Doctorul Arafat este bolnav de sindromul Ponta

Doctorul Raed Arafat este secretar de stat în Ministerul Sănătății și și-a câștigat reputația profesională prin organizarea primului sistem privat de intervenție de urgență din România post-comunistă, pe care l-a transferat apoi statului. În contextul acestui transfer, doctorul Arafat a primit și funcția de demnitate publică pe care o ocupă și în prezent.

Domnul Arafat are și o reputație publică, dată de faptul că domnul Băsescu Traian, președintele de atunci și de acum al României, i-a contestat public domnului Arafat competența de secretar de stat, la începutul anului 2012, pe timpul unei dispute pe controlul banului public, între ministerul de resort și asigurările de sănătate, acestea din urmă fiind în cămara cu bunătăți a domnului Băsescu și slugilor sale. În urma acelei contestări, domnul Arafat și-a dat demisia, iar câțiva cetățeni activi au demonstrat în stradă, în mijloc de ianuarie, împotriva acestei situații și a gestului public al domnului Băsescu. Deși președintele l-a convins pe domnul Arafat să revină asupra demisiei și cei doi s-au reîmprietenit, demonstrațiile au continuat, cu revendicări strategice, respectiv cu solicitarea demisiei sau demiterii președintelui Băsescu, demisia guvernului Boc și alegeri anticipate.

Unii își mai aduc și acum aminte că prima revendicare a „străzii”, în 2012, a fost cea pro-Arafat, alții au uitat cu totul acest amănunt. Domnul Arafat personal a ținut foarte mult ca aceștia din urmă, uitucii, să fie cât mai mulți, jucând cartea modestiei și rolul omului care își face doar datoria față de Țară, fără ambiții politice sau de putere guvernamentală. Așa a ajuns domnia sa să fie secretar de stat în Guvernul Boc, în Guvernul Ungureanu, în Guvernul Ponta I, unde a ajuns chiar și ministru, și apoi în actualul Guvern Ponta II.

În această ultimă postură, domnul doctor Arafat se comportă, public, exact la fel ca șeful său de guvern, domnul Ponta Victor. Adică, își petrece foarte mult timp la televizor, fie uitându-se la emisiuni, fie participând la acestea. Doar în două zile din mijlocul lunii mai 2013, domnul Arafat a avut două intervenții extinse la televizor, una pe subiectul desființării Institutului Inimii din Târgu Mureș și a consecinței că, în urma acelei desființări, au încetat, de doi ani, orice operații de transplant de inimă, iar cealaltă pe problema subfinanțării asistenței medicale pentru copii.

Tot ca șeful de guvern Ponta, domnul Arafat are sindromul că nu suportă să fie contrazis, ca să nu mai vorbim de cazul aproape inimaginabil să fie criticat. Și acest sindrom se arată nu doar când este vorba doar de domnia sa, personal, ci și atunci când în cauză este adus ministerul al cărui secretar de stat este, sau doar unul din puținele și straniile „programe” pe care acest minister le „desfășoară”.

Personal, am urmărit dialogul televizat, în contradictoriu, dintre domnul medic Arafat și domnul profesor universitar doctor Radu Deac, dialog în care primul îl acuza pe cel de-al doilea de rea credință și dezinformare publică, în sensul că desființarea Institutului Inimii din Târgu Mureș în 2010 nu ar fi fost un motiv pentru încetarea activității de transplant de inimă, așa cum arăta profesorul, pentru că, prin acea desființare s-ar fi dat afară doar contabilii și secretarele institutului, ceilalți rămând tot acolo. Ca să fie și mai convingător, domnul Arafat a sublinat că domnul profesor universitar Deac nu s-a preocupat, pe timpul cât era șeful acelui institut, să formeze generațiile următoare de chirurgi cardiologi, preferând să fie singurul care a efectuat asemenea operații. Iar faptul că transplanturile de inimă nu au mai fost finanțate de spitatul județean care a incorporat ce mai rămăsese din institutul desființat nu ar fi fost chiar așa de important, în ochii ministerului și ai secretatului său de stat.

Deoarece subiectul îmi era complet străin și deoarece bănuiam că cei doi interlocutori de pe ecranul televizorului aveau de împărțit ceva animozități de pe vremea când lucrau amândoi în același oraș, iar unul fusese profesor pe când celălalt învăța medicina de anestezie la aceiași școală, am apelat la bunul simț, pentru a vedea cine are dreptate.

Deci, la bunul simț, dacă subiectul era de ce nu se mai fac operații de transplant de inimă la Tg.Mureș, atunci adevărul ar fi putut fi în unul din trei locuri, respectiv, fie nu au fost cazuri care să necesite transplant de inimă de la desființarea institutului și până în prezent, fie nu a mai vrut echipa de chirurgi să facă asemenea operații, ca să se învețe minte ministerul să mai desființeze institute de o asemenea specializare ca să economisească bani, fie pentru că au dispărut condițiile necesare și obligatorii pentru o asemenea intervenție chirurgicală de excepție, așa cum susținea domnul profesor Deac.

Cum titlul discuției de la televizor era faptul că s-au irosit 55 de ocazii de prelevare de inimi de la donatori, rezulta că motive de transplant ar fi existat, lucru necombătut de domnul Arafat. De altfel, acesta a susținut, voalat, teza a doua, cea că nu ar mai fi vrut echipa de chirurgi să realizeze transplanturi. Și asta, nu atât pentru a arăta că trebuia menținut institutul, ci pentru că șeful echipei, profesorul Deac, care se pensionase la desființarea institutului, nu ar fi lăsat urmași care să facă asemenea intervenții de transplant în absența domniei sale.

