Nerusinatul epistolar Plesu

Nu le-am numărat, dar cred că, de-a lungul vremii, s-au adunat vreo cinci-șase texte despre domnul Andrei Pleșu în colecția mea de blogger. Toate erau menite să îmi explice mie, în primul rând, dar și eventualilor mei cititori, cât de penibilă este adevărata statură a acestui domn, cea umflată de propaganda de partid și de stat până la cea a unui intelectual demn de băgat în seamă. Uneori, textele mele conțineau și ace cu care, dacă ar fi fost împuns, domnul Pleșu s-ar fi desumflat ca o păpușă gonflabilă, după ce a fost folosită necurat.

Fără nicio excepție, subiectul Pleșu mi-a fost impus chiar de domnia sa, prin scrierile sale din publicațiile domnului Burci. Nici scrierea de față nu este altceva.

Domnul Pleșu îi scrie maestrului Radu Beligan o scrisoare publicată pe blogul domniei sale, găzduit de Adevărul.ro și, deci, de domnul Cristian Burci. Și îi scrie maestrului ca să îi reproșeze că de ce a apărut sâmbătă, 20 septembrie 2014, într-un spectacol omagial dedicat domnului Ponta Victor, premierul nostru și candidatul unei coaliții de partide la președinția României, spectacol desfășurat pe Arena Națională, adică pe cel mai mare stadion al Țării.

Deci, o făcătură intelectualistă care maschează un om de casă al celor cu bani, cum este domnul Cristian Burci, precum și al celor aflați la putere, cum este domnul Băsescu Traian, un ins fără nicio tresărire de morală provenită din independența sa în gândire și fără nicio rușine față de mine, co-trăitorul cu domnia sa al acestor vremuri, o figură jalnică a administrației publice centrale, un colecționar a două ministeriate complet ratate și al unei funcții de consilier prezidențial la fel de jenant îndeplinite, un producător de texte publicate doar de prieteni și cumpărate din obligație de protipendanda care, dacă nu l-a cumpărat pe intelectualul lui Pește, înseamnă că nu există, adică acest domn Pleșu, se apucă să conteste dreptul la opinie publică și politică al unui intelectual adevărat, un stâlp vechi și solid al artei teatrale românești și o valoare națională în sine, care este maestrul Radu Beligan.

De ce n-ar avea dreptul maestrul Beligan să își cultive o afinitate politică în grădina partidului al cărui președinte și candidat la președinția României este domnul Ponta Victor? Și de ce n-ar avea  maestrul Beligan voie de la domnul Pleșu să își mărturiească această afinitate în fața zecilor de mii de participanți la un spectacol omagial dedicat acestui președinte și candidat de președinte?

Simplu, ne explică domnul Pleșu, pentru că domnul Ponta Victor este „un caraghios”. În plus, maestrul Beligan nu are voie să fie alături de domnul Ponta deoarece a fost omagial și cu Nicolae Ceaușescu, ba chiar a avut o opinie artistică contrară maestrului Liviu Ciulei, opinie comunicată celor de la conducerea treburilor teatrului de atunci. La aceste motive de interdicție pleșistă se adaugă și faptul că maestrul Radu Beligan a „primit prost lovitura” dată chiar de domnul Pleșu, care, fără explicații, pe când era ministrul culturii, l-a dat afară pe maestrul Beligan din funcția de director al Teatrului Național București, pe motivul eminamente politic al apartenenței maestrului la partidul comunist, cel care tocmai pierduse puterea în favoarea domnului Pleșu și a acoliților săi de la periferia culturii românești, ajunși în frunte prin „revoluția” de la 1989, exact la fel ca prostul și săracul satului ajuns primar după „revoluția” comunistă.

Eu rămân la părerea mea despre domnul Andrei Pleșu, cum că acesta nu este prost. Din contră, este deosebit de deșept, doar că este subțire în morală și pervers în fapte, ca orice intelectual fără cauză. De aceea cred că orice text inept produs de domnia sa nu se datorează imbecilității pe care nu o are, ci este o datorie plătită către cineva care îl obligă pe domnul Pleșu să scrie tâmpenii. Desigur, mă gândesc la obligații morale mai degrabă decât la cele materiale, având în vedere că domnul Pleșu a fost întotdeauna atent să primească suficient de mulți bani pentru mormăielile sale de pe ecrane sau bloguri, astfel încât să nu fie obligat să scrie pe bani.

Asta nu înseamnă că domnia sa poate să scrie orice, despre oricine, fără ca eu să îl arăt cu degetul cât de penibil și de sub-moral este. Cred că ați înțeles că nu vorbim aici nici despre domnul Ponta Victor, care are defecte mult mai mari și mai serioase decât cel de a fi „un caraghios”, nici despre maestrul Radu Beligan, care a făcut ce a crezut domnia sa de cuviință, mânat de propriile sale credințe, idei, ambiții și valori. Doar despre domnul Pleșu este vorba aici. Dacă aș avea cea mai vagă bănuială că domnul Pleșu are vreun obraz sub barba-i emblematică, i-aș zice să îi fie rușine. Dar domnia sa nu mi-a dat niciodată vreun motiv să am vreo astfel de bănuială.

