Qui est Charlie

Acei membri ai publicului românesc, care pun în discuție dreptul redactorilor și caricaturiștilor publicației franceze Charlie Hebdo la viață,  nu fac decât să confirme cât de departe sunt ei de înțelegerea și asimilarea valorilor occidentale ce constituie fibra din care este țesută civilizația euro-atlantică. Și, odată cu ei, cât de departe este întregul public românesc de aceste valori și de această civilizație.

În data de 7 ianuarie 2015, cel puțin doi indivizi mascați au luat cu asalt redacția Charlie Hebdo din Paris, Franța, i-au identificat pe acei membri ai colectivului de redacție ce erau și caricaturiști și i-au ucis cu focuri de armă automată. Au mai fost uciși și alți membri ai redacției, alături de doi polițiști ce aveau misiunea să îi păzească pe jurnaliștii aceia de asemenea acte, numărul celor ce și-au pierdut viața ridicându-se, imediat după faptă, la o duzină. Au mai fost răniți vreo zece – unsprezece alții.

Deși nu se cunosc încă nici făptuitorii, nici motivele ce i-au făcut să îi execute cu sânge rece pe toți acești oameni, nici obiectivele urmărite de ei prin acest carnagiu, nici dacă sunt ei singurii responsabili sau dacă ei fac parte dintr-o comunitate mai mare ce a pus-o la cale, fapta în sine a fost condamnată imediat de întreaga opinie publică franceză și internațională. De ce? Pentru că nu există nici cel mai mic dubiu că niciunul dintre cei uciși sau răniți nu merita așa ceva. Nimic din viața lor personală sau profesională nu ar fi putut justifica curmarea vieții lor cu atâta cruzime. Cei mai activi membri ai publicului francez și internațional și-au exprimat această opinie de condamnare a faptei și de sprijin pentru victime prin sintagma și simbolul „Je suis Charlie”.

Cea mai credibilă speculație privind carnagiul de la Charlie Hebdo, dintre cele ce au fost puse în discuția publică, a fost că cei doi mascați, filmați în timpul fugii lor de la fața locului, ocazie cu care s-a văzut cât de hotărâți erau să scape nepedepsiți, ar fi acționat în numele religiei musulmane. Aceasta, deoarece cei doi ar fi spus două cuvinte în arabă, Allah Akbar, și ar fi explicat, într-o franceză fără urmă de accent străin, că ei ar fi membri ai grupării teroriste internaționale Al Qaeda și că, prin fapta lor oribilă, l-ar fi „răzbunat” pe Profetul Mohamed.

Pentru că publicația atacată era recunoscută prin atacuri suferite anterior, inclusiv printr-o incendiere a clădirii ce o adăpostea și prin repetate amenințări cu moartea adresate unora dintre caricaturiștii săi, atacuri și amenințări argumentate la vremea respectivă prin faptul că gazeta i-ar fi ofensat pe unii musulmani, deoarece a publicat caricaturi cu Profetul Mohamed, s-au găsit unii români să gândească și să își spună în public gândul că victimele și-ar cam fi meritat soarta, pentru că prea erau libere la gură sau la mână, după caz.

În mintea acestor români s-a dezvoltat ideea că dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață sunt mutual exclusive și că așa ar trebui să fie. Adică, ori taci din gură și trăiești, ori înjuri și mori.

Această idee este foarte diferită de cea dezvoltată în sistemul de valori occidentale, în ultimii 367 de ani. În toată această perioadă, mulți occidentali și-au dat viața pentru dreptul tuturor atât la viață cât și la exprimarea liberă. Desigur, la fel ca în cazul oricăror drepturi fundamentale sau punctuale ale oamenilor, nu este acceptabil ca exercitarea acestor drepturi de către cineva să ducă la negarea lor altcuiva. Adică, nu este acceptabil să îți asiguri viața prin luarea vieții altcuiva, cum nu este acceptabil să folosești dreptul tău la exprimare liberă pentru a-i închide altcuiva gura.

Acești români pierduți în meandrele culturii și civilizației occidentale aduc în sprijinul ideii lor originale faptul că jurnaliștii umoriști francezi uciși ieri chiar ofensau lumea cu caricaturile lor și că nu s-au oprit, chiar dacă au fost avertizați. Sau amenințați, depinde cum vedem lucrurile. Și în acest argument se vede non-occidentalismul lor.

În cultura occidentală, dreptul la libera exprimare nu poate fi îngrădit. Cum ai face să îl îngrădești? I-ai închide gura cuiva care a spus ceva ofensator, după ce acela a spus deja ofensa? Ce formă de sancțiune ar putea fi asta? Sau, mai complicat, i-ai închide cuiva gura pentru că acesta a lăsat să se înțeleagă că ar putea spune ceva ofensator? Ce măsură preventivă ar fi asta? Doar în culturi și civilizații altele decât cultura și civilizația occidentală pot fi acceptate asemenea sancțiuni sau măsuri preventive.

Când este înjurat în față, occidentalul se adresează autorităților pentru a fi protejat și compensat pentru ofensa primită, dacă, într-adevăr, s-a simțit amenințat și ofensat. Doar non-occidentalul întoarce înjurătura cu una și mai tare, sau, la nervi și în lipsă de inspirație pentru o înjurătură și mai strașnică, dă cu pumnul în replică la înjurătură. Iar cei ce cred că cel ce înjură merită să moară pentru asta nici măcar non-occidentali nu sunt. Sunt doar din altă lume, din care eu nu vreau să fac parte. Și nimeni dintre cei ce sunt Charlie nu vor. Cu siguranță.