Analiza de securitate internatională

Simt nevoia să dau o lecție. La propriu. Așa că, oricine va citi aceste rânduri, va trebui să le ia ca pe o lecție. Folositoare, sper eu. Altfel, nu m-aș fi apucat să o țin. Tema de astăzi este despre cum se face o analiză a unei stări ori situații de securitate internațională.

Sursa desenului: collapseofindustrialcivilization.com

Pasul unu este să se identifice domeniul de aplicare a analizei. Adică, analiza trebuie să răspundă, mai întâi și mai întâi, la întrebarea „despre ce vorbim noi aici?” Astfel, dacă vorbim despre ce urmărește să realizeze un actor internațional pe un teatru de securitate mondială sau regională, analiza noastră trebuie să se bazeze pe tot ceea ce știm din sursă sigură și credibilă despre intențiile declarate și nedeclarate, dar confirmate ale actorului nostru, alături de tot ceea ce știm despre capabilitățile acestui actor de a-și transpune în viață intențiile sau de a-și atinge obiectivele.

Într-o analiză de intenții nu pot intra deloc alte metode, cum sunt cele de comparare cu situațiile altor actori. De exemplu, dacă ne interesează intențiile unui stat riveran al mai multor mări în legătură cu una dintre acestea, orice comparație cu intențiile altui actor internațional în cu totul alte mări decât cele la care este riveran actorul nostru sunt irelevante, în afara cazului în care am avea date că acest actor este indiscutabil mimetic față de cel cu care este comparat. Chiar și atunci, va trebui să vedem de ce ar prefera actorul nostru exact acea mare pentru a-l imita pe celălalt și nu o altă mare la care este el riveran.

Fără să mai lungim argumentele, atunci când noi vorbim despre orice, acel orice își va impune propriile metode de analiză și va respinge cu fermitate alte metode, ce nu i se potrivesc, din punct de vedere rațional. Ca să fiu mai clar, analizei de intenție i se mai spune și analiză de risc, venit din partea acelui actor internațional pe care ni l-am ales ca obiect. Chiar și pentru un nespecialist, trebuie să fie evident că o asemenea analiză nu se poate realiza cu metodele și mijloacele unei analize de conflict sau de criză de securitate. Tot așa cum, asemenea subiecte cum sunt criza ori conflictul nu pot fi abordate cu instrumentarul analitic al riscurilor și amenințărilor.

Deci, ne-am lămurit, sper eu, că este foarte important să știm de la început despre ce vorbim noi aici, ca să ne putem alege acele instrumente de analiză ce sunt specifice subiectului. Rezultă fără alte comentarii că cel de-al doilea pas în analiza noastră este alegerea metodei și intrumentelor de analiză specifice subiectului abordat.

Pentru asta, trebuie să vedem care sunt informațiile necesare și suficiente pentru a putea trage concluzii cât mai aproape de adevăr. Sunt două mari categorii de asemenea informații, indiferent de subiect și de metodele proprii lui. O categorie este cea a informațiilor de natură instituțională, iar cealaltă categorie este cea a informațiilor de natură comportamentală.

În prima, intră tot ce știm despre alianțe, coaliții, parteneriate, apartenența la diferite organizații internaționale de securitate, inclusiv textele tratatelor, acordurilor și înțelegerilor încheiate de actorul analizat cu alți actori relevanți pentru spațiul de referință, alături de cutumele diplomatice și militare instituite în relațiile dintre acest actor și terți. În cazul în care subiectul analizei are o componentă de putere militară, va trebui să ne uităm și la partea instituțională a acelei puteri, adică la legislația care guvernează domeniul militar, documentele în care sunt scrise politicile de apărare, precum și planurile de realizare a acestor politici, la contractele de achiziții ale armamentelor și munițiilor, la procedurile de angajare a puterii militare în operații și altele asemenea.

În a doua categorie intră tot ceea ce a făcut actorul nostru până acum și care ne permite să întrevedem cum se va comporta de acum înainte, pe subiectul ales pentru analiză. În primul rând, ne vom referi din nou la toate elementele instituționale și vom căuta să vedem cum le-a abordat, folosit sau ignorat actorul nostru. Astfel, de exemplu, vom putea bănui că, dacă acest actor și-a încălcat în trecut propriile angajamente internaționale, pe diferite motive ori pretexte, așa va face și în viitor. Ori, dacă a fost onest și loial cu aliații săi, este de așteptat că la fel va fi și în continuare.

Tot în domeniul informațiilor comportamentale intră și cele despre școlile de gândire teoretică ce sunt relevante pentru leadership-ul politic și militar al actorului nostru, și despre formatorii de opinii în rândul elitelor și al publicului. Acesta din urmă intră în ecuație doar dacă actorul nostru este o democrație și ține seama, atât instituțional cât și comportamental, de opinia publicului său.