Toamna iar

În sufletul meu toamna e cosmică

Este Soarele care se îndepătrează tăcut

E capul axei Pământului plecat sub povara

gândurilor oamenilor întoarse spre trecut

În ochii mei toamna e vegetală

Este refuzul trunchiului de a-și hrăni frunzele

E capul trandafirului plecat petală cu petală

să se facă lacrimi de Soare căruia îi cad razele

În gândul meu toamna e dragoste

Este iubirea de tine netrăită deplin

E căldura regretului că vara este arsă a pacoste

când iarăși vinul cel dulce se face pelin

Unde suntem si unde ne ducem?

Din punct de vedere politic, noi, cetățenii români, suntem la sfârșitul unui deceniu de Regim Băsescu. În acești zece ani, cu excepția a două luni și ceva de suspendare, domnul Băsescu Traian a fost președintele României și a dat nu numai numele regimului pe care l-am trăit, dar a și condus, efectiv, Țara, în toate domeniile de activitate publică.

Absolut toate partidele parlamentare din România au participat, într-un moment sau altul, la această guvernare efectivă băsistă a Țării, așa cum, tot fără excepție, toți candidații la funcția de președinte, pe care domnul Băsescu o lasă liberă la sfârșit de mandat, au guvernat sub autoritatea sa, măcar o bucată de timp. Ar fi totuși o jumătate de excepție, având în vedere că domnul Klaus Iohannis ar fi fost de acord să guverneze sub autoritatea băsistă, dar nu l-a lăsat domnul Băsescu.

Din aceste observații rezultă o primă concluzie. Chiar dacă ne aflăm la sfârșitul mandatului domnului Băsescu, nu înseamnă că, odată cu mutarea domniei sale afară din Palatul Cotroceni, se va termina și regimul ce îi poartă numele. Deoarece toți cei vor mai guverna și după plecarea domnului Băsescu s-au format și s-au desăvârșit în acest regim, este firesc să ne așteptăm că ei vor face și în viitor doar ceea ce știu și au arătat în ultimii zece ani că pot face. Adică, ei nu pot altfel decât să asigure continuarea Regimului Băsescu cu un alt nume.

Cei mai în vârstă dintre români își pot aduce aminte de acum un sfert de secol, când noii conducători politici de după schimbarea de regim comunist au fost tot cei formați și desăvârșiți de acel regim. Chiar să fi vrut, aceștia nu puteau face decât ceea ce știau și învățaseră pe timpul comuniștilor, majoritatea dintre ei provenind chiar din rândurile de frunte ale acestor comuniști. De aceea, tranziția politică la noi, în România, a durat atât de mult, de două-trei ori mai mult decât a durat în Polonia, Cehia, Slovacia sau Ungaria. De aceea tranziția noastră de la economia controlată și condusă de stat la economia bazată pe proprietatea privată și controlată de cetățeni s-a desfășurat extrem de încet și cu disfuncții strategice majore, care au dus la dispariția unor întregi sectoare economice, ca să nu mai vorbim de întreprinderi, cu locurile lor de muncă cu tot. Tot de aceea, domeniul public al justiției nu s-a putut reforma nici până astăzi, râmânând organizat pe aceleași principii ca pe timpul comunismului românesc.

Cei care au realizat aceste transformări nu știau altfel, decât ce și cum învățaseră de la comuniști. Adică, să conducă sectorul public cu poliția politică reflectată în domeniul justiției, precum și sectorul economic cu nepricepere, dar sub un control de partid solid.

În ultimele decenii, peste această situație s-a suprapus o nouă realitate, cea a corupției instituționalizate. Rădăcinile acesteia se regăsesc tot în comunism, ce era o societate bazată pe pile, relații și șpagă, doar că în proporții infime față de nivelul de corupție atins astăzi în România. Cei care vindeau la colțul străzii țigări pe sub mână au ajuns astăzi să fie regii traficului cu țigări de contrabandă, care privează statul de venituri de miliarde de euro și care sunt protejați de legislație, de politicieni și de oamenii legii. La fel ca și colegii lor din bișnița cu alcool, care sunt acum regii traficului cu această marfă și se bucură de negândite privilegii și protecție. Ca să nu mai vorbim de regii asfaltului, ai energiei și câte altele.

Învățământul de stat în care, în trecut, dădeai „o atenție la Tovarășa” pentru a fi mai atentă cu copilul tău, s-a transformat într-o cloacă de mafii, de la mafia manualelor la cea a clădirilor de școală, mafii care învârt și fură miliarde de euro din banul public. După schimbarea de regim, mulți dintre foștii maiștri sau subingineri din întrepriderile de stat comuniste și-au căpușat locul de muncă și au pus ulterior mâna pe acele întreprinderi, pe care le-au falimentat de dragul câștigului din vânzarea fierului vechi și a terenurilor pe care se aflau fostele întreprinderi, deoarece atâta știau ei să facă pentru a se îmbogăți. Și au făcut asta cu ajutorul politicienilor cei noi, pe care îi cunoșteau bine, de la ședințele de partid sau sindicat din timpurile cele vechi. Cred că aș mai putea umple câteva pagini cu asemenea exemple generice.

Important este că am putut face demonstrația că România are deja o experiență amară privind schimbarea de regim politic, ce a fost condusă și realizată cu oamenii regimului anterior. Așa că, și în viitorul previzibil, ne așteptăm ca noii guvernanți, formați sau desăvârșiți de Regimul Băsescu, în frunte cu noul președinte al României, oricare ar fi acesta, dar provenit din aceeași pepinieră băsistă, să facă tot ceea ce știu ei mai bine, respectiv să încurajeze și să protejeze legal și instituțional corupția generalizată, să guverneze prost, în intersul personal și în detrimentul publicului și să pună frâne serioase dezvoltării economice și sociale, ceea ce va menține România pe ultimul loc în Uniunea Europeană la toți indicatorii economici, sociali și culturali.

