Razboiul hibrid pentru public

Publicul românesc, la fel ca și cel european, de altfel, ar trebui să fie interesat de ceea ce este războiul hibrid, cel puțin din trei motive. Primul și cel mai evident motiv ar fi că războiul hibrid este o realitate despre care publicul află în mod constant, în aceste zile, din mijloacele de informare în masă tradiționale și noi. De cele mai multe ori, cei care îi spun publicului despre războiul hibrid evită să îl și definească ori să îl explice, atunci când aduc vorba despre el, așa că publicul poate fi pus într-o situație de nedumerire ori confuzie, în loc să fie mai bine informat.

Al doilea motiv, ceva mai puțin evident, ar fi că cei pe care publicul i-a învestit cu puteri în numele său, în special cu puterea politică și cu cea militară, operează din ce în ce mai frecvent cu acest concept de război hibrid la locul lor de muncă publică și, în consecință, pentru a-și putea exercita funcția naturală de control asupra celor ce aplică puterile statului în numele său, publicul este obligat să știe despre ce este vorba cu tipul ăsta de război hibrid.

În fine, publicul românesc, la fel ca și cel european, ar trebui să fie interesat de ceea ce este războiul hibrid, pentru că este deja agresat informatic și chiar psihologic de unii dintre actorii internaționali ce practică un asemenea tip de război și care, astfel, devin surse ale amenințărilor de tip hibrid pentru acest public.

În ceea ce mă privește, sunt motivat să scriu acest material nu atât din datoria cetățenească a celui care știe ceva de a spune și celorlalți concetățeni ceea ce știe el, pentru că le-ar prinde și lor bine să afle, cât din constatarea că alți formatori de opinie români și europeni se referă la acest subiect ca și când ei ar ști ce este cu acest concept de război hibrid, deși este evident că ei nu știu nimic, sau nu știu bine. Ceea ce mie nu îmi place că se întâmplă.

În termenii cei mai simpli, războiul hibrid este acel război dus de una dintre părțile beligerante atât cu mijloace convenționale militare, cât și cu mijloace non-convenționale ori non-militare, în mod simultan.

Mijloacele militare de care vorbim aici sunt cele care nu se găsesc pe piața liberă, fie ea și neagră, ci doar pe piața specializată a armamentelor sofisticate, cum sunt lansatoarele individuale de rachete anti-aeriene ori de rachete dirijate anti-tanc. Ceea ce presupune existența a cel puțin unui stat care să fie implicat în configurarea hibridă a amenințării sau chiar a războiului, fie sub formă de sponsor, fie sub formă de sprijinitor al beligerantului hibrid.

Adică, conflictul în care sunt implicați insurgenți civili nesuținuți de vreun stat recunoscut oficial nu este un război hibrid, ci unul civil sau neconvențional de la cap la coadă. Tot așa cum un război între armatele a două state nu este niciodată unul hibrid, ci unul militar, chiar dacă cel puțin unul dintre state va implica în acțiunile sale și mijloace neconvenționale sau nemilitare de acțiune, ca de exemplu partizanii disimulați în mijlocul populației civile, rețelele comerciale de telefonie mobilă, ori operațiile mediatice susținute de afaceriști civili.

Această definiție este importantă atât din punct de vedere acțional, operativ, cât și din cel juridic.

Juridic vorbind, atunci când vom analiza complexitatea hibridă a unei situații beligerante, ori de criză sau chiar numai ca amenințare, vom constata că, aproape de fiecare dată, statul care contribuie cu partea sa militară la acea realitate nu va recunoaște acest fapt. Cel mai probabil, statul acesta va apela la ceea ce se numește negare plauzibilă ori credibilă, ca traducere din englezescul ”plausible deniability”, ceea ce înseamnă situația în care oficialii unui stat declară că nu știu nimic despre implicarea unor elemente ale statului respectiv, cum sunt cele militare, în acțiunile de tip hibrid. Iar o eventuală anchetă va scoate la iveală că nu există documente ori martori care să infirme o astfel de declarație oficială.

Evident, un asemenea stat va face asta exclusiv din motive juridice, cel mai probabil, deoarece situația creată este de o asemenea natură, încât participarea statului în cauză poate să fie condamnabilă din punct de vedere al dreptului internațional. Pentru a evita condamnarea asta, statul în cauză apelează la intermediari care să ducă războiul în favoarea sa, ceea ce face ca întreaga forță creată pentru acest scop să aibă un caracter hibrid, de tip stat-nonstat.

Alte implicații de natură juridică derivă din faptul că beligeranții hibrizi se folosesc de mijloace civile pentru scopuri militare și acționează militar din mijlocul populației civile, în condițiile în care aceste mijloace și această populație sunt protejate de legile războiului, precum și de principiile umanitare universale.

Acțional vorbind, prin operații hibride, un stat care altfel ar fi fost numit simplu stat beligerant încearcă să evite etichetarea lui ca atare, ceea ce dă un caracter aparte întregului război. Spațiul său terestru, aerian și maritim nu va face parte din teatrul acțiunilor militare, astfel încât obiectivele ce, din punct de vedere al operațiilor militare, s-ar califica drept ținte nu pot fi niciodată lovite. Acest stat își va păstra și inițiativa, atât cea operativă cât și cea strategică, precum și totala libertate de acțiune. El va putea alege nestingherit elementele de sprijin, de protecție a forțelor, sau chiar de luptă propriuzisă pe care să le pună la dispoziția combatanților ce luptă în folosul său, fără să aibă grija că oponenții lor ar putea să îl împiedice să o facă. Tot așa cum va putea să își aleagă momentul în care să facă ceva anume, ori să stea deoparte.

Pe lângă caracteristica generalizantă a combinației convențional-neconvențional și statal-nonstatal, s-au propus identificări ale amenințărilor, situațiilor de criză sau război de tip hibrid având la bază diferiți descriptori observabili în teren. Marea lor majoritate sunt descriptori de intensitate, de tipul eșalonului militar acțional, care este, de regulă, la nivel de companie, maxim batalion, ori de tipul nivelului de pregătire, care este mai ridicată decât a insurgenților ocazionali dar nu ajunge la nivelul profesioniștilor militari, sau de tipul echipamentelor și armamentelor folosite, care sunt mai sofisticate decât ale gherilelor și paramilitarilor, care își procură aceste echipamente de pe unde pot, dar nu suficient de sofisticate cum sunt cele ale armatelor statale. Tot ca intensitate sunt descrise și operațiile psihologice ori de influențare a opiniei publice, ce sunt de mult mai mare amploare decât în cazul insurgențelor clasice, apropiindu-se destul de mult de operațiile conduse de un stat împotriva unui inamic declarat. Pe baza acestor descriptori se poate aprecia că o forță hibridă se situează spre mijlocul spectrului de intensitate al exercitării unei puterii armate.

Termenii de ameninințare sau de război hibrid, ori de mijloace hibride de luptă, au început să fie folosiți între profesioniștii occidentali cam de un deceniu încoace. Statele interesate în special de contracararea, descurajarea ori dejucarea încercărilor de impunere a unei amenințări de tip hibrid, ca să nu mai vorbim despre războiul hibrid în sine, au dezvoltat în tot acest timp o literatură dedicată atât clarificărilor teoretice, cât și intrucțiunilor ori recomandărilor practice de lucru împotriva unei asemenea amenințări. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO a început dezvoltarea unui concept operațional fundamental privind războiul hibrid ca amenințare din anul 2009.

Aceste eforturi teoretice sunt imperios necesare, deoarece problemele practice pe care le pune o amenințare hibridă sunt complexe și nu sunt ușor de identificat prin observație directă, fiind nevoie de o clarificare teoretică și de validarea ei prin formele recunoscute deja, cum sunt experimentele, modelările, jocurile de război, exercițiile și altele asemenea.

Până acum, literatura dedicată subiectului a încercat să pună întrebările esențiale și să propună cele mai rezonabile răspunsuri. Între aceste întrebări găsim unele ce se referă la ce caracteristici dedicate special acestui tip de război trebuie adăugate sistemelor de comandă și de control militare, ori sistemelor de integrare a diferitelor categorii de forțe și, în cazul NATO, a diferitelor state participante la constituirea unei forțe de răspuns la acțiunile hibride? Care este specificul pe care războiul hibrid îl imprimă pregătirii luptătorilor, planficatorilor și comandanților militari ce vor primi misiunea de a face față unei amenințări hibride? Ce sisteme de armamente sau de transport ori comunicații specializate pentru contracararea unui inamic hibrid sunt de achiziționat de pe piața de armamente și tehnică militară, ori trebuie solicitate producătorilor de armamente și tehnică militară?

Cea mai serioasă întrebare este dacă unei amenințări de tip hibrid poate să i se răspundă cu contramăsuri tot de tip hibrid, ori dacă un război hibrid poate fi contracarat cu mijloace hibride? Iar, dacă da, care ar fi aceste mijloace? Răspunsul găsit până în momentul de față este că nu, nu se pot contrapune măsuri de aceeași natură unei agresiuni de tip hibrid. Ar fi la fel ca și când acțiunilor teroriste li s-ar răspunde cu contraacțiuni de aceeași natură. Asta nu înseamnă că nu trebuie căutate și găsite soluții în afara convenționalului. De aici și cerința ca răspunsurile la întrebările acestea și altelte de aceeași natură să fie date în afara oricăror constrângeri doctrinare.

Anexarea Peninsulei Crimeea la Federația Rusă și declanșarea războiului de secesiune din estul Ucrainei imediat după aceasta, război în care Moscova este evident, deși neoficial, implicată au energizat discuțiile despre războiul hibrid. Pentru materialul de față este suficient să concluzionăm două lucruri.

