Leacul împotriva dorului de România

Folclorul internaut spune că cel mai bun leac împotriva dorului de țară este o poză cu oricare dintre politicienii români, de preferință una cu domnul Băsescu Traian, tartorul și exponentul tuturor. Pentru cei rămași în țară și care au parte de acești politiceni în viața lor tot timpul, le recomand ca leac împotriva dorului de România să își petreacă o zi în București, capitala noastră.

Fac această recomandare din experiență personală. Deși sunt posesor de buletin de București de aproape o jumătate de secol, cu părinți, nevastă, copii, cumnați, veri și nepoți toți bucureșteni, și mai sunt și proprietar de bunuri imobile și mobile înregistrate în București, mi-a fost de ajuns o zi de marți, petrecută pe străzile Capitalei, după o plecare de vreo câteva săptămâni, pentru a-mi dori să uit că sunt de pe aceste meleaguri.

Pe parcursul a vreo zece ore, am călătorit cu taxiul, cu autobuzul, cu tramvaiul și cu metroul, am „servit” câte ceva într-o ceainărie, într-un restaurant boutique și un restaurant-restaurant, am intrat într-un hipermagazin, într-un mall și în peste o duzină de negoțuri mici, specializate, locuri în care am interacționat cu peste 50 de oameni, alții vreo câteva sute intrându-mi în raza vizuală, în cea auditivă și în cea olfactivă.

Rezultatul a fost dezastruos.

Orașul și oamenii de aici sunt neplăcuți vederii. Străzile, trotuarele și fațadele clădirilor au forme stranii și culori cenușii, sunt pline de praf și de obstacole, cum ar fi garduri și gărdulețe, ori mașini parcate aiurea, iar pe la colțuri sunt adunate gunoaie rămase, cel mai probabil, de la ultima zăpadă, de acum o lună. Desigur, zăpada nu se mai vede, dar memoria ei se mai simte în dârele de murărie lăsate pe toate suprafețele întâlnite în cale. Cum se lasă întunericul, multe din urâțeniile străzii nu se mai văd nici ele, dar lumina slabă și focalizată în jurul felinarelor subliniază imaginea de tern, cenușiu și straniu. Fie că sunt bărbați ori femei, tineri sau mai în vârstă, bucureștenii se îmbracă predominant în negru, ori cenușiu spre negru, ori albastru spre negru, ori maro spre negru. Cam la zece asemenea negrii la îmbrăcăminte, dai peste un roșu închis, iar la vreo 12 dintre ei dai peste un alb incert. De-a lungul întregii zile, am văzut doar două persoane îmbrăcate în culori pastelate, persoane care aveau și aerul de turiști străini.

Fie că se află în elitistul Centru Vechi, fie pe străzile de cartier ori în mijloacele de transport în comun, bucureștenii miros a transpirație veche, a fum stătut de tutun ars în grabă sau a deodorant ieftin, dat peste mirosuri de mai demult. O singură doamnă mi-a mirosit a proaspăt spălată și discret parfumată.

Bucureștenii de astăzi sunt tăcuți. Ei poartă pe fețe o tristețe care, parcă, le sugrumă glasul. Nu a mai rămas nici urmă de oamenii senini, vorbăreți, glumeți spre ironici, spontani în comunicarea cu necunoscuții, care făcuseră Capitala faimoasă în toată Țara și chiar și în afara României. Nici măcar unul ori una dintre cei ce m-au servit ori mi-au servit de interlocutori în taxi, localuri ori magazine nu mi-a întors nici salutul cu binețe, nici zâmbetul amabil și sincer. Deși era evident că eu sunt aducătorul de bani pentru ei, toți m-au abordat cu o mare plictiseală, de parcă i-aș fi întrerupt dintr-o nesfârșită așteptare, din care eu nu făceam parte. Într-unul din locurile în care am petrecut mai multe ore, era o muzică de atmosferă, în surdină. Singura problemă a fost că difuzoarele transmiteau doar cinci melodii, reluate la nesfârșit. Ca un fel de semnal subliminar că prezența ta în localul acela nu era recomandabilă mai mult de un ciclu melodic, de vreo 20 de minute.

Într-un registru mai profund, ziua mea în București a fost o experiență de energie negativă persistentă și larg răspândită. Cea mai mare tristețe mi-a venit de la tinerii pe care i-am întâlnit. În mijlocul lor, parcă m-aș fi aflat între prizonieri fără speranță, a căror singură modalitate de supraviețuire este așteptarea unui miracol care nu se mai întâmplă. Până și cele mai simple gesturi, cum ar fi să se vadă unul cu altul pe stradă, în drum spre școală, păreau gesturi forțate și lipsite de vlagă. La un moment dat, pe seară, am dat peste niște hinghieri cotrobăind prin cotloanele străzii după câini dispăruți de multă vreme. Energia negativă generată de această întâlnire a fost de mai mică intensitate decât cea emanată de tinerii pe care i-am văzut astăzi.

Cred că v-am adus suficiente argumente pentru recomandarea mea de a lua ca leac împotriva dorului de România o zi pe străzile Capitalei sale. Deși eu nu le-am epuziat. La cerere, aș putea continua. Doar că mi-e teamă să nu vă transmit prea mult din tristețea mea, acumulată astăzi, marți, sfârșit de februarie, în București.