Concret, sunt patru domenii mari de interes public, adică domeniile dezvoltării economice, securității naționale, dezvoltării individuale și redefinirii locului României în Lume. Ele conțin orice alte interese, opțiuni, năzuințe sau ambiții naționale și individuale, ce pot fi exprimate și promovate în spațiul public și pot fi concretizate prin politici, programe și acțiuni guvernamentale, cum sunt locurile de muncă, nivelul veniturilor din muncă, accesul la educație și la sistemul de sănătate, asigurarea libertăților și drepturilor cetățenești și multe altele. Ei bine, de-a lungul celor zece ani de Regim Băsescu, niciuna dintre aceste domenii mari, ca să nu mai vorbim de subiectele punctuale, nu au făcut obiectul dialogului dintre cetățeni și guvernanți, nici în cele nu mai puțin de șase campanii electorale pentru alegeri locale, generale și prezidențiale, nici în eventualele dezbateri publice dintre campaniile electorale.

Singurele momente în care unele aspecte economice, de securitate ori de prestigiu național au fost amintite au fost momentele în care s-au produs evenimente internaționale ce i-au făcut pe unii jurnaliști să se întrebe „dar la noi cum este?” Numai că, în loc de răspunsuri serioase, de interes pentru cetățeni, aceiași jurnaliști sau confrați de-ai lor, angajați în afaceri de propagandă de partid, au dat publicului numai dezinformări, manipulări sau devierea atenției de la subiect.

Dacă aici am ajuns, după zece ani, ce motive ne-ar îndemna să credem că, de acum înainte situația va fi diferită și înspre mai bine pentru noi, cetățenii? Care ar fi motivul ca leader-ii partidelor politice parlamentare să îi încurajeze pe senatori și deputați ca, de cum se schimbă președintele, să înceapă să efectueze mult așteptatul și niciodată prezentul control parlamentar asupra guvernării, mai ales în aceste patru domenii de interes strategic și esențial pentru popor? Sau, presupunând prin absurd că ar face-o, ce ne-ar îndemna să credem că parlamentarii chiar ar ști și ar putea să exercite un asemenea control, când ei, săracii, n-au mai făcut asta niciodată?

Întreaga pre-campanie electorală se canalizează cu insistență pe o singură temă, cu două capete: anti-băsismul și anti-pontismul. Nici măcar unul dintre candidați nu vorbește altceva decât de cât este el sau ea de anti-băsist sau, după caz, de anti-pontist, ca și când alegerea sa pentru acest motiv ar fi suficientă ca, decum se va vedea în scaunul Cotrocenilor, toate problemele Țării să se rezolve de la sine, odată cu dispariția domnului Băsescu de la cârma guvernării, ori, ca alternativă, odată cu împiedicarea domnului Ponta de a accede la acea cârmă.

Acest lucru se întâmplă deliberat, deoace cetățeanul român mediu și majoritar atâta știe și atâta poate: să se gândească doar de pe azi pe mâine. În sfertul de veac ce a trecut de la schimbarea oficială de regim politic, democrația românească a presupus decizii colective doar în urma analizelor cu un singur pas. Astfel, dacă avem o problemă, știm că trebuie să găsim o soluție, dar nu ne gândim încă la cursul pe care viața noastră îl va lua după adoptarea ei. Haideți să rezolvăm problema asta, zicem noi, și, apoi, vom mai vedea.

Așa facem și în familie, în viața noastră cotidiană, cu deciziile ce ne privesc. Haideți să facem școala asta, zicem noi, și, apoi, mai vedem noi la ce ne trebuie diploma sau specializarea cu care se lasă studiile, dacă diploma vine totuși și cu o specializare, ceea ce este cazul rarisim. Haideți să ne cumpărăm mașina asta, zicem noi, și, apoi, vom vedea dacă ne putem permite să o folosim zi de zi, având în vedere costurile de operare, de care nu are rost să ne interesăm acum, deoarece este prematur.

Cu aceeași mentalitate mergem și la vot. Haideți să votăm împotriva lui Băsescu, ori împotriva lui Ponta și, apoi, o să vedem noi ce facem cu alesul anti-băsist ori anti-pontist ce va rezulta din alegeri. Nici nu ne interesază acum dacă acesta este capabil să abordeze măcar unul din domeniile majore amintite mai sus. Asta rămâne să ne dumirim în următorii cinci ani de mandat. Sau, dacă nu ne dumirim în timpul ăsta, îl mai alegem odată, ca să avem mai multă vreme de cugetat asupra temei.

Așa că drumul pe care ne vom duce de acum înainte, ca popor român ori ca populație a statului european România, este extrem de previzibil. Iar această predictibiltate este dată tocmai de dezinteresul general, popular, față de acest subiect.

Ne așteptăm ca următorul președinte al României, indiferent cine va fi acesta sau aceasta, să continue politica domnului Băsescu Traian de a guverna prin intermediul pârghiilor de forță date de serviciile secrete și de procurorii și judecătorii constrânși de aceste servicii și de președintele care îi numește în funcții și grade.