Primul este că Rusia a acționat ca și când ar fi transformat literatura occidentală, care descrie acțiunile hibride în folosul celor chemați să le contracareze, în manual de pregătire și utilizare în luptă. Cu alte cuvinte, tot ce am scris eu mai sus se aplică aproape cuvânt cu cuvânt la descrierea situației create de Federația Rusă în Crimeea și sudul Ucrainei vecine. Numai că eu nu am folosit situația aceasta pentru a teoretiza aici, ci, independent de situația aceasta, am folosit materiale din 2009 – 2013, inclusiv experiența personală pe subiectul acesta al materiei dobândită într-un experiment NATO din 2011, numai ca să constat cât de mult se aplică ele, materialele, la ceea ce a făcut și face Rusia în Ucraina astăzi.

A doua concluzie este că guvernul de la Kiev și militarii din subordinea sa au fost total nepregătiți pentru un asemenea tip de război. Nu aprofundaseră și nu utilizaseră acest concept în pregătirea pentru apărare, în planificarea forțelor și acțiunilor militare, în instruirea trupei, ori în domeniile sprijinului și protecției forțelor combatante. Așa cum nici nu au pregătit forțe specializate, armamente și echipamente dedicate în special acestor forțe specializate, ori proceduri de luptă specifice contracarării unui inamic hibrid.

De aici și întrebarea: oare cât de pregătiți suntem noi, românii, pentru o asemenea amenințare de tip hibrid? Punem această întrebare în speranța că nu va trebui să vedem România amenințată de vreun opozant hibrid, pentru a-i afla doar atunci întrebării răspunsul.

Costul puterii militare la români

În Sibiul tradițional, se întâmplă așa. Dimineața devreme se sacrifică porcul. Apoi, pe parcursul zilei, un meșter măcelar, secondat de ajutoare formate din membrii familiei ce a cumpărat porcul, prepară tot ce se poate din acel porc, astfel încât, la sfârșitul zilei, să rezulte o cantitate de carne, mezeluri, slănină și șorici proporțională cu cât cântărea porcul pe când era viu. Această procedură este nu numai tradițională, dar și economică, atâta vreme cât, în total, familia respectivă iese mai ieftin să cumpere un porc viu și să își producă din el cărnurile necesare traiului pentru un număr de zile, decât să cumpere din comerț acele cărnuri, atunci când îi vine pofta.

La fel este și cu producerea puterii militare într-un stat ca România. În prima oră a unui ciclu de realizare a acestei puteri, executivul nației, format din președinte și guvern, supravegheat de parlament, investește bugetul alocat apărării naționale și îi pune la treabă pe meșterii militari să producă putere militară, secondați de alți membri ai publicului românesc, cărora li se zice voluntari sau conscripți, după caz. Ceea ce aceștia fac, pe timpul ciclului de producție, prin achiziții de echipamente, armamente și consumabile necesare, prin antrenamente, exerciții și toate celelalte forme de pregătire teoretică și practică a mânuitorilor acelor echipamente și armamente, prin dobândirea de experiență practică în diferite operații din Lume, astfel ca, la sfârșitul acelui ciclu, să rezulte o anumită putere militară, capabilă să apere Țara în orice confruntare militară în care se presupune că ar fi implicată.

Din punct de vedere economic și financiar, producerea puterii militare de statul însuși ce trebuie apărat este întotdeauna mai ieftină decât abandonarea acestei apărări în mâinile altora, fie ei prieteni, neprieteni sau chiar inamici. Asta, atâta vreme cât politicienii și militarii, împreună, pot să răspundă la întrebarea simplă dar grea „de câtă putere militară este nevoie pentru a ne apăra Patria?”

Ceea ce este la fel ca la parabola cu porcul. Și acolo, familia care a decis să cumpere un porc viu de 200 de kilograme, să zicem, știe cam câtă carne, câți cârnați, tobă și toate celelalte mezeluri, câtă slănină, oase și șorici, vor rezulta din acest porc. La prețul porcului viu se adaugă costurile plății meșterului măcelar și ale procurării ingredientelor, altele decât cele ale porcului, ce trebuie puse în produsele finite, precum și munca în natură a ajutoarelor din rândul familiei. Dacă vreunul dintre aceste ajutoare și-a luat liber de la serviciu fără plată pentru ziua respectivă, se adaugă și costul acelei zile, bineînțeles. Rezultă de aici un cost total. Împărțit acest cost la cantitatea așteptată de produse, va rezulta un cost mediu pe kilogramul de produs finit. Așa că, înainte ca porcul să fie sacrificat, familia noastră știe la ce se angajează, atât din punct de vedere al conținutului produselor pe care le va avea la sfârșitul zilei, cât și al costurilor asociate acestora. Și mai știe ce nevoi vor fi satisfăcute cu produsele din porc, atât cantitativ, cât și ca durată în timp.

Acesta pare un model simplu, dar nu este. Pentru că, de cele mai multe ori și în cele mai multe locuri din Lume, alocarea resurselor pentru apărarea națională nu se face având în minte vreun anumit rezultat concret, exprimat în putere militară. În afara câtorva state ce au o tradiție în folosirea sau implicarea puterii lor militare ca expresie a politicii lor externe, toate celelalte state investesc cât pot ele de puțin în domeniul apărării naționale, în speranța că nu vor avea niciodată nevoie să se exprime internațional prin intermediul acestei puteri militare.

Problemele apar atunci când un asemenea stat ce nu a investit suficient și rațional în puterea sa militară este amenințat sau chiar agresat de un alt stat sau de un alt actor internațional non-statal. Atunci, statul agresat nu are altă soluție decât să se plaseze la mila și compasiunea altor state, ca să suplimenteze ele lipsa lui de putere militară și să îi apere ori să îi redea ele teritoriul și libertatea. În nenumărate exemple din istoria recentă, indiferent dacă statul agresat a găsit până la urmă compasiune și sprijin în rândul altor state sau nu, costurile suportate de acel stat în urma amenințărilor cu forța militară ori chiar a folosirii acelei forțe militare împotriva sa au fost întotdeauna mult mai mari și mai grele decât cele ce ar fi trebuit statul respectiv să le suporte prin producerea din timp a unei puteri militare proprii, adecvate amenințărilor și riscurilor la adresa securității sale naționale.

În ultimul sfert de secol, România a făcut parte dintre aceste state ce nu au investit suficient în puterea lor militară. Iar acest lucru a fost posibil deoarece România nu s-a simțit amenințată și nici nu a fost agresată militar, în tot acest timp. La fel ca multe alte state europene, România a pornit de la premisa că un război de invazie pe continentul nostru nu este posibil, în viitorul previzibil.

Numai că o asemenea premisă a fost infirmată acum șapte ani, cu ocazia invaziei Federației Ruse în Georgia, aceasta din urmă fiind un stat european, cel puțin din punct de vedere geografic. Acum șase ani, aceeași Federație Rusă a publicat strategia sa de securitate națională, în care indentifică Occidentul ca pe o sursă de amenințare la adresa ei, strategia prefigurând și măsuri militare împotriva amenințării respective. Cea mai concretă și vizibilă măsură luată în acest sens a fost multiplicarea efortului financiar pentru realizarea puterii militare a rușilor.

Din acest Occident face parte și România, care a aderat la NATO acum unsprezece ani și la Uniunea Europeană acum opt ani. Începând de acum vreo trei-patru ani, Federația Rusă tot avertizează România să nu mai facă parte din acest Occident, măcar din punct de vedere militar, altfel având de a face față armelor rusești.

Cu doi ani în urmă, Rusia a desfășurat primul mare exercițiu militar în partea de nord a Europei, arătându-se astfel capabilă să înceapă și să poarte cu succes un război împotriva statelor de acolo, ori chiar să cucerească Artica. A cucerit însă Peninsula Crimeea din Marea Neagră, ce aparținuse de drept Ucrainei. Asta s-a întâmplat acum un an de zile. Tot de atunci a început o retorică agresivă a Rusiei împotriva României, a cărui corolar a fost ideea că Federația Rusă poate „ajunge la București” în câteva zile, dacă nu ore. În același timp, la granița de est a României se desfășoară un război civil din ce în ce mai violent și mai distrugător, instrumentat împotriva autorităților ucrainene de aceeași Federație Rusă.

De la invazia Georgiei încoace, președintele și guvernele de la București au redus continuu finanțarea apărării naționale a României. Bugetele anuale ale Ministerului Apărării Naționale au fost ținute la jumătate din minimul convenit politic cu aliații României din cadrul NATO, iar raportul dintre finațare și rezultate a fost de sub unu la patru. Adică, pentru fiecare leu cheltuit pentru apărare s-a produs o putere militară de 25 de bani.

A fost ca și când familia de sibieni tradiționali ar fi știut că le trebuie un porc de 160 kilograme care să le dea 160 de kilograme de carne, mezeluri și alte produse, dar ar fi pus deoparte bani doar pentru unul de 80 de kilograme, iar când au tăiat porcul ăsta slab, ar fi obținut din el doar 20 kilograme de carne și mezeluri.

Cum de s-a ajuns aici? În primul rând, nimeni, niciodată, în ultimii opt ani, nu a discutat instituțional vreo listă de riscuri și amenințări la adesa securității naționale a României, de natură să impună un răspuns militar. Astfel, nimeni, niciodată, nu a stabilit instituțional de câtă putere militară și de care fel ar avea nevoie România pentru a contracara aceste riscuri și amenințări.

Guvernanții români de toate culorile politice s-au comportat ca și când problema apărării naționale a României nu este problema lor, ci problema aliaților din NATO și, mai ales, problema „partenerului stategic”, adică a Statelor Unite ale Americii. A fost ca și când acestea, NATO și SUA, le-ar fi spus românilor care le sunt riscurile și amenințările și care ar trebui să fie răspunsul pregătit pentru contracararea lor. Iar, dacă nu le-au spus românilor nimic, înseamnă că nu sunt riscuri și amenințări de care să amintească ele. Și tot ele s-ar fi rugat pe lângă români să le lase să își instaleze oarece baze militare pe teritoriul României, ca să o poată apăra mai bine, pe când publicul român și guvernul său stau, se uită și se minunează.