Aici, pe această teză, domnul Arafat a fost la fel de neconvingător ca șeful său de guvern, domnul Ponta. În primul rând, a lăsat impresia că vorbește despre un subiect pe care îl cunoaște la fel de bine ca portarul de la ministerul său, dar nu mai bine decât acela. La fel ca portarul, domnul Arafat și-a dat cu părerea despre o situație pe care o cunoaște doar din literatura de popularizare, personal neavând nicio ocazie în care să vadă cum se formează specialiștii în chirurgia de transplant cardiac, cum habar nu pare să aibă de modul cum se formează specialiști în medicină, în general, decât din perspectiva celui trecut prin sistem ca beneficiar, dar care nu a ajuns să profeseze ca specialist în nimic altceva decât în administrație.

În al doilea rând, când a acuzat, cu emfază, că domnul profesor Deac nu și-a îndeplinit rolul de dascăl, de formare a viitorilor chirurgi, domnul Arafat ar fi trebuit să mă convingă de faptul că știe ce vorbește, în sensul că are date certe că niciun absolvent al cursurilor și programelor de pregătire profesională ale profesorului nu a ajuns chirurg cardiovascular. Sau că, în absența profesorului, niciunul dintre absolvenți nu ar fi îndrăznit să efectueze o operație de transplant de inimă, considerându-se insuficient pregătit. Ori, domnul Arafat nu a prezentat nici măcar un asemenea caz.

În aceste condiții, mai rămâne în picioare doar cea de-a treia teză, cea a absenței condițiilor de efectuare a unui transplant de inimă, la spitalul județean Mureș, spre deosebire de condițiile existente la Institutul Inimii, desființat.

Domnul Arafat ne-a spus, cu candoare infantilă, că nu înțelege cum de au dispărut condițiile acestea, când clădirea în care funcționa institutul este aceiași în care funcționează secția de specialitate din spitalul județean. Aici se vede cât de bine și-a însușit domnul Raed Arafat, palestinian de sorginte siriană, mentalitatea românească. Pentru că mentalitatea românească arată că este meritoriu să ai și nu să știi. Este la fel cu a spune că, dacă am dobândit o clădire, facem școală, ori că, dacă am utilat un laborator, facem cercetare științifică. Asta, pe când adevăratele condiții constau în cantitatea de cunoaștere pe care o putem aduce în acea clădire sau acel laborator pentru a ne îndeplini menirea de a forma ori de a crea.

Ca să nu mai vorbim de oameni. Când este vorba de chirurgie de transplant de cord, de departe cea mai importantă condiție este să aduci chirurgul cel mai bun posibil. Iar chirurgul acela vine și efectuează transplantul doar dacă este satisfăcut de condițiile ce îi sunt oferite. Pe lângă instrumentele și medicamentele de cea mai bună calitate, unii dintre acești foarte prețioși și foarte puțini chirurigi din Lume vor și anumite condiții materiale pentru sine, exprimate în onorarii substanțiale, pe măsura cererii și ofertei de piață specializată. Alții vor condiții morale, de respect și stimă, exprimate în poziționarea lor deasupra tuturor celorlalți, după meritul lor indiscutabil. Iar alții vor și unele și altele din condițiile acestea. Este cel puțin idiot să blamezi un astfel de ultra-specialist că dorește să aibă asemenea condiții satisfăcute, înainte de a purcede la actul medical al transplantului. Singurul care trebuie blamat este cel care refuză să satisfacă aceste condiții, deși poate.

Oare ce i-o fi trecut prin cap domnului Arafat când a dat de înțeles că domnul profesor doctor Deac ar fi trebuit să continue să funcționeze ca șef de colectiv de chirurgi cardio-vasculari și după ce, din șef de institut, a fost plasat în subordinea unui director de spital județean, a cărui singur merit este că are în subordine și o contabilă și, în consecință, o ștampilă, pe când chirurgul nu mai are nici una nici alta, deoarece așa vrea ministerul și secretarul său de stat, zicând că astfel se face economie?

Nu vom ști niciodată răspunsul la această întrebare. Cred însă că nici domnul Arafat însuși nu ar ști să răspundă la ea. Confruntat cu simptomele sindromului Ponta, domnia sa nu se mai comportă ca și când și-ar cunoaște locul și rolul în societatea românească, ci ca și când funcția publică de demnitar de rangul trei i-ar fi adus și priceperea în problemele spinoase, delicate și greu de pătruns cu mintea ale medicinii de înaltă ținută. Adică, după capul său, funcția de secretar de stat l-ar fi făcut nu egalul, ci superiorul domnului profesor universitar doctor Radu Deac, chirurg cardio-vascular de renume transatlantic.

Desigur, tot datorită suferinței de contagiune de la domnul Ponta, domnul Arafat uită că domnul Deac a fost, la rândul său, secretar de stat în Ministerul Sănătății. Cu alte cuvinte, domnul profesor Deac a fost deja cum este acum domnul Arafat, dar domnul Arafat nu are cum să ajungă, nici în această viață și nici în următoarele două, așa cum este acum domnul profesor Deac.