Din prima zi, această nouă guvernare prezidențială va avea ca obiective strategice, în ordinea importanței, (1) prezervarea și consolidarea puterii în stat a președintelui, inclusiv prin aservirea sa, a guvernului și chiar a Țării față de principalii actori internaționali cu un interes manifestat față de România, (2) protejarea sponsorilor, a susținătorilor și a partenerilor săi împotriva justiției și chiar a opiniei publice, (3) umilirea adversarilor și chiar anihilarea lor prin intermediul justiției de tip poliție politică, (4) generalizarea controlului asupra mijloacelor de informare în masă, inclusiv asupra internetului, astfel încât fluxul de informații despre guvernarea noului președinte să fie unul favorabil, (5) controlul deplin asupra agendei de dezbateri publice, prin impunerea temelor pentru aceste dezbateri, precum și conturarea direcțiilor în care acestea se dezvoltă, (6) generalizarea controlului asupra administrației centrale și chiar a celei locale, prin impunerea în funcții cheie a favoriților prezidențiali, și (7) asumarea rolului de coordonator a tuturor finanțărilor și sponsorizărilor din țară și din afară, care se fac în sistem mafiot, pentru contracte cu statul sau pentru facilități fiscale, comerciale sau de ordine publică și siguranță națională.

Îndeplinirea acestor obiective strategice va avea consecințe la fel de predictibile pentru cetățeanul român, mediu și majoritar. Astfel, creșterea economică exprimată prin produsul intern brut nu va fi niciodată mai mare de 1 – 1,5 la sută, dar va putea fi și negativă, dacă îndeplinirea vreunuia dintre aceste obiective o cere. O asemenea creștere va garanta menținerea României pe ultimul loc în Europa, fără nicio șansă de a se apropia de media europeană, în următorul secol. Dacă am fi vrut să avem o asemenea șansă, ar fi trebuit să avem o creștere economică de opt-zece ori mai mare, numai că, pentru aceasta, ar fi trebuit ca niciunul dintre obiectivele menționate mai sus să nu se realizeze.

Resursele necesare pentru finanțarea corupției, a nepotismului și aservirii administrației publice intereselor străine sau particulare ori de grup nu pot fi luate decât de la domeniile cu adevărat de masă, cum sunt învățământul, sănătatea, ordinea publică și apărarea națională. Ca urmare, aceste domenii vor fi, în continuare, subfinanțate, vor produce bunuri publice în cantități insuficiente și de proastă calitate și vor afecta atât indivizii, care vor trebui să își procure din resurse proprii educația, sănătatea sau protecția pe care și le doresc, ori vor trebui să renunțe la ele, cât și colectivitățile umane mai mici sau mai generale, care vor cunoaște rupturi generate de competiția dintre membrii lor pentru a accede favorizat la bunuri publice insuficiente, ori de invidia sau chiar ura pe care asemenea situații le generează.

Ca să nu mai lungim această descriere sumbră, putem generaliza, spunând că, de acum înainte, vom trăi la fel de pe o zi pe alta ca și până acum, fiind la mâna guvernanților și suferind umilințe din partea lor, vom fi nevoiți să ne „descurcăm” cum vom putea și să cârcotim de cât de rău ne merge, fără să facem însă nimic pentru a ne fi mai bine.

Despre câine

Încet-încet, de-a lungul anilor și secolelor, omul tot mai învață despre Dumnezeu, studiindu-i creația. De ce ar face omul așa ceva, când este suficient să crezi în Dumnezeu și să te bucuri de creația sa, pentru a fi un om fericit? Pentru că omul are ambiția declarată de a-i semăna lui Dumnezeu, până la identificarea cu el.

Omul vede că, în jurul său, creația dumnezeiască găzduiește și binele și răul, și facerea și desfacerea, și frumosul și urâtul, și alcătuirea și distrugerea. Și își zice că doar dacă Dumnezeu însuși este și bun dar și rău, și creator, uneori chiar de urât, dar și distrugător, uneori chiar de frumos, atunci și el, copiatorul, mimul, trebuie să fie la fel, dacă vrea să atingă dumnezeirea.

În unele părți ale Lumii, oamenii cred că Dumnezeul unic este și bun și rău, și constructor și demolator, dar și câte ceva între acestea două, având milă să îi crească pe unii și supărare să îi pedepsească pe alții. În alte părți ale aceleiași Lumi, oamenii cred că Dumnezeu este o treime de făpturi, dintre care una se ocupă cu creația, alta cu distrugerea și a treia cu repararea și îndreptarea diferitelor elemente ale creației.

Dar mai sunt în Lumea asta, prin tot locul, și oameni care nu vor să îi semene lui Dumnezeu. Ba, mai mult, ei nici măcar nu știu că există un Dumnezeu și că acesta a creat Lumea în care trăim noi. Sau nu le pasă de existența lui Dumnezeu, iar scopul lor în viață este să distrugă creația acestuia, fără să știe că este o creație. Numai că aceștia sunt greu de deosebit de cei ce cred în Dumnezeu și vor să îi semene mai ales în ceea ce privește latura distructivă a complexității sale.