În al doilea rând, nimeni, niciodată nu a controlat instituțional și democratic modul în care funcționează „fabrica” de produs putere militară la români. Astfel că fiecare președinte și guvern au făcut ce au vrut ei cu Ministerul Apărării Naționale și „angajații” săi, fără să fie întrebați vreodată de cineva de ce fac ceea ce fac, așa cum vor ei. Ani de zile au fost puși în fruntea acestui minister decidenți civili care nu s-au priceput câtuși de puțin la guvernarea domeniului apărării naționale. Dar și în fruntea militarilor au fost puși generali de carton, inventați de aceeași politicieni, pe criterii de cumetrie sau de interese personale. Nimeni din Parlamentul României nu a văzut acest lucru și nu a zis nimic. Nici publicul larg, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă, nu s-a arătat vreodată interesat de acest subiect, ca și când ar fi fost treaba altora.

În al treilea rând, tentația de a face bani nemunciți de pe urma militarilor a fost mult mai mare decât cerința de a produce putere militară pe seama acelorași militari. În ultimul sfert de secol, afacerile ce s-au derulat în cadrul Ministerului Apărării Naționale, fie că a fost vorba de afaceri cu terenuri, cu echipamente, cu arme sau chiar cu personal, s-au desfășurat preponderent pe criteriul ce le iese șefilor din afacerea asta. Atât lor, partidelor ce i-au pus acolo, dar și familiilor și prietenilor lor.

Și mai sunt și alte rânduri sau motive pentru care nu se știe nici de câtă putere militară are nevoie România astăzi și în viitorul apropiat, nici de câte resurse financiare, umane sau materiale ar fi nevoie pentru realizarea acestei puteri militare. Aceste motive pot fi de natura corupției instituționalizate, ori a bulversării valorilor din societatea românească sau chiar din armată, de natura intervenției psihologice ostile necontracarate asupra publicului și militarilor români, de rivalități și orgolii manifestate în competiții neloiale de diferite ministere, agenții și servicii, precum și altele asemenea. Nu are rost să mai amintim ori să le dezvoltăm aici astfel de motive, atâta vreme cât nu ne propunem să le abordăm pentru soluționare, pe fiecare în parte.

Să notăm doar că, atâta vreme cât nu se vor face reformele, corecțiile și reparațiile necesare funcționării corecte a sistemului de generare a puterii militare a României, această putere miliară nu se va realiza niciodată în forma și cantitatea cerute de situațiile de securitate națională la care este expusă Țara, sau la care ne așteptăm să fie expusă în viitor. În plus, până atunci, funcționarea sistemului va costa întotdeauna nejusiticat de scump și va produce dezamăgitor de puțină putere militară.

Lupul Dacic

Înainte de a fi Dacic, Lupul se plimba prin Pădure, ca și când Pădurea ar fi fost a lui. Și, într-un fel, chiar era a lui, deoarece Dumnezeu i-o dăduse în grijă, ca să o țină curată de tot felul de mortăciuni care, dacă nu erau luate de acolo, ar fi împuțit locul și ar fi fost focare de molime. Așa că și plimbarea Lupului prin Pădure nu era doar o pierdere de timp, o expresie a lenei de lup ce nu are ce face, dar vrea să se miște puțin, ci era chiar o treabă, în sensul că, plimbându-se, găsea Lupul câte un stârv de care să curețe Pădurea.

Sute de mii de ani a făcut Lupul ce l-a pus Dumnezeu să facă. Până când, la un moment dat, a văzut că se împuținează hoiturile pe care trebuia să le strângă din Pădure. Mai puține hoituri însemna mai mult efort și mai puțină mâncare. Lupul începu să fie cam nefericit. Așa că s-a apucat să vadă ce se întâmplă și a aflat sursa nefericirii sale.

Apăruse Omul. Acesta omora animalele din Pădure, dar le și lua stârvurile de acolo, ca să le mănânce el. Deci, mai multe stârvuri pentru Om, mai puțină mâncare pentru Lup. Dar și mai multă treabă, pentru că Lupul trebuia acum să meargă mai mult și mai departe, pentru a găsi ceva de mâncare.

Apoi a aflat Lupul că Omul nu numai că vâna animalele, dar le și creștea pe lângă el, pentru a le avea la îndemână, când i se făcea foame. Văzând Lupul cum stăteau animalele cuminți în curtea Omului, așteptând să le vină vremea să fie puse pe masa acestuia, și-a zis că de ce să mai aștepte el să moară câte un animal al Pădurii, ca să aibă ce mânca? Mai bine să ia și el câte un animal de-al Omului, atunci când i se face foame, că și Omul i-a luat lui, Lupului, din animalele ce îi serveau ca hrană.

Făcând Lupul astfel, s-a ajuns la un conflict deschis între Lup și Om, acesta din urmă considerând că este în firea lucrurilor ca el să crească animalele dar să le și vâneze, nestingherit fiind nici măcar de Lup. Pentru aplanarea conflictului, Omul i s-a adresat Lupului cu o propunere.

„Uite”, i-a zis Omul Lupului, „eu pot să te vânez și pe tine ca pe orice alt animal. Este drept că nu o să te mănânc, deoarece, spre deosebire de tine, eu mănânc doar anumite strâvuri. Dar, de omorât pot să te omor, pentru ca să nu îmi mai mănânci tu din animalele pe care le cresc eu. Înainte de a te vâna, totuși, îți propun să vii să locuiești cu mine. Ai văzut că eu cresc și câini. Cum sunteți din aceeași familie, nu cred că ar fi o problemă să locuiești și tu cu mine. Astfel, nu ar mai trebui să îți cauți singur de mâncare, că îți voi da eu.”

Fiind cam flămând de la o vreme și știind puterea armelor Omului, Lupul s-a învoit. Omul i-a pus Lupului un lanț de gât, l-a luat cu el și l-a legat de un stâlp al gardului, la el în ogradă. Abia atunci și-a dat seama Lupul că era și mai nefericit decât pe vremea când trebuia să umble mai mult prin Pădure, ca să găsească ceva de mâncare. Pe lângă faptul că Omul îi dădea de mâncare cât voia el și nu cât i-ar fi trebuit Lupului, Pădurea era acum departe și inaccesibilă.

În plus, Lupul și-a adus aminte și de faptul că el avea o misiune în Pădure, încredințată lui chiar de Dumnezeu. Era drept că Omul își lua cu el hoiturile animalelor vânate, dar nu curăța Pădurea de celelalte animale, ce mureau de moarte bună. Așa că Lupul deveni și mai nefericit, la gândul că l-a dezamăgit pe Dumnezeu.

A încercat Lupul să își recâștige libertatea. S-a rugat de Om să îi dea drumul, dar Omul nici nu a vrut să audă. A început să își roadă lanțul, doar ca să rămână cu măselele pilite de duritatea fierului din care era lanțul făcut. Până la urmă, s-a smucit atât de tare în lanț, încercând să îl smulgă cu totul din stâlpul de care fusese legat, încăt și-a tăiat gâtul. Și a murit.

Când a văzut Lupul mort, Omul i-a luat capul și l-a împlântat într-un băț, făcându-l steag de luptă. „Iată”, striga Omul către dușmani, agitând capul Lupului în chip de steag, „cum arată cei care prețuiesc mai mult mâncarea decât libertatea, care preferă pomana în locul muncii, care se lasă prinși în lanțuri, de frica armelor inamicului, în loc să își îndeplinească menirea pentru care Dumnezeu i-a adus pe Lume!”

Așa a ajuns Lupul să fie Dacic.

Perspectiva păcii sau a războiului

Miercuri, 11 februarie 2015, la Minsk, în Belarus, urmează să aibă loc negocierile finale între președinții Franței, Rusiei și Ucrainei, și cancelarul Germaniei, pentru convenirea unui acord cuprinzător de încetare a ostilităților între forțele separatiste pro-ruse și forțele guvernamentale în estul Ucrainei. În paralel, tot în Minsk, se prevede să aibă loc o altă întâlnire, pe același subiect, la care să participe și reprezentanții separatiștilor ruși din Ucraina.

„Este una dintre cele din urmă șanse”, a apreciat sâmbătă, 7 februarie, la televiziunea France 2 președintele Francois Hollande, completând că alternativa la acest acord ar fi războiul. Duminică, 8 februarie, cei patru șefi de stat și de guvern, ce se pregătesc pentru negocierile de la Minsk, au ținut o îndelungată video-conferință între ei, în continuarea unor discuții avute față-în-față, la Kiev, între cancelarul federal german Merkel, președintele francez Hollande și președintele ucrainean Poroshenko, în ziua de joi, 5 februarie, și la Moscova, între cei doi occidentali amintiți aici și președintele rus Putin, în ziua de vineri, 6 februarie. Iar, dacă vă întrebați unde sunt americanii în toate aceste pregătiri, aflați că luni, 9 februarie, doamna cancelar Angela Merkel i-a făcut o vizită la Casa Albă președintelui american Barack Obama, vizită în care au discutat și problema păcii și războiului din Ucraina.

Rămâne să vedem ce se va întampla maine, miercuri, la Minsk. Așa cum ramane sa vadă și Uniunea Europeană, care a amânat pentru după întalnire luarea unei decizii privind o nouă rundă de sacțiuni economice și diplomatice aplicate Federației Ruse. Așa cum și Statele Unite ale Americii vor lua tot după această întâlnire măsuri de înarmare a Ucrainei cu armament serios, ori doar cu elemente de sprijin.

În mod firesc, după întâlnirea de la Minsk, ne putem aștepta la unele rezultate notabile și vizibile atât pe teren, cât și în plan diplomatic și economic. În general, șefii de state și de guverne nu se adună să stea de vorbă fără ca această vorbă să aibă consecințe, decât dacă sunt presați să facă asta. În cazul statelor despre care vorbim noi aici, nu sunt în lume prea multe surse care să poată pune presiune pe șefii lor. Așa că ne așteptăm ca ei chiar să aibă rezultate palpabile în urma eforturilor făcute.