În plus, nicio analiză de securitate nu poate fi adevărată dacă nu ia în calcul și valorile la care a aderat actorul nostru. Adică, trebuie să știm atât ce prețuiește acesta mai mult decât propria sa existență, cât și ce îl mișcă ori îl motivează să miște pe scena de securitate internațională.

Este evident că, într-o asemenea listă de informații cu care avem de gând să analizăm subiectul propus, nu intră speculațiile, părerile nefondate pe date și fapte, bănuielile conspiraționiste și altele asemenea. Cum nu pot intra nici informațiile despre alții, care nu au nicio legătură cu actorul nostru, doar pentru că s-ar fi aflat în situații similare cu acesta.

În alegerea metodei și instrumentarului adecvat, va trebui să vedem dacă acesta este suficient de performant, pentru a da rezultate credibile și utile. Dacă le utilizăm pentru prima dată, nu ar strica un exercițiu la masa de lucru, prin care să luăm o situație ori o realitate pe care o cunoaștem foarte bine, din cărți sau din observație directă și să o analizăm cu metoda și instrumentarele ce ne sunt încă nefamiliare. Dacă analiza ne va duce spre concluziile pe care deja le știm, înseamnă că am făcut o alegere bună a uneltelor noastre de lucru și că și știm să le angajăm în mod corespunzător. Dacă, însă, vom rata resultatul așteptat, va trebui să vedem de ce ni s-a întâmplat asta și să facem ajustările necesare.

Marii analiști, care sunt, de obicei, și mari teoreticieni al domeniului relațiilor internaționale, își constuiesc propriile metode de analiză și propriul lor instrumentar de lucru. Dacă vă uitați în cărțile lor, veți descoperi că cel puțin o treime din volum este alocată metodologiei folosite. Ceilalți, mai modești, vor trebui să împrumute de la marii maeștri. Aici revenim la prima mea observație, de la începutul lecției. Dacă alegem o metodă și un instrumentar doar pentru că au fost de mare succes în analiza făcută de un mare maestru al relațiilor internaționale pe un cu totul alt subiect și despre un cu totul alt actor internațional, am ales prost. Ca să alegem bine, trebuie ca metoda și uneltele de aplicare a ei să fie în concordanță atât cu actorul cât și cu subiectul analizei noastre.

În plus, trebuie avut în atenție că marii analiști au tendința să își personalizeze metoda, introducând în ea diferite repere proprii, sub forma unor concepte, noțiuni sau termeni cu valoare metaforică, ce nu definesc atât realitatea analizată, pe cât îi individualizează pe ei între egalii lor. Provocarea pentru analistul junior este că nu toate aceste concepte devin universale, adică înțelesul lor nu devine unic pentru toată lumea. Printre cele mai populare exemple sunt „sfârșitul istoriei”, metaforă introdusă acum un sfert de secol de filosoful american Francis Fukuyama, cam în același timp cu „ciocnirea civilizațiilor”, metaforă a politologului american Samuel P. Huntington. Problema este că acestea două sunt foarte cunoscute, sunt corect atribuite celor doi teoreticieni, dar foarte puțină lume le cunoaște conținutul adevărat și le poate introduce corespunzător înțelesului lor real în orice analiză. Adică, dacă spui „sfârșitul istoriei” unui auditoriu de trei persoane, este foarte posibil ca să rezulte trei înțelesuri diferite și fiecare altul decât cel dat de autor sintagmei acesteia. Ca să nu mai vorbim de comicăria pe care o săvârșesc toți novicii în ale analizei, atunci când folosesc o noțiune ce le-a sărit în ochi dintr-un text obscur, ca și când toată lumea ar trebui să știe despre ce este vorba.

În locul oricăror altor metode alterantive sau combinate, am mai putea să alegem doar o singură metodă, cea a studiului literaturii despre actorul internațional și subiectul său. Doar că, într-o asemenea situație, nu am mai face o analiză de securitate internațională ca atare, ci doar o analiză a textului despre situația internațională. Și cine ne garantează că nu am scăpat vreo scriere semnificativă? Ori că am luat de bună o publicație ce făcea doar propagandă în favoarea ori în defavoarea actorului nostru, fără nicio intenție de adevăr? În special în analiza de conflict, este foarte recomandabil să evităm cu totul apelul la literatură, atâta vreme cât nu avem un instrumentar de preluare critică a acelor scrieri.