Mulți dintre cei ce cred în Dumnezeu se miră cum de acesta nu își apără mai bine creația și îi lasă pe cei Fără-de-Dumnezeu să-i facă stricăciuni, mai ales când este vorba de suflete. Aceștia și-ar putea găsi răspunsul la o asemenea mirare uitându-se la oamenii creatori, cei care îi seamănă lui Dumnezeu. Niciun individ care a creat vreodată ceva nu a stat să își apere creația. Niciun pictor nu a stat de pază lângă tabloul său, ca să nu vină cineva să i-l taie în bucăți. Niciun constructor de case nu a stat de pază lângă vreuna dintre ele, pentru a o apăra de demolatori. Nici măcar cel ce a creat o unealtă sau o armă a distrugerii nu a stat de pază lângă ea, pentru a nu fi distrusă de cei ce se opun distrugerii.

Nu același lucru se poate spune despre omul colectiv. Oamenii se adună în colectivități mai mari sau mai mici, pe bază geografică, demografică, culturală sau spirituală, ori în orice combinație a acestor baze și cu altele asemenea. Ceea ce îi ține împreună nu este, însă, niciuna dintre baze, deoarece indivizii sunt liberi să circule în alte areale geografice, să viețuiască în alte bazine demografice, ori să se bucure de cultura și de spiritualitatea altora. Ceea ce îi ține împreună este setul de valori pe care geografia, familia, cultura și spiritualitatea le generează și pe care membrii colectivității și le însușesc.

Aceste valori sunt întotdeauna apărate de omul colectiv împotriva oricăror încercări de distrugere. Și, făcând așa, omul colectiv se apropie cel mai mult de acea latură a dumnezeirii care apără și păzește, care sfătuiește și îndeamnă, care ajută și repară. Dar care și pedepsește. Desigur, colectivitățile cu mai multe valori au mai mult de apărat decât cele cu mai puține valori, iar colectivități fără nicio valoare nici măcar nu există. Dacă, într-o populație de indivizi, nu există nici măcar o singură valoare comună, pentru apărarea căreia acei indivizi sunt gata să și moară, atunci acea populație nu este un colectiv, ci doar o adunătură.

Aceste propoziții de mai sus au fost doar o introducere la ceea ce am de zis despre câine.

Omul creator s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu atunci când a creat câinele, pentru că a luat ceea ce nu era câine, l-a modelat și l-a făcut câine, așa cum Dumnezeu a luat o mână de particule, un pumn de energie și o suflare de viață, și a creat Universul din care s-a întrupat omul. Tot așa cum Dumnezeu a creat acest Univers nu pentru a-i fi de folos, ci doar pentru a fi, tot așa și omul a creat câinele nu pentru că i-ar trebui, ci doar pentru ca să fie și câinele pe planeta Pământ.

Orice altceva a creat omul a fost pentru a-și satisface o nevoie, o plăcere, o dorință sau un vis. Este drept că unii oameni și-l imaginează pe Dumnezeu după chipul și asemănarea lor și, atunci, cred despre acesta că a creat Universul pentru a-și satisface o plăcere sau un moft. Numai că, din studiul creației dumnezeiești, nu rezultă deloc așa ceva.

Mai sunt cei ce caută un motiv pentru care omul l-ar fi creat pe câine. Dintre ei, unii sunt de părere că animalul câine este bun de mâncare, ca să îi ostoiască pe cei flămânzi. Doar că în părțile din Lume unde câinele este considerat aliment, animalul este mâncat ca o delicatețe, pentru cei sătui dar pofticioși, ceea ce nu justifică motivul pentru care ar fi fost creat câinele. Tot dintre ei, alții sunt de părere că acest câine a fost creat de om ca să îi fie companion sau să îi stea de pază omului. Adică, să îi satisfacă omului atât o plăcere, cât și o nevoie. Numai că aceștia nu își dau seama că cei ce adoptă un câine pentru propria lor plăcere ori pentru nevoia de pază se adresează câinelui gata creat și nu fac parte din omul universal, cel care a creat câinele.

Cheia acestor nelămuriri se găsește în momentul creației câinelui de către om. Cu multe mii de ani în urmă, când omul a creat câinele, acel om știa mai multe despre Dumnezeu decât știm noi astăzi, cu toată știința noastră și cu toată învățătura popească cu tot. Omul acela știa că Dumnezeu a folosit în crearea Universului nu trei ingrediente fundamentale, adică particulele, energia și viața, ci patru. Cel de-al patrulea ingredient fundamental este sufletul.

A fost ușor pentru omul primordial să înțeleagă că aceste ingrediente fundamentale ale creației sunt independente una de alta. Doar că particulele au nevoie de energie ca să se combine în sub-atomi, atomi, molecule, corpuri și constelații, iar viața are nevoie de particule și de energie ca să se manifeste, în toate formele sale. Mai greu i-a fost omului să înțeleagă cum este cu sufletul. Cea mai apropiată de adevărul dumnezeiesc înțelegere a sufletului a fost cea că sufletul există la fel de independent ca și viața, particulele și energia, dar are nevoie de toate celelalte pentru a se manifesta.

Pentru confirmarea acestei înțelegeri a lui Dumnezeu, omul primordial a creat câinele. Acesta este o gazdă formată din particule, energie și viață, pentru suflet. Altă menire nu au câinii decât să găzduiască suflete. De aceea nici câinii nu cer nimic de la om, altceva decât să îi lase să își cultive sufletul. Și tot de aceea sufletul câinelui este cel mai dezvoltat și mai frumos suflet de pe planeta Pământ, pentru că existența lui este fundamentală și nu doar consecința unei întâmplări, ori a unei satisfaceri de nevoi, sau de chefuri umane.