Din păcate, aceste rezultate nu vor aduce pacea, de-adevăratelea, cum nu vor preveni nici războiul, dacă este să aibă loc vreunul, altul decât cel civil, ce deja ține de vreo zece luni încoace. Marea realizare a întâlnirii celor patru la Minsk ar putea fi doar oprirea băii de sânge nevinovat din estul Ucrainei. Ceea ce nu este puțin lucru. La asta s-ar putea adăuga o amânare a înăspririi sancțiunilor deja aplicate unor persoane și firme din Federația Rusă și din estul Ucrainei, precum și atenuarea izolării diplomatice a Rusiei.

În concret, la Minsk se urmărește realizarea unui acord prin care forțele combatante din Ucraina să fie separate de o zonă demilitarizată suficient de largă, astfel încât să nu se mai poată lovi între ei cu artileria. Asta presupune o fâșire lată de vreo 50 – 70 de km, cum a apreciat președintele Franței și va fi un pas înainte față de acordul de încetare a focului convenit tot la Minsk, în septembrie 2014, acord ce a fost încălcat de nenumărate ori de ambele tabere, imediat după semnarea lui, tocmai pentru că nu a cuprins și măsuri de prevenire a lovirii cu foc a taberei adverse.

Nici nu s-ar putea dori mai mult decât atât. La Casa Albă, doamna Merkel a reamintit americanilor și Lumii că adevărata problemă a conflictului ucranean este că Federația Rusă a atacat „interesele ordinii de pace în Europa” prin „violarea integrității teritoriale a Ucrainei în două aspecte: în Crimeea, dar și în Donetsk și Lugansk”. Așa că Europa va rămâne într-un contact strâns cu Statele Unite în problema sancțiunilor și inițiativelor diplomatice prin care se transmite „un semnal foarte serios Rusiei” că nu este acceptabil comportamentul pe care Rusia l-a demonstrat până acum.

La Minsk nu se va discuta așa ceva, adică refacerea integrității teritoriale a Ucrainei. Nu se va discuta revenirea la starea de pace pe continentul european de dinainte de anexarea Crimeei la Federația Rusă, de acum aproape un an. Nu se vor discuta nici amenințările recente pe care diferiți reprezentanți ai Rusiei, ori voci din Rusia le proferează la adresa Occidentului, a NATO sau chiar a statelor de proximitate din Uniunea Europeană și NATO, cum este România. Adică, nu se vor discuta problemele majore ale păcii și războiului în Europa, deși ele devin pe zi ce trece tot mai presante.

Legea pensiilor militare pe întelesul meu

În buna dimineață de sâmbătă, în loc să dau la zăpada căzută pe mașină azi-noapte, procrastinez în fața laptop-ului. De data asta, este vorba despre proiectul legii pensiilor pentru militari.

Situația actuală a pensiilor pentru militari este destul de clară. În urmă cu cinci ani, Guvernul Boc din Regimul Băsescu a găsit de cuviință să „unifice” toate formele de pensie existente în plată la acea dată într-o singură formă, cea a pensiei de asigurări sociale, plătită prin sistemul public de asigurări sociale.

Pe baza acestui deziderat, căruia îi putem spune foarte adevărat pretext, guvernanții din sectorul militar al domeniului public, în frunte cu ministrul de atunci al apărării, Oprea Gabriel, au aranjat prin lege transformarea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale nu prin schimbarea denumirii și originii sumelor datorate pensionarilor, sumele înșile rămânând aceleași, ci prin „recalcularea” și „reconvertirea” acestor sume, astfel încât o treime din pensionarii militari să primească mai puțin, o treime mai mult și restul să rămână cam cum a fost.

Pentru a face așa ceva, a fost necesară încurcarea tuturor prevederilor legale și normative, astfel încât să nu se poată realiza o transformare unitară, corectă și cinstită a pensiilor dintr-un tip în altul, dar să se obțină un control discreționar al funcționărimii puse să facă această „reconversie” asupra fiecărei pensii în parte, concomitent cu imposibilitatea certă a pensionarilor militari de a avea vreun cuvânt de spus asupra rezultatului procesului, fiecare pentru pensia lui sau a ei.

Au urmat trei ani de suceli și învârteli, în care treimea perdantă a pierdut din drepturile sale de plată, treimea ce a rămas cam cu aceiași bani a rămas și mulțumită că nu a pățit mai rău, iar treimea cu sporirea pensiei prin „reconversie” l-a votat pe „binefăctătorul” Oprea într-o veselie, în alegerile din 2012, astfel încât acesta, din ministru, a ajuns ditamai vice-prim-ministru. În mărinimia sa fără egal, acest vice-prim-ministru a „insistat” pe lângă finul său de botez al copilului, care este și premier, pentru ca cei văduviți de bani să primească măcar cât primeau în urmă cu ani, pe când erau pensionari militari de stat.

Astfel, în momentul de față, avem pensionari în sistemul public de asigurări sociale ce primesc o pensie de sigurări sociale prin casele sectoriale de pensii de pe lângă ministerele și serviciile încadrate cu militari. Deși nimeni dintre acesti militari nu a contribuit vreodată la sistemul public de asigurări sociale, unii primesc o pensie mult mai mare decât cea cu care se pensionaseră militar, ca și când ar fi contribuit mai mult, alții primesc cam la fel, iar alții primesc mai puțin. Aceștia din urmă beneficiază însă de marea mărinimie a nașului Oprea și a finului premier amintiți mai sus și sunt plătiți cu câți bani erau plătiți acum cinci ani, înainte de „reconversia” pensiilor lor, calculate atunci corect și onest, la trecerea în rezervă. Nu vor avea însă parte de nicio majorare până când pensia lor nu va valora, real, exact cât ar trebui să fie dacă ar fi fost redusă așa cum au decis funcționarii din casa sectorială de pensii că trebuie redusă, deoarece ar fi contribuit mai puțin la fondul de pensii de asigurări sociale, la care oricum nu contribuiseră deloc, nici ei, nici ceilalți. Acești pensionari cu pensii înghețate au mai suferit și plata redusă a pensiilor „reconvertite” pe o durată de vreo 20 de luni, bani pe care nu i-au mai văzut vreodată, deși îi meritau, atâta vreme cât pensia lor militară de stat fusese calculată și stabilită cu respectarea riguroasă a legii de atunci, deci fără să fi înșelat în vreun fel statul.

În condițiile în care finul premier, domnul Ponta Victor, a ales să candideze pentru funcția supremă în stat, cea de președinte al României, nașul vice-premier a „insistat” din nou pe lângă finul său să promită revenirea pensionarilor militari la pensiile lor militare de stat, cum le avuseseră în urmă cu cinci ani. Ceea ce candidatul a promis.

Acum, după ce au trecut alegerile prezidențiale, pe care candidatul nostru le-a pierdut cu deplină penibilitate, în pofida sprijinului nețărmurit oferit de pensionarii militari gratificați cu pensii mărite și de cei cu promisiuni de revenire a pensiilor lor așa cum erau ele pe vremuri, s-a pus în „discuția publică” un proiect de lege pentru pensiile militare.

Când zic „s-a pus în discuție” folosesc impersonalul cu deplină intenție, așa cum limba de lemn este folosită ca să nu spun cine face așa ceva, deoarece nu se știe niciodată dacă face bine sau rau, dar nu trebuie să îl supărăm cumva pe nașul Oprea Gabriel, dacă despre domnia sa este vorba.

Un prieten, colonelul Marin Neacșu, de la Craiova, a avut răbdarea și dârzenia să urmărească aceste „dezbateri publice”, precum și rezultatul lor secvențial, în procesul legislativ românesc de formulare și promovare a legilor. Așa că, oricine ar fi intesat de stadiul actual al acestei „inițiative legislative” poate să facă o vizită site-ului În cuiul cătării, unde va găsi toate informațiile, plus o mulțime de idei pertinente, privind motivația comportamentului uneori bizar al actorilor intrați în scenă cu ocazia acestui proces legislativ, între care se individualizează la rampă, în afară de naș și fin, ministrul apărării și șefii așa-ziselor organizații de reprezentare a unora dintre militarii inactivi.

În ceea ce mă privește, eu consider complet nejustificat interesul dat textului de lege, precum și procesului de formulare a lui, din mai multe motive.

În primul rând, cei care l-au scris, precum și cei care l-au dictat sunt tot aceiași care au scris și dictat și textele anterioare de lege privind pensiile militarilor, de cinci ani încoace. Sunt cei care au trebuit ulterior să revină cu ordonanțe de urgență sau chiar cu legi cu un singur articol, prin care să pună o oarecare noimă în propriile lor prevederi legale, odată ce acestea au început să fie aplicate și s-a putut constata cu ochiul liber cât de idiot fuseseră ele scrise. Adică, nu există nici cea mai mică dovadă că oamenii ăștia, chiar dacă ar fi cei mai onești și mai bineintenționați oameni din lume, ar fi acum în stare să scrie vreun text de lege coerent, aplicabil și funcțional. Pentru că au mai avut ocazia să o facă și nu au fost în stare.

În al doilea rând, atâta vreme cât în procesul de redactare a legii pensiilor pentru militari este implicat domnul Oprea Gabriel, trebuie să ne gândim că domnia sa nu va face altceva decât ceea ce a făcut și în trecut, adică să folosească prilejul legiferării pensiilor pentru finanțarea cu banul public a membrilor propriului său partid. Ceea ce nu este altceva decât o formă de gratificare a muncii de partid depusă de aceștia pentru domnul Oprea personal ori pentru finii săi. Acestei forme de gratificare i se adaugă acordările de grade militare civililor sadea, avansările nelegale și nejustificate ale micilor militari și agățarea în piepul lor a unor medalii și ordine de stat, așa cum ne-a prea obișnuit acest domn Oprea G.

În al treilea rând, în jungla publică din România mișună tot felul de animăluțe cu blana roasă și murdară, care își arogă tot felul de titluri și care se pun și auto-propun în tot felul de frunți ale diferitelor haite ori turme ce populează această junglă. Desigur, am folosit aceste metafore pentru a-i indica pe șefii sindicatelor și asociațiilor ori fundațiilor cu pretenții de reprezentare a propriilor lor membri de sindicat ori asociați. În ultimii cinci ani, acești șefi, inamovibili, de altfel, nu au dovedit nici măcar într-o singură ocazie că muncesc și conduc organizațiile proprii în interesul propriilor membri, ca să nu mai vorbim de interesul întregului corp al militarilor pensionați. Însă, au fost nenumărate exemplele în care aceștia s-au pus deschis în slujba guvernanților, primind în schimb mici gratificații, cum ar fi băgarea în seamă la recepții și adunări festive, vreun sediu în clădirile statului, cu permisul de intrare aferent, vreun telefon „scurt” sau „militar” instalat pe birou, cu care să poată aranja vreo avansare în grad în rezervă a celor ce merită asta, ori cumpărarea vreunui porc de la secția gospodărie a vreunui comandament și altele de aceeași valoare. Ei bine, aceste animăluțe ponosite au pretenția că sunt implicați în redactarea legii noastre. Dacă este așa, atunci ce rost ar mai avea ca eu să o citesc? Știu de pe acum că va fi doar o înșiruire de inepții și de „prevederi” prin care vizuinele animăluțelor să fie făcute cât mai confortabile. Și atât.

Nu în ultimul rând, orice lege a pensiilor militare ar trebui redactată și promovată într-un context legislativ cuprinzător. Ceea ce nu este cazul în momentul de față. Adică, sunt ferm convins că nu se ține seama de faptul că legea privind forțele armate, legea privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, legile securității naționale, cele care reglemenetează activitatea serviilor de informații și a celorlalte structuri militarizate, legile privind statutele cadrelor militare, legea mobilizării și rezervei armate și alte legi se află în momentul de față în diferite forme de redactare, modificare sau promovare spre aprobare în Parlamentul României. Ori, aceste multe și diverse legi au o legătură intimă cu legea pensiilor militare, deoarece aceasta se referă, ori ar trebui să se refere și la finanțarea rezerviștilor militari, indiferent de categoria lor militară.

Așa că nu văd ce rost ar avea o lectură intermediară a unui text de proiect de lege scris de nepriceputi, text care urmează să mai sufere modificări făcute de alți nepricepuți dar și de cei interesați exclusiv de propriul lor interes personal sau de partid, mai ales atunci când orice păreri, opinii sau propuneri aș avea eu de pe urma lecturii s-ar topi între cei ce au pretenția absurdă că m-ar reprezenta și pe mine în relația lor intimă și dezagreabilă cu șefii de la stat.

Cam acesta este înțelesul pe care îl dau eu legii pensiilor pentru militari.

Optiuni strategice de securitate pentru Romania

Optiunea Unu este ca România să nu facă nimic. Adică, să facă doar strictul necesar pentru realizarea forțelor militare naționale convenite cu NATO, în cadrul procesului de planificare comun, precum și pentru găzduirea pe teritoriul său a unității de comandă și control a NATO ce abia s-a stabilit să se instaleze la noi și a bazelor militare americane deja instalate sau în proces de finalizare a instalării lor.

Pentru această opțiune, noua strategie națională de securitate, cea a președintelui Klaus Iohannis, va consemna doar riscurile și amenințările convenite atât cu NATO cât și cu americanii că sunt identificabile în spațiul vital românesc și va da tuturor componentelor sistemului național de apărare acele misiuni strategice care răspund acestor amenințări și riscuri, stabilind totodată direcțiile strategice pentru constituirea și pregătirea acelor forțe armate care fac din România un „aliat puternic”, cum i-a zis secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, în luna ianuarie 2015, când președintele ei a vizitat Cartierul General NATO de la Bruxelles. Forțe armate ce vor fi, cu necesitate, egale cu cele convenite prin sistemul de planificare comun a forțelor în NATO.

Într-o formă simplificată, efortul financiar anual pentru aceste forțe armate, constituite și menținute la un nivel de performanță acceptabil, s-ar calcula înmulțind numărul total de personal militar activ necesar pentru încadrarea unităților cu o sumă per capita ce cuprinde totalul cheltielilor de operare, de achiziții sau investiții și de dezvoltare ale sistemului național de apărare. În practică, ar trebui să vorbim de undeva între 80 și 100 de mii de euro pentru fiecare cască, bască ori caschetă. Adică, dacă avem de constituit o forță de 30.000 de militari, va trebui să alocăm anual între 2,4 și 3,0 miliarde de euro prin bugetul de stat. Adică, dublu decât i se alocă în prezent Ministerului Apărării Naționale, care are acum în subordine mai bine de două ori mai mulți militari decât cei justificabili prin planificarea comună NATO.

De aici rezultă că, dacă România adoptă Opțiunea Unu, va trebui totuși să facă două lucruri. Va trebui să reducă dramatic personalul activ din Ministerul Apărării Naționale, la mai puțin de jumătate din cât este în prezent, precum și să dubleze bugetul acestui minister. De fapt, deoarece reducerea personalului se realizează doar cu costuri suplimentare față de bugetul normal, efortul financiar necesar va fi semnificativ mai mare decât dublul actualului buget.

În momentul de față, intențiile strategice privind apărarea națională se discută public în procente din produsul intern brut (PIB), existând un acord politic general ca acest procent să fie ridicat de la puțin peste unu la sută la doi la sută, în următorii trei ani. Cum PIB-ul României este sub 150 de miliarde de euro, înseamnă că, din punct de vedere al finanțării, România ar putea face fezabilă Opțiunea Unu doar dacă forța ce urmează a fi realizată nu va depăși 25 de mii de militari. Asta, peste trei ani.

Deci, Opțiunea Unu nu înseamnă menținerea stărilor de lucru așa cum sunt ele astăzi, ci realizarea unei puteri armate minime, destinată exclusiv îndeplinirii angajamentelor asumate cu aliații noștri. Pentru aceasta, este nevoie de o strategie de punere în practică a Opțiunii Unu și de consolidare a ei, ulterior acestei puneri în practică, într-un orizont total de timp de patru-cinci ani.

Evident, menținerea strărilor de lucru așa cum sunt ele astăzi nu este o opțiune. Este doar o continuare a abandonării responsabilității de a apăra România, așa cum s-a întâmplat până acum.

Opțiunea Doi este ca România să parcurgă un proces propriu de evaluare strategică a propriei sale securități naționale, să identifice independent toate riscurile și amenințările la adresa acestei securități, să își stabilească obiectivele strategice în funcție de viziunea sa pe termen lung, privind locul și rolul pe care ar vrea să îl ocupe și să îl joace pe scena Lumii, să determine cât din necesarul de securitate națională este produs prin apartenența la NATO și cât prin parteneriatele strategice, în special cel cu Statele Unite ale Americii, precum și cât i-ar mai rămâne de produs independent, cu resurse proprii.

Pentru aceasta, noua strategie de securitate națională, cea a președintelui Klaus Iohannis, va trebui să reflecte rezultatele procesului de evaluare strategică amintit mai sus, să stabilească misiunile strategice pentru toate componentele sistemului național de apărare și să proiecteze îndeplinirea acestor misiuni prin realizarea forțelor necesare, în format complet și într-un orizont de timp acceptabil.

Deocamdată, nu știm cu certitudine care este viziunea României pe termen lung, deci nu putem aprecia acum și aici de câtă putere militară este nevoie pentru punerea în practică a acestei viziuni, nici care sunt toate amenințările și riscurile de securitate cărora România va trebui să le dea un răspuns adecvat, cu toate elementele sale de putere militară sau de altă natură. Este însă evident că, în cazul Opțiunii Doi, efortul financiar pentru realizarea cu mijloace militare a politicii de securitate rezultată din noua strategie va fi egal cu, sau mai mare decât cel din Opțiunea Unu. De aici rezultă că decizia politică consensuală deja luată, de majorare a bugetului de apărare la doi la sută din PIB, gradual, în următorii trei ani, s-ar putea să nu fie suficientă pentru finanțarea acestei Opțiuni Doi.

Indiferent de opțiunea strategică pe care o reflectă noua strategie de securitate națională, avantajul ei real este că justifică politic cheltuirea banului public pentru apărarea națională. Asta, pornind de la premisa că banul public alocat apărării naționale va fi cheltuit cu înțelepciune și pricepere, astfel încât să maximizeze eforturile de realizare a puterii militare a României.

Din păcate, o asemenea premisă este greu de acceptat, în condițiile în care toate celelalte sectoare ale domeniului public sunt guvernate prost, cu pierderi financiare masive și cu rezultate penibile. Chiar presupunând că, în sectorul de securitate și apărare, nu domnește aceeași corupție instituționalizată ce este atât de evidentă în administrația publică centrală și locală, tot nu avem suficiente elemente să credem că banul public va fi cheltuit cu mai multă eficiență în acest sector decât în oricare altele.

De aici vine și concluzia că, indiferent de opțiunea aleasă, noua strategie de securitate națională va rămâne doar un exercițiu literar dacă nu va fi însoțită, ba chiar precedată, de măsuri legislative, normative și administrative pentru introducerea și sporirea bunei guvernări în sectorul de securitate și apărare al României, inclusiv printr-un control și printr-o supraveghere civile responsabile a lui. Să mai menționăm că o asemenea bună guvernare nu va fi niciodată posibilă până când nu se vor repara mai întâi toate stricăciunile produse în acest sector în ultimii zece ani, mai ales în rândul oamenilor. Managementul apărării este o știință și o artă care nu poate fi învățată la locul de muncă și aplicată de cei aduși în sistem prin pile și relații sau pe șpăgi și mită, de cei avansați în grad și în funcții pe merite altele decât cele de pregătire și performanță profesională, de civili în uniformă sau de militari sub acoperire de civili.