O foarte mare atenție trebuie acordată folosirii metodelor constructiviste și comparative. Despre metodele constructiviste, nu spun aici decât că, de cele mai multe ori, din neatenție, atunci când demontăm o realitate în părțile ei componente, pentru a o analiza, reușim să o reasamblăm altfel de cum era ea înainte, încât ajungem mai degrabă la neadevăr decât la un rezultat rezonabil. Foarte ușor ne putem afla în situația depanatorului amator, care a descompus un angrenaj doar pentru ca, la reasamblare, să îi rămână pe masă mai multe piese, despre care nu știe nimic, nici de unde vin și nici la ce folosesc. Culmea este că, uneori, angrenajul funcționează și așa, doar că nu pentru mult timp și nu la parametrii așteptați.

În ceea ce privește metodologia comparatistă, sunt multe instanțele în care aceasta este folosită inadecvat. Am dat deja exemplul în care nici nu ar trebui aleasă deloc. Dar și când este potrivită subiectului, ni se poate întâmpla să comparăm realități incomparabile. Cel mai neîndemânatic ne arătăm atunci când comparăm situații istorice din epoci diferite. În asemenea cazuri, avem tot atâta dreptate pe cât au cei ce fac judecăți de valoare personale începând cu „pe vremea mea...”

Atât pentru metoda comparatiei, cât și pentru metodele constructiviste, recomand cu căldură o pregătire anterioară, asistată de un trainer profesionist. Recunosc faptul că sunt și unele școli care predau aceste metode și le cer studenților să le aplice în lucrările lor de laborator sau de seminar. Dar foarte rar ies de pe băncile acestor școli analiști adevărați ori măcar niște mânuitori rezonabili de asemenea instrumente.

După ce ne-am convins că metoda și uneltele ni se potrivesc și că știm să le folosim cu pricepere, urmează pasul cel mare: munca de analiză. Acum, luăm toate informațiile și le trecem prin procedurile de prelucrare a lor, urmând să vedem rezultatul pe care îl așteptam cu nerăbdare și imensă curiozitate.

Validarea acestui rezultat este pasul următor. Această validare se poate face prin mai multe procedee, ce nu se exclud unul pe altul. Se poate relua analiza prin folosirea altei metode acceptabile și, dacă ajungem la același rezultat, înseamnă că este cel adevărat. Sau, dacă știm că rezultatul a mai fost obținut de altcineva, putem să refacem analiza aceluia, cu metodele și informațiile folosite de respectivul și să vedem că avea dreptate, la fel ca și noi. Ori, putem apela la alții să evalueze munca noastră de analiză, prin așa-zisul peer review.

În final, avem să facem cunoscut acest rezultat unui public-țintă. Pentru aceasta, va trebui să demonstrăm însușiri minime de comunicare în scris sau verbală, în funcție de mediul prin care vrem să ne facem cunoscute ideile. Aceste însușiri trebuie să ne garanteze atât acuratețea și claritatea mesajului, cât și credibilitatea lui. Desigur, numai acest pas, luat de unul singur, poate constitui subiectul unei lecții aparte. Pe care nu o voi ține acum.

Această lecție a fost menită celor ce ar vrea să se facă analiști adevărați de securitate internațională și nu știu ce îi așteaptă. Dar eu cred că ea este potrivită și pentru consumatorii de analize din acesta, mai ales când acestora li se servesc tot felul de scrieri sau imagini cu eticheta de analiză, dar ele nu sunt deloc așa ceva. Iar protecția consumatorului nu funcționează în asemenea situații.

Acestui consumator îi recomand să se gândească la faptul că, de cele mai multe ori, dacă un analist ajunge la un rezultat adevărat în condițiile în care a ales metoda greșită, a folosit prost instrumentarul la dispoziție și a ignorat o cantitate mare de informații relevante, acea analiză nu este ca aparatul de radio amatori asamblat aiurea și cu piese rămase pe dinafară, dar care tot mai prinde două posturi. Cel mai probabil, analistul nostru a pornit de la concluzie spre informații. Iar cine i-a dictat acea concluzie este o cu totul altă analiză.

Cum sunt adeptul formării teoretice interactive, nu pot să închei această lecție fără un exercițiu. Vă rog să analizați următorul pasaj: „Inclusiv zona Mării Negre, mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spaţiu contestat, al competiţiei geopolitice. De fapt, se înscrie în tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agendă revizionistă, unde libertăţile internaţionale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul întrebării şi chiar suspendate de voinţa celui mai puternic. Evoluţiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra căreia autorităţile chineze îşi revendică suveranitatea) şi Marea Chinei de Est (unde la sfârşitul anului trecut Beijingul a forţat impunerea unei zone de apărare şi identificare aeriană) pot să ofere un precedent, chiar un avertisment” (autorul textului, deși persoană cu personalitate, este irelevant pentru lecția nostră).

Ce puteți spune despre acest text, după ce v-ați însușit cele scrise de mine mai sus?