Dacă nu a existat vreo nevoie umană de creare a câinelui, atunci nu poate exista nici vreo nevoie umană de distrugere a lui, alta decât plăcerea distrugerii în sine. Doar că, atunci când un câine este distrus, distrugătorul nu îi poate nimici câinelui și sufletul, deoarece acesta nu depinde de corpul ucis decât pentru a se manifesta, nu și pentru a exista. Sufletul se va duce în altă parte a Universului, unde se va manfiesta în altă gazdă. La fel cum și celelalte ingrediente fundamentale din care este creat câinele distrus se vor recombina în alte forme de existență. Singura pierdere pe care o poate produce distrugerea unui câine este cea pentru omul care l-a creat pe acel câine sau l-a moștenit de la cei ce l-au creat.

Dacă omul care suferă pierderea câinelui distrus este un om colectiv, adică un om posesor și apărător de valori, atunci suferința lui arată că acest câine ce nu mai este era o valoare pentru el. Desigur, nu era o valoare materială, nici una economică sau socială, ci o valoare sufletească.

Dacă orice câine era o valoare resimțită atunci când s-a pierdut, înseamnă că orice câine este o valoare sufletească pentru omul colectiv și atunci când încă există printre noi. Ceea ce justifică demersurile și chiar eforturile ori sacrificiile pe care omul colectiv, posesor de valori, le depune pentru apărarea oricărui câine, perceput ca valoare sufletească.

Iar cei ce neagă asemenea valori, ori chiar le distrug cu plăcere, nu fac parte din omul colectiv, ci doar viețuiesc printre cei ce au valori comune și alcătuiesc, astfel, o familie, un popor, o gintă, o civilizație. Aș merge și mai departe și aș spune că cine nu recunoaște o valoare sufletească atât de pură și de evidentă cum este un câine, nu are cum să recunoască, să respecte și să apere alte valori mult mai greu de asimilat, cum sunt cele naționale sau chiar cele umane, în general.

Parerologul român

Zilele acestea, cele cu Summit-ul NATO și cu războiul civil din Ucraina, unde una dintre părțile implicate acționează în numele și în interesul Federației Ruse, mi-a fost dat să întâlnesc, să văd sau să dau peste neașteptat de mulți domni și doamne care aveau o părere conturată despre aceste subiecte. Imensa lor majoritate aveau caracteristicile comune că părerile lor se bazau pe auzite, pe citite, pe văzute sau închipuite, dar fără nicio metodă de procesare mentală a celor auzite, citite, văzute sau închipuite, precum și că ambiția lor declarată era să impună acele păreri oricărui interlocutor, precum și eventualului public privitor la ei și ele.

Eu am o problemă cu asemenea oameni doar atunci când ei se află într-o poziție din care pot lua decizi în afaceri publice, ori pot influența asemenea decizii. Pentru că eu ader la principiul că cine nu este în stare să își dezvolte și să comunice o opinie proprie fundamentată și consolidată rezonabil despre un subiect relevant pentru public nu va fi niciodată în stare să ia o decizie corectă, onestă și în interesul publicului, pentru că procesele psihice și intelectuale sunt aceleași în ambele situații.

Ei înșiși pot avea o problemă, dacă meseria lor implică orice urmă de credibilitate privind relevanța și profunzimea procesului interior de formare și formulare a opiniilor privind un subiect de interes public. Adică, dacă sunt profesori și merg la clasă, în fața acelorași studenți care îi văd la televizor ori îi citesc pe bloguri, ori sunt implicați în proiecte de cercetare științifică, beneficiarii lor, fie ei studenți sau comanditarii ori consumatorii studiilor, se vor îndoi foarte serios de credibilitatea celor predate ori prezentate în rapoartele de specialitate, atâta vreme cât respectivii emitenți s-au făcut de râs în public, atunci când și-au dat cu părerea, fără să știe ce vorbesc.

În plus, indiferent de categoria din care fac parte, emitenții de opinii aiurea îi aruncă în derizoriu pe toți cei care s-au străduit, într-o formă sau alta, să înțeleagă fenomenul sau procesul ce face obiectul opiniei lor. De exemplu, cu ani în urmă, am organizat și condus un program intensiv despre NATO, la nivelul de masterat executiv. În cadrul acelui program, eu aveam de ținut un curs despre structura militară NATO, adică exact despre subiectul discuției din aceste zile, privind eventualitatea instalării unei baze ori a unui comandament NATO pe teritoriul României, în contextul recalibrării acestei structuri în întregul NATO, pentru a realiza o pivotare spre est. Nu spun acum ce m-a calificat pe mine să țin acel curs și nici pe ce m-am bazat eu când l-am pregătit.

Spun doar că acel curs avea vreo șapte credite europene standard, ceea ce presupunea un efort de însușire a lui echivalent cu vreo 400 de ore standard de studiu, lecturi, asistare la prelegeri și participarea la lucrări practice, individual și în comitet, precum și o vizită pe teren, la cel puțin două comandamente NATO. Atunci când vine cineva care a citit o singură carte despre NATO sau s-a uitat pe prima pagină a site-ului de referință și vrea să emită o părere despre ceva legat de structura militară a Alianței, adică după ce a consumat vreo 20 de ore de informare despre subiect, mai ales dacă citește încet și cu dicționarul în față, acel cineva ori are pretenția că este de douăzeci de ori mai deștept sau deșteaptă decât un absolvent al cursului meu, ori că 95 la sută din ce le-am transmis eu cursanților este complet irelevant și poate fi trecut cu vederea.

Asta, dacă vrea să fie egalul lor. Numai că mulți dintre acești emitenți de păreri aiurea au pretenția că ei sunt nu egalul unui absolvent al cursului meu, ci mult superiori lui, ba chiar mult superiori mie, care am ținut cursul. Pe ce se bazează ei, însă, rămâne un mister.

Sunt convins că unii dintre ei mai întâi și-au format o opinie și abia apoi au căutat argumente care să o susțină. De pildă, mai întâi și-au însușit propoziția „NATO este ceva rău și nefuncțional” și, apoi, s-au întrebat de ce NATO ar putea fi ceva rău și nefuncțional. Și s-au gândit ei să constate că NATO ia decizii cu încetinitorul. Să luăm anexarea ilegală a provinciei Crimeea de Federația Rusă, în paguba Ucrainei suverane, independente, indivizibile și beneficiara unui acord de garantare a securității sale, semnat atunci când a renunțat să fie o putere nucleară. Această anexare ilegală a început pe 18 martie 2014, odată cu semnarea la Moscova a unui tratat de accedere a Crimeei la Federația Rusă, dar NATO a reacționat oficial doar la Summit-ul său din Țara Galilor, din 4-5 septembrie 2014. „Târziu, mult prea târziu”, au zis părerologii. Bineînțeles, ei nu aveau de unde să știe că NATO reacționase, la nivelul miniștrilor de externe, încă din data de 1 aprilie, la numai patru zile calendaristice și la doar două zile lucrătoare după adoptarea Rezoluției 68/262 a Adunării Generale a Națiunilor Unite prin care s-a declarat această anexare ilegală. La acea dată, când NATO lua prin consens decizia de a suspenda orice cooperare practică cu Rusia, ei nici nu știau că va trebui să aibă o părere despre această situație.

Am întâlnit cel puțin o persoană care a afirmat că știe cu certitudine dintr-o carte pe care a citit-o că NATO este nefuncțională. Nu conta cine a scris cartea aia, ori când a scris-o, din ce pornire și cu ce scop, ce metodă de investigație teoretică a stat la baza ei, cine a citit-o, ce referințe a primit, ce critici i s-au adus și alte asemenea elemente de validare a credibilității. Tot ce conta era că scrie într-o carte că NATO nu poate lua decizii prin consens atunci când numărul membrilor a ajuns la 28. Ceea ce era în linie cu opinia persoanei respective de dinainte de a citi cartea.

Mai sunt convins că o parte dintre părerologii despre care scriu eu aici nici măcar nu și-au format vreodată o opinie propriuzisă despre subiectul pe care îl abordaseră. Dar, participând la discuții în studiouri sau pe bloguri ori Facebook, s-au situat automat de cealaltă parte a unui anumit interlocutor, pe care nu îl agreau. Dacă respectivul zicea că NATO face bine ce face, ei ziceau imediat că, de fapt, NATO face rău ce face. Și viceversa.

Cea mai caraghioasă situație a fost aceea în care asemenea participanți la discuție au răspuns cu „asta este opinia mea”, atunci când au fost întrebați pe ce se bazează atunci când spuneau ceea ce spuneau, reamintind că fiecare om are dreptul la o părere și este liber să și-o spună. Desigur, în esență ei aveau dreptate. Doar că este ridicol să îți exprimi în mod liber părerea, atâta vreme cât este evident că ea, părerea, este lipsită de informații, de metode de prelucrare a acelor informații, precum și de proceduri de validare a justeței ei.

O asemenea situație este regretabilă chiar și atunci când părerologii nu pot influența cu părerile lor nici deciziile administrative, nici opinia publică. Este regretabilă, pentru că ea arată o mentalitate răspândită în rândul publicului românesc despre faptul că nu îți trebuie nici carte, nici știință, nici experiență, nici metodă de investigație și de analiză, nici cunoașterea limbii profesionale în care este publicată informația, nici măcar bun simț ca să îți exprimi o părere despre ceva ce nu știai că există înainte de a fi întrebat sau întrebată.

În esență, această mentalitate este păguboasă pentru colectivitate în ansamblul ei, deoarece favorizează un egalitarism situat cât mai jos pe scara meritelor sociale și profesionale, în care cel ce nu știe este egalul celui ce știe, dar la nivelul său scăzut de neștiință, așa cum cel ce nu are habar cum se face ceva este egalul priceputului, dar la nivelul de nepricepere al primului. Cum să progresezi social, economic sau cultural, ca popor, într-un asemenea mediu?!?

Niste români

Dumitru și Camelia Moceanu erau doi români emigrați în Statele Unite ale Americii, cu mai bine de trei decenii și jumătate în urmă. Stabiliți inițial în California, în 1981, Mocenii au dat naștere unei fete ce avea să devină campioană olimpică la gimnastică artistică, împreună cu echipa Statelor Unite, la Olimpiada de la Atlanta, din 1996. Este vorba despre faimoasa și frumoasa Dominique Hellen Moceanu.

Acești doi români din America nu au fost părinți buni. Ba, din contră, au fost foarte răi, ca părinți. Având ei înșiși ceva legături cu gimnastica artistică, au dat-o pe Dominique, ce avea numai zece anișori, pe mâna celebrilor antrenori Béla și Márta Károlyi, care au transformat-o într-o sportivă de vârf mondial. Doar că, pentru a face asta, i-au distrus, literalmente, copilăria. În cartea „Dominique Moceanu, an American Champion: An Autobiography”, publicată imediat după obținerea titlului olimpic, în 1997, Dominique poveștește despre viața plină de cruzime pe care a trebuit să o trăiască pentru a ajunge pe culmi.

Aproape în același timp cu publicarea cărții ăsteia, Dominique a trebuit să-și caute protecție în sistemul de justiție american împotriva propriilor săi părinți. La numai 17 ani, ea a obținut recunoașterea legală a emancipării ei, adică a trecerii la majoratul timpuriu, precum și un ordin de restricție adresat tatălui, care nu mai avea dreptul de a se apropia de copilul său. Nu-i vorbă că același tată era, pe vremea aceea, cercetat de poliție pentru acuzația că ar fi tocmit un ucigaș plătit, care să le ia viața unui prieten de-al fetei și unuia dintre antrenorii ei.

Aceasta este partea sordidă a poveștii despre niște români în America. Partea luminoasă începe tot cu un moment oribil. Șase ani după ce s-a născut Dominique, Camelia Moceanu a mai dat naștere unei fetițe. Numai că, deoarece aceasta a venit pe lume fără picioare, Mocenii au abandonat-o în spital, pentru că nu aveau nevoie de așa ceva.

Doar că unei familii din Ilinois i s-a făcut milă de bietul copil și a adoptat-o, atâta câtă era. Așa a apărut pe lume Jennifer Bricker. Sub atenta grijă a părinților săi de suflet, Jennifer s-a dezvoltat într-o fată frumoasă și deșteaptă, a cărei pasiune în viață, încă din copilărie, a fost sportul. Încet și cu răbdare, Bricker-ii au învățat-o pe Jennifer să facă tumbe la trambulina elastică, să joace softball și chiar basketball.

Ce este deosebit aici este faptul că Jennifer a aflat că se trage biologic din familia Moceanu târziu, când era deja mare și împlinită. Doar că, încă din copilărie, de când avea nouă ani neîmpliniți și a urmărit Olimpiada de la Atlanta, și-a dezvoltat o admirație necondiționată față de cea mai tânără membră a echipei americane de gimnastică artistică, Dominique Moceanu, pe care și-a ales-o, apoi, ca model în viață.

Un deceniu și jumătate mai târziu, când a aflat că ea și Dominique sunt surori, i-a scris acesteia și, apoi, au intrat în contact, inițial telefonic și apoi față în față. Scrisoarea trimisă de Jennifer Dominique-i este publică, la fel cum publică este întraga poveste, ce și-a găsit loc într-o altă carte scrisă de Dominique Moceanu, intitulată „Off Balance” și publicată în 2012. Să mai spunem că Jennifer își câștigă, în prezent, existența din sport, făcând demostrații atletice în spectacole.

Povestea lor a fost răspândită în Statele Unite prin toate mijloacele de comunicare în masă, cele mai prestigioase ziare și televiziuni fiind interesate să o spună, atât ca inedit, cât, mai ales, ca subiect inspirațional.

Transcript dintr-o emisiune de televiziune

(Din ciclul să nu ziceți că nu v-am spus)

Moderatorul: Domnule Hari Bucur, vom vedea în continuare confruntări militare (în Ucraina)?

Hari Bucur-Marcu: De fapt, vom vedea jocuri de putere, ca să zic așa, că suntem la emisiunea asta („Jocuri de putere”). Realitatea este că asistăm la jocuri de putere militară. 

Rusia nu a avut încotro, după criza din 2008, criza mondială din 2008, decât să își maximizeze sigura putere de care dispune, care este puterea militară. Altfel, ar fi fost într-o situație mult mai grea decât este în momentul de față. Chiar dacă suferă sancțiuni, chiar dacă este pusă la colț, Rusia este subiect de discuție, este capabilă să își arate puterea militară. Pe care Germania i-o și recunoaște și de aceea se și apropie de ea, ca un fel de contra-partidă la faptul că, în momentul de față, singura putere militară a Vestului, reală, sunt Statele Unite. Care pivotează spre Pacific și, atunci, există o îngrijorare firească pentru restul Europei Occidentale.

Și aceste jocuri de putere nu au o finalitate. Nu va exista niciodată un cîștigător și un învins sută la sută. Nu mai există, cum se spunea, nu mai avem de mult timp un joc cu sumă nulă, în care unul câștigă și celălalt pierde, și ce pierde unul câștigă celălalt. Ci sunt jocuri în care se definesc parametrii și unde, dacă vrei să fi învins, te poți declara învins chiar dacă nu ești atacat.

Ceea ce este cazul României, într-o mare măsură, în momentul de față. De ce? Pentru că, la asemenea vremuri, avem nevoie clar de altfel de conducători decât de cei pe care îi avem. Deci, noi nu avem nicio politică de apărare. Absolut deloc. Așteptăm să ne spună alții care-i politica noastră de apărare, deși apărarea-i națională în continuare. N-avem o politică externă coerentă decât în măsura în care ne prindem de vreo oportunitate și ne agățăm de ea. Deși ar fi trebuit să creăm oportunități prin politica noastră externă, nu numai să beneficiem de cele create de alții. Și, bineînțeles, nu avem o politică de stat, în care statul România să fie foarte bine consolidat și să poată să fie un actor credibil pe arena internațională pe toate domeniile, nu numai pe cel militar sau diplomatic.

Moderatorul: Vă mulțumesc.