România devine din ce în ce mai România Mică, probabil până la dispariție. Dar această dispariție nu se va datora niciodată manifestațiilor nostalgice ungurești din Cantonul Ghimeș sau independenței „Ținutului Secuiesc”, ci lui Băsescu, Boc, Udrea și tuturor celor care îi susțin pentru foloase sau din ticăloșie.

Text publicat și preluat de pe site-ul Clubului Cetățenilor Români (http://poporul.ro)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu