Puscaria

Așa cum îi zice și numele, pușcăria este un loc ce are de a face cu puștile. Mai demult, în multe locuri din lume, depozitele de muniție, de praf de pușcă, erau folosite și pentru încarcerarea unor deținuți. Cea mai faimoasă pușcărie, Bastilia din Paris, Franța, a fost luată cu asalt și apoi distrusă la 14 iulie 1789 doar pentru că revoluționarii aveau nevoie de armele și munițiile pe care le adăpostea, și nu pentru că ei ar fi dorit să elibereze cine știe ce deținuți de pe acolo. Să reținem, deci, că numele de pușcărie a ajuns să fie dat oricărei închisori, chiar atunci când, în locul respectiv, sunt doar pușcăriași, nu și praf de pușcă. Deci, pușcăria face parte din structura societății, atâta vreme cât vor exista pușcăriași.

Termenul oficial al închisorii contemporane este cel de penitenciar, ceea ce înseamnă locul în care încarcerații fac penitență, adică se căiesc pentru faptele lor reprobabile și condamnate de societatea în care trăiesc, prin glasul ferm al Justiției.

Dacă cineva a comis fapte reprobabile ce nu au fost condamnate de societatea în care trăiește, acel cineva se va căi în cu totul altă parte, cum ar fi un birou de înalt demnitar de stat. Sau nu își va face nicio penitență, considerând că așa este bine, să facă orice faptă reprobabilă, atâta vreme cât ea nu este sancționată de nimeni, deși este de notorietate producerea ei.

Și mai este categoria celor care au ajuns în penitenciar pentru că au fost condamnați de societatea în care trăiesc, prin glasul ferm al „justiției”, pentru altceva decât pentru faptele reprobabile comise.

Desigur, într-o societate ideală, toți vinovații vor intra în pușcărie, pentru a plăti pentru faptele lor ilegale și toți nevinovații vor sta afară. Într-o societate normală și articulată, este posibil ca unii făptași să scape de pușcărie, fie pentru că nu au fost descoperiți, fie pentru că nu au fost prinși, fie pentru că nu au fost dovediți vinovați, dar, cu siguranță, niciun nevinovat sau nedovedit nu va intra în pușcărie. Sau, dacă se produce o așa-zisă eroare judiciară, prin care un nevinovat este condamnat, ea, eroarea, este reparată imediat ce este descoperită. Într-o societate bolnavă, slabă și dezarticulată, ajung la închisoare, de-a valma, vinovații și nevinovații, dovediții și nedovediții, prin simplul fapt că „justiția” face cum o taie capul sau răspunde la „comenzi politice”, adică este sensibilă la diverse influențe, fie ele de putere sau de opinie. În fine, într-o societate autoritariană, dictatorială, ajung în pușcărie doar cei stabiliți să devină pușcariași de puternicii care domnesc peste o asemenea societate.

Societatea românească se încadrează în rândul societăților bolnave, slabe și dezarticulate. Asta rezultă din toți indicatorii de stare socială inventați până acum pentru măsurarea societăților și performanțelor statelor care le includ.

Când este vorba de „justiție”, acest tip de societate bolnavă, slabă și dezarticulată este confirmat și de comunitatea europeană de state ce alcătuiește Uniunea Europeană. Aceasta a instituit asupra României un „mecanism de cooperare și verificare pe justiție”, menit să ajute Țara noastră să se îndrepte, în acest domeniu. Din păcate, mecanismul s-a dovedit superficial și nepractic, așa că, deși funcționează de aproape șase ani, el nu are rezultate notabile în corectitudinea actului de justiție. Și mai este și plin de recomandări idioate. De exemplu, constatându-se că „justiția” românească este sensibilă la influențe venite din opinia publică, în loc să se propună măsuri de curmare a acestei sensibilități bolnave în rândul judecătorilor și procurorilor, s-au propus măsuri de închidere a glasului opiniei publice românești.

Așa că, în pușcăriile românești, veți găsi și astăzi, de-a valma, vinovați și nevinovați, precum și infractori dovediți și nedovediți. Iar opinia publică aborigenă, cea vocală în presa scrisă, audiovizuală și în mediile de socializare, care influențează actul de „justiție”, exultă când este vorba de condamnarea la pușcărie a unor nedovediți, cu condiția ca ei să fie cunoscuți sau bănuiți ca vinovați, de regulă, de cu totul alte fapte decât cele pentru care fac ei pușcărie.