Deci, ar fi mult de lucru pentru realizarea unei noi strategii naționale de securitate, cea a noului președinte Klaus Iohannis, dar și mai mult ar fi de lucru dacă această strategie va fi aplicată vreodată în România.

Je m'en fiche

Cu televizorul închis, cu feisbucul accesat nu mai mult de cinci minute odata și nu mai mult de trei ori pe zi, și cu familia și prietenii având multe alte subiecte de vorbit, nici nu știu cum mai stăm cu arestrările, învinuirile și dezvăluirile din viața publică românească. Și nici nu-mi pasă.

De ce mi-ar păsa? Presupunând că îi arestează pe toți, fie ei parlamentari, miniștri, premieri, moguli de media, „oameni de afaceri”, generali ori magistrați, viața mea nu va suferi nicio modificare vizibilă. În ultimă instanță, dacă i-ar aresta și pe toți funcționarii ce le-au facilitat celor de mai sus accesul neîngrădit la banul public pentru nevoi personale, aș rămâne și fără bunurile și serviciile publice pe care acești funcționari pretind că mi le asigură. Numai că, știind calitatea execrabilă a acestor bunuri și servicii, așa cum sunt ele produse în prezent, fie în sănătate, educație, cultură, apărare națională sau mediu, nu cred că oprirea asigurării lor va fi tragică ori măcar notabilă.

Așa, la modul general, știu fără să îmi pese că doamna Elena Gabriela Udrea dezvăluie în fiecare zi lucrătoare a săptămânii câte ceva și amenință cu alte dezvăluiri privind corupția instituționalizată din România și agenții ei de conjunctură. Acest lucru s-ar putea zice că m-ar interesa doar ca spectacol, bârfă și can-can. Însă, pentru asta, doamna respectivă ar trebui să facă și să zică ceva neașteptat, neimaginat și surprinzător.

Numai că, cel puțin în ceea ce mă privește, nu reușește să facă ori să zică așa ceva. Este drept că nu știam, pentru că nu aveam de unde să știu, că un general contra-spion îi dă unui „om de afaceri” instrucțiuni de plată, la nivelul sutelor de mii de euro sau chiar milioanelor, către un alt „om de afaceri”, care are un canal de televiziune. Dar mă dusese mintea că așa ceva se întâmplă în mod frecvent în România, în condițiile în care este evident că toată presa de propagandă și manipulare mediatică se susține din alte surse financiare decât din câștigurile realizate în urma vânzării produselor ei către public. La fel cum mă dusese deja mintea că nimeni nu va finanța ceva la ordin din banul câștigat cinstit din munca proprie, ci va folosi doar banul nemuncit, furat cu acte de la stat, adică din buzunarul public. Nu aveam cum să știu nume, sume și proceduri, că nu am fost acolo.

Dar doamna Udrea a fost. Iar eu, ca toți din țara asta, știam că domnia sa a fost acolo. Și mai știam că, la un moment dat, o să spună ceva despre asta. Mă așteptam să spună puțin, doar atât cât să nu lase niciun dubiu că știe tot. Pentru că puterea domniei sale constă în faptul că știe, nu că spune. În momentul în care știm cu toții, doamna Udrea, ca oricare altcineva din branșă, gașcă, clan ori organizație, rămâne fără putere.

Deocamdată, exact asta a și făcut doamna Udrea, după câte îmi dau seama. A spus câte ceva, puțin și punctual. Dacă nu este crezută și nu se întâmplă nimic, va mai spune încă un pic. Până în momentul în care i se va recunoaște puterea și va dicta condițiile de predare a celor atacați nu atât prin ceea ce a spus deja, cât prin ceea ce nu a spus încă.

Deocamdată, în jocul acesta al „dezvăluirilor”, ca cetățean, eu sunt folosit doar ca amenințare, în sensul că, dacă cine trebuie nu face ce trebuie, mi se va spune și mie ce este cu acela, de-adevăratelea. Dacă acela va face ceea ce se așteaptă de la el, atunci eu nu voi ști niciodată nimic. Doar voi bănui. Vă dați seama că un astfel de rol nu mi se potrivește. Ca urmare, tot ce pot face este să mi se rupă. Sau, cum este acum la modă să se zică, je m'en fiche.

Opțiunea EU First contra opțiunii NATO First, în cazul Ucrainei și paradigma rusească de securitate a zonei-tampon

Contextul general

Subiectul „Opțiunea EU First contra opțiunii NATO First, în cazul Ucrainei și paradigma rusească de securitate a zonei-tampon” s-a născut din observația directă că singurul model de succes al integrării europene a statelor foste-republici unionale sovietice socialiste este cel al Țărilor Baltice, respectiv Estonia, Letonia și Lituania, integrare ce a respectat paradigma obținerii mai întâi a garanțiilor de securitate ale calității de membru al Alianței Nord-Atlantice și abia apoi intrarea în Uniunea Europeană, model instituit odată cu invitarea Poloniei, Republicii Cehe și Ungariei să adere la NATO, în 1997.

Pentru Țările Baltice, condiția de securitate a fost evident una necesară, deoarece Federația Rusă, moștenitoarea Uniunii Sovietice, consideră Vestul Euro-Atlantic, reprezentat în principal de Statele Unite ale Americii și de Uniunea Europeană, ca fiind o sursă de amenințare la adersa securității sale. Iar forma strategică rusească de contracarare a acestei amenințări a fost, de-a lungul istoriei moderne, mai precis de la războaiele napoleoniene încoace, constituirea unei zone-tampon între Vestul Europei și Rusia, zonă formată din state independente sau semi-independente, care să se afle sub control strategic exclusiv rusesc.

Odată cu disoluția Uniunii Sovietice, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, statele foste unionale, devenite independente, au fost privite automat de Rusia ca făcând parte din noua sa zonă-tampon. Ori, includerea acestor noi actori internaționali în sistemul european de state pe care îl constiuie Uniunea Europeană înseamnă, din perspectiva Moscovei, violarea acestei zone-tampon. În consecință, o asemenea includere nu se putea face fără ca, mai întâi, acestor noi state europene să li se dea suficiente garanții de securitate că Moscova nu își va mai exercita influența și controlul strategice asupra lor. Nu cred că mai este nevoie sa dovedim că, în zilele noastre, garanțiile de securitate reale și efective, pe continenul european, sunt doar cele date de apartenența la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.

În cazul Ucrainei, începând cu primăvara anului 2010, modelul acesta de succes al integrării unor foste state unionale sovietice în Uniunea Europeană, căruia îi putem da numele de „Opțiunea NATO First”, a fost complet abandonat.

Până atunci, Ucraina fusese angajată în îndeplinirea condițiilor pentru obținerea calității de membru al NATO. Încă din 2005, fusese lansat un Dialog intensificat între Aliați și Ucraina, dialog ce a fost urmat, în 2009, de un document intitulat "Declaration to Complement the Charter on a Distinctive Partnership between NATO and Ukraine" și care reflecta deciziile luate la Summit-ul NATO de la București din 2008 și alte decizii ale Consiliului Nord-Atlantic la nivel de miniștri de externe, favorabile unei eventuale integrări a Ucrainei în NATO. Asta, deoarece la acel Summit aliații luaseră decizia să amâne pentru o dată ulterioară includerea Georgiei și Ucrainei în programul de acțiuni pentru obținerea aparteneței la Alianța.

Toate analizele subsecvente, de natură istorică, au interpretat decizia Summit-ului de la București ca pe un fel de undă verde a NATO pentru invazia Rusiei în Georgia, petrecută la câteva luni după aceea. Evident, după aceea a fost nevoie de un efort instituțional suplimentar al Alianței pentru a sublinia că, cel puțin în cazul Ucrainei, atitudinea sa privind comportamtentul Federației Ruse nu este deloc permisivă. Numai că, la doar câteva luni de la Declarația amintită mai sus, noua administrație de la Kiev a ales să abandoneze orice demers de obținere a membership-ului NATO, bazându-se atât pe argumente de popularitate scăzută în rândul propiului public a acestei idei de integrare de securitate euro-atlantică, cât și de natură strategică, legate de o apropiere mai mare de Moscova.

În această situație, Uniunea Europeană a preferat o inovație strategică, respectiv abandonarea demersurilor de obținere a condiției de securitate prin garanțiile oferite de calitatea de membru NATO și încurajarea apropierii Ucrainei de UE printr-o asociere instituțională ce deschidea ușa unei intergrări politice ulterioare în aceeași uniune. Implicit, Ucraina urma să își rezolve singură problemele de securitate națională. Acestei inovații îi putem da numele de „Opțiunea EU First”.

Istoria recentă a invalidat însă această opțiune. Cu puțin timp înaintea Summit-ului Uniunii Europene de la Vilnius, din noiembrie 2013, unde urma să se consfințească rezulatul negocierilor pentru acordul de asociere, guvernul de atunci al Ucrainei a emis un decret prin care suspenda pregătirile pentru semnarea acordului de asociere la Uniunea Europeană, purtătorul de cuvând al guvernului fiind citat că ar fi argumentat această suspendare prin rațiuni de „securitate națională”. Faptul că decizia de suspendare a pregătirilor pentru semnare a fost luată imediat după o întrevedere a premierilor rus și ucrainean nu lasă nicio îndoială că așa-zisele rațiuni de „securitate națională” țineau de poziția Rusiei față de o eventuală pierdere a controlului său strategic asupra Ucrainei, prin integrarea acesteia din urmă în Vestul Europei.

Au urmat apoi protestele de stradă cunoscute sub denumirea de Euromaidan, soldate cu violențe de ambele părți, demonstranți și guvernanți, precum și cu fuga președintelui ucrainean Victor Yanukovici la Moscova. La puțin peste trei luni de la declanșarea protestelor, Federația Rusă anexa provincia Crimeea și, imediat după aceea, aprindea scânteia unui război civil pe teritoriile de est ale Ucrainei, cu scopul evident de a obține un coridor terestru între Țara-Mamă Rusia și noua sa cucerire, Peninsula Crimeea.

În Ucraina, criza politică a fost rezolvată prin alegerea unui nou președinte, în mai 2014, și a unui nou Parlament, în octombrie același an. În schimb, criza de securitate s-a adâncit pentru Ucraina, pe măsură ce acțiunile separatiste din estul țării s-au dezvoltat și consolidat. În noiembrie 2014, în acele zone separatiste au avut loc alegeri generale ce consfințeau o administrație provincială independentă de Kiev și, evident, dependentă de Moscova.

În tot acest timp, Uniunea Europeană a urmărit cu atenție evoluția situației din Ucraina și a consemnat acest interes în mai multe documente oficiale. Urmare a schimbării echipei politice de la Kiev, Uniunea Europeană a inițiat o serie de măsuri de sprijin economic și finaciar, iar ulterior a deschis o misiune de consultanță pentru reforma sectorului civil de securitate ucrainean. În ceea ce privește confruntarea directă între Ucraina și Rusia, Uniunea Europeană a inițiat o serie de măsuri împotriva unor persoane și apoi unor firme din Federația Rusă și din teritoriile disputate ucrainene, măsuri ce au purtat titlul de sancțiuni. Unele state din Uniunea Europeană, mai ales Polonia și Statele Baltice, au avut unele inițiative punctuale de sprijinire efectivă a Ucrainei, în plan politic, mai ales.

Oricât de superficială ar fi consemnarea evenimentelor recente din Ucraina, pe care am făcut-o mai sus, putem totuși considera că ea este suficientă pentru a concluziona că Vestul a suferit o surprindere strategică din partea Rusiei, cu sublinierea că, atâta cât a fost vizibil, comportamentul Moscovei a fost unul de răspuns la demersurile acestui Vest de a aduce mai aproape de el Ucraina, cu scopul declarat de integrare a ei în Uniunea Europeană. Alte aspecte ale aceleiași descrieri istorice a evenimentelor rămân însă neclare și necesită lămuriri.

În primul rând, pentru observatorul independent, dar și pentru analistul angajat în formularea de propuneri pentru politici de securitate naționale și comunitare, este imperios necesar să se răspundă la întrebarea dacă opțiunea EU First a fost una politică, luată de birocrația Uniunii Europene și susținută de cancelariile statelor membre cu deplină maturitate, opțiune ce s-a dovedit falimentară în mod neașteptat și nedorit, ori este vorba doar de o improvizație a acelorași actori europeni, care au luat decizia de implementare a ei deși nu i-au anticipat deloc șansele de succes ori probabilitatea de eșec. Adică, trebuie să ne lămurim dacă avem de-a face cu o politică bine fundamentată, sau cu un experiment strategic, ce a fost lansat doar ca să se vadă ce va rezulta din aplicarea opțiunii acesteia EU First. În context, ar fi interesant de știut dacă surprinderea strategică obținută de Moscova prin anexarea cu succes a Crimeei se datorează măiestriei strategilor ruși sau incapacității de analiză și previziune a Vestului Euro-Atlantic.

În final, nu ar fi lipsit de interes un răspuns la întrebarea ce opțiuni are un stat vecin Ucrainei, cum este România, în relație cu situația de securitate de la granița sa, iscată de eventualitatea unui război civil sau de apariția unei noi situații de conflict înghețat, în aceeași parte a lumii unde mai sunt și altele de același fel, datând de mai bine de două decenii, dar fără niciun orizont de soluționare?

Situația de securitate națională a Ucrainei

Având în vedere tema pusă în discuție, o primă analiză trebuie să se adreseze situației de securitate a Ucrainei, așa cum o percepe Uniunea Europeană. Din perspectivă istorică, până la pierderea Peninsulei Crimeea în favoarea Federației Ruse, putem aprecia că Uniunea Europeană a fost indiferentă la situația de securitate națională a Ucrainei, pe componenta sa de putere militară. Până atunci, niciodată și în niciun document de instituționalizare a relațiilor dintre UE și Ucraina, Federația Rusă nu este numită nici ca amenințare de securitate, nici ca potențial agresor, nici măcar aluziv.

Asta, în condițiile în care Federația Rusă, la fel ca Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și ca Rusia țaristă înaintea ei, se referă la Europa aflată la Vest de ea ca la o zonă politică generatoare de riscuri și amenințări la adresa securității sale. Între aceste amenințări este inclusă și lărgirea spre Est a Uniunii Europene, pe care Rusia nu o percepe ca un fenomen integrator ci ca pe o acaparare de teritorii și populații în favoarea hegemonilor. O asemenea situație este în concordanță cu ideea că UE a preferat să considere securitatea națională a Ucrainei în forma ei cea mai serioasă, cea a apărării integrității teritoriale, a independenței și suveranității, ca pe o problemă exclusivă și internă a acestei țări, preferând să nu se pronunțe deloc asupra subiectului.

De exemplu, la punctul 2.3 (ii) din Agenda de pregătire și sprijinire a implementării Acordului de asociere a Ucrainei la UE, din iunie 2013, se vorbește despre „dezvoltarea pe mai departe a cooperării în abordarea amenințărilor comune de securitate, incluzând combaterea terorismului, ne-proliferarea armelor de distrugere în masă și exporturile ilegale de armamente” și se fac referiri la continuarea cooperării pentru lupta împotriva proliferării armelor de nimicire în masa, pentru lupta împotriva traficului de material nucleare, pentru atingerea obiectivelor Parteneriatului Global G8, pentru creșterea standardelor de bio-securitate și bio-siguranță în laboratoare, cooperarea în sporirea securității în spațiul cosmic, în exportul de armamente, dezvoltarea pe mai departe a cooperării în combaterea traficului ilicit de arme mici și muniții aferente, abordarea comună a amenințărilor la securitate puse de stocurile de armamente convenționale și muniție veche ale Ucrainei, și atât.

Într-o lectură adâncită a acestor referințe, vedem că se vorbește doar despre „amenințările comune”, ceea ce implică ideea că orice alte amenințări, cum ar fi cele venite din partea Rusiei, ar fi doar problema Ucrainei, Uniunea Europeană neavând nimic de a face cu așa ceva. Această atitudine a rămas neschimbată de la începuturile cooperării între UE și Ucraina. „Dialogul politic va aduce o convergență sporită a pozițiilor (celor două părți) în aspectele internaționale de interes mutual, ceea ce va duce la sporirea securității și stabilității”, se specifica în Agrementul de parteneriat și cooperare dintre UE și Ucraina, din 1998.

Cadrul instituțional al abordării comune a problemelor de securitate națională și regională este descris de punctul 44 al Declarației Summit-ului de la Vilnius privind Parteneriatul Estic. Tot ce spune acest document este că „dialogul și cooperarea practică” în contextul politicii comune de securitate și apărare (PESA) devin notabile prin activitatea Panelului PESA, un „forum în sprijinul dezvoltării cooperării cu statele interesate în ariile acoperite de înțelegerile cadru de participare”. Ceea ce, până la urmă, se reduce la „contribuția Ucrainei cu o fregată la operația condusă de Uniunea Europeană EUNAVFOR Atalanta, începând cu ianuarie 2014”, precum și „angajamentul Ucrainei de a contribui la grupurile de luptă ale UE (EU Battlegroups) în 2014 și 2016”. Cam puțin față de riscurile și amenințările de securitate adevărate și presante de la data emiterii declarației, am putea aprecia noi.

De aceea, nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză momentul în care Ucraina a ales să oprească demersurile de apropiere de Europa, pe argumente de securitate națională. La vremea respectivă, adică în martie 2014, Uniunea Europeană, prin înaltul său reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate, a reținut faptul că denunțarea bruscă a demersurilor pentru semnarea acordului de asociere din 21 noiembrie 2013 s-ar fi datorat, potrivit ucrainenilor, „intereselor de securitate națională și nevoii de a restaura comerțul abandonat cu Federația Rusă și membrii Comunității Statelor Independente”. Dar nu a făcut nimic pentru a preveni agresiunea asupra Ucrainei sau desprinderea Crimeei de Ucraina, ca și când nu ar fi fost niciodată acestea problema Vestului.

Să rememorăm faptul că, din primăvara anului 2010, Ucraina oprise demersurile de apropiere de NATO, aducând ca principal argument slabul sprijin popular pentru această idee de intergrare euro-atlantică. De-a lungul evenimentelor care au dus la situația din 2014, cercetători independenți au sondat această opinie în mod repetat. Detaliile reieșite din diferite cercetări sociologice arată însă o stratificare a opțiunilor pro- sau anti- pe regiuni. Bineînțeles, după pierderea Crimeei și începerea mișcărilor violente separatiste din est, aceste opinii au suferit modificări semnificative. În plus, este foarte neclar cum funcționează decizia politică de securitate în relație cu opinia publică în Ucraina, ca să adâncim discuția despre sprijinul sau rejectarea populară a aparteneței la diferite blocuri militare. Cum nici seriozitatea studiilor de această natură nu este imuabilă. De exemplu, într-un raport din 2010 privind opinia publică din Ucraina și Europa, aflăm că o agenție internațională de sondare a opiniei publice s-a interesat despre cât de favorabil ar fi publicul din diferite state membre NATO ideii ca Ucraina să adere la NATO, dar nu a făcut nicio cercetare de această natură în România, deși România era stat membru NATO deja de șase ani la acea dată, precum și vecin nemijlocit al Ucrainei și co-riveran la Marea Neagră cu aceasta.

Deci, în primăvara anului 2014, situația de securitate a Ucrainei era una de risc de agresiune din partea Federației Ruse, fără nicio susținere politică din partea Uniunii Europene sau vreo susținere militară din partea NATO. Când vorbim despre susținere politică din partea UE, avem în vedere politica europeană comună de securitate și apărare, bineînțeles.

În aceste condiții, președintele Yanukovici și guvernul său au preferat o desprindere evidentă de ideea de integrare euro-atlantică, complementată cu o apropiere de Moscova. Ceea ce a declanșat mișcările de stradă cunoscute sub numele de „Euromaidan”, prin care pro-europenii ucraineni s-au pronunțat cu insistență pentru europenismul acestei țări. Ceea ce a dus la fuga din scaunul prezidențial a aceluiași Yanukovici și la întreaga situație de securitate ce a urmat acestui abandon, între care se disting pierderea provinciei Crimeea în favoarea Moscovei și exacerbarea mișcărilor violente separatiste în unele regiuni estice, dintre Rusia-mamă și noua sa provincie Crimeea, cu sprijinul și chiar cu implicarea evidentă dar nedovedită a Federației Ruse.

Capacitatea europeană de răspuns la amenințarea rusă

Atâta cât putem vedea din succesiunea istorică a evenimentelor, din conținutul elementelor de instituționalizare a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Ucraina, precum și din comportamentul europenilor și americanilor, problema de securitate a Ucrainei, creată de Federația Rusă, nu a fost niciodată problema Europei.

Făcând din amenințarea Federației Ruse cu invazia ori doar cu intervenția de tip hibrid o problemă exclusivă a Ucrainei, Uniunea Europeană ne sugerează că ea nu are capacitatea de a evalua mediul de securitate de pe continentul pe care se află și nici de a formula politici comune de securitate și apărare în concordanță cu amenințările și riscurile ce ar putea rezulta dintr-o evaluare efectivă a acestui mediu. Dacă ar fi fost în stare de asemenea analize și evaluări, și-ar fi dat seama că orice agresiune și, mai ales, orice cucerire teritorială, chiar petrecută în afara granițelor sale, dar pe același continent, înseamnă abandonarea construcției de securitate europene existentă în prezent și, în consecință, punerea propriei sale securități unionale într-un risc evident.

Nu este mai puțin adevărat că birocrații europeni nu au vrut niciodată să rescunosacă o asemenea concluzie a propriei lor incapacități de identificare a riscurilor și amenințărilor de securitate, ori a capacității lor de reacție exclusiv de tip soft, mai ales dacă este vorba de ucraineni. În acest sens, este edificator un discurs ținut de comisarul european pentru lărgire și politica de vecinătate, la Yalta, în 2012, cu doar un an și jumătate înainte de agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei, cea petrecută sub privirile surprinse ale europenilor. Acesta spunea: „Când vorbim de relațiile noastre, cred că merită să ne aducem aminte că, după adoptarea Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană este un alt fel de animal... Uniunea Europeană este curajoasă și vizionară într-o manieră suficientă pentru ca să facă o ofertă ambițioasă, dar, în același timp, să fie suficient de puternică și să nu aibă nicio problemă să își pună piciorul în prag dacă are impresia că un partener trăiește în negare și nu dă tot ce trebuie (în relația de securitate cu UE)”. Acordul de asociere „va impulsiona cooperarea noastră în domeniul politicii externe și de securitate, va ajuta în aspectele regionale și va promova cooperarea și contactele dintre cetățenii noștri în numeroase domenii”, promitea cu seninătate comisarul european la Yalta.

Capacitatea limitată a Uniunii Europene de a evalua starea mediului de securitate de pe continent și de a reacționa la amenințări poate fi surprinsă prin analiza istorică și instituțională a comportamentului Consiliului European, în legătură cu Ucraina, în febra anexării Peninsulei Crimeea la Rusia.

În 10 februarie 2014, Consiliul pentru relații externe al Uniunii Europene ia în discuție situația din Ucraina și emite Concluzii în care nu observă nicio problemă de securitate venind din partea Federației Ruse ori din oricare altă parte. După nici trei săptămâni, Rusia anexează Crimeea, spre surprinderea totală a Consiliului și a Vestului în întregul său. Imediat după aceea, în 3 martie 2014, același Consiliu condamnă cu fermitate „agresiunea armată” a Federației Ruse asupra Ucrainei. Întrunit la nivel de șefi de stat și de guvern, Consiliul European din 6 martie 2014 adoptă o declarație prin care „aplaudă curajul și hotărârea demonstrate de poporul ucrainean” și „condamnă viguros violarea neprovocată a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei de Federația Rusă”. „Soluția la această criză trebuie găsită prin negocieri între guvernele Ucrainei și Federației Ruse”, sunt de părere șefii de stat și de guvern europeni. Adică, nici măcar în acel moment, problema de securitate a Ucrainei nu era o problemă a Occidentului european.

În 20 martie 2014, Consiliul a emis alte concluzii privind Ucraina. În aceste concluzii se reafirmă faptul că Uniunea Europeană „rămâne alături de guvernul Ucrainei în eforturile sale de a stabiliza situația și de a demara reforme”. Ca și în atitudinea de mai devreme, UE îi cere Federației Ruse să se abțină de la destabilizarea în continuare a situației din Ucraina, altfel având de suportat consecințe de natură economică și diplomatică.

Desigur, evenimentele din Ucraina s-au succedat cu repeziciune, de-a lungul anului 2014 și în prima lună a acestui an. În toate aceste evenimente, Federația Rusă are o implicare directă, cu scopul transparent de a obține un coridor terestru între Patria-Mamă și noua posesiune Crimeea, peste teritoriul estic al Ucrainei. Rusia este implicată oficial în sprijinirea politică a grupărilor separatiste din estul Ucrainei și insistă pe o așa-zisă negare plauzibilă că sprijină aceleași grupări separatiste și financiar, precum și cu echipamente și personal militare, dar și operativ. Cert este că niciun element de dezvoltare a situației din estul Ucrainei nu a fost anticipat de Uniunea Europeană și niciunuia nu i-a găsit aceeași Uniune Europeană vreo contrapunere efectivă și eficientă. În același timp, niciunul dintre evenimentele ulterioare datelor citate mai sus nu infirmă ori nu modifică cele concluzionate aici, privind capacitatea redusă a Uniunii Europene de evaluare a riscurilor și amenințărilor de securitate, de prognoză de securitate și, mai ales, de reacție la amenințări și pericole iminente la adresa sa.

Trebuie să adăugăm la aceste observații și faptul că oricare a fost atitudinea Uniunii Europeane față de situația din Ucraina, acea atitudine a fost una reactivă și impulsionată de Statele Unite ale Americii, mai ales în ceea ce privește sacțiunile aplicate Federației Ruse. Cu o asemenea capacitate de jucare a unui rol individualizat pe scena de securitate a Lumii, este greu să îi atribuim Uniunii Europene prezumția că ar fi purces la un experiment în ceea ce privește Ucraina, în sensul că, deliberat, ar fi introdus în ecuația de securitate europeană factorul puterii soft, doar ca să vadă până unde și până când este acesta relevant.

Problema României

România este membru NATO și al Uniunii Europene, și are o graniță terestră și maritimă cu Ucraina de peste șase sute de kilometri. În plus, România împarte cu Ucraina un spațiu continental comun, în Sud-Estul Europei, precum și un areal cu elemente istorice, demografice și culturale ce interacționează nemijlocit ori se suprapun în bună măsură.

Comunitatea de securitate continentală a refuzat până în prezent să îi confere României un rol major în problema ucraineană, cu excepția unei inițiative NATO de a situa România în centrul sprijinului pentru Ucraina, în ceea ce privește apărarea cibernetică. Este deci evident că România însăși trebuie să își precizeze locul în ecuația de securitate regională, să își scrie și să își joace ce rol crede de cuviință, în concert cu ceilalți membri NATO, desigur.

În primul rând, România este obligată să își precizeze pentru sine, dar și să precizeze aliaților și partenerilor săi dacă are vreun rol strategic de jucat. Cu ani în urmă, un președinte american îi atribuia României, într-un discurs ținut la București, sub un curcubeu memorabil, rolul de „punte” între Occident și „noua Rusie”. Tot atunci, americanul ne informa că îl asigurase pe președintele rus că „o Rusie ce este o parte inegrală a Europei nu mai are nevoie de nicio zonă tampon care să o separe de Europa”. Doisprezece ani mai târziu, vedem cum Rusia preferă să nu facă parte din Europa și să își reactiveze o zonă tampon, cu forța, dacă altfel nu se poate.

În aceste condiții, întrebarea strategică pentru România este ce va fi ea? Va continua România să fie o punte între Europa și Rusia? Sau va fi o parte a noii zone tampon instituite de Rusia între ea și Europa? Ori va fi chiar un zid de apărare a Europei de pericolul rusesc? Nu putem da noi vreun răspuns la aceste întrebări. Cel mult, am putea să indicăm ce preferințe avem pentru un răspuns ori altul. Singura care poate să răspundă este România însăși, prin poporul său, a cărui voce este cea a autorităților sale, în frunte cuPreședintele României.

Asumarea rolului de „punte” presupune ca România să gândească strategic cu mintea ei, să fie suficient de puternică, din toate punctele de vedere, inclusiv militar, pentru a avea o voce și suficient de independentă pentru a avea credibilitate. Dacă nu își asumă acest rol de „punte”, atunci România are toate șansele să devină noua zonă-tampon a Rusiei împotriva Vestului, ceea ce este un rol pe care România l-a mai jucat în istoria sa mai recentă sau mai întepărtată și îi cunoaște bine costurile ce derivă din acest rol. Un singur lucru putem spune cu certitudine încă de pe acum. Niciun răspuns, ori amânarea oricărui răspuns nu sunt opțiuni realiste, în condițiile în care nu va veni nimeni să spună României ce loc ar trebui să prefere în ecuația de securitate regională și continentală.

În același timp, având în vedere incapacitățile Uniunii Europene, despre care am amintit mai sus, este necesar ca România să parcurgă propriul său proces de analiză a situației de securitate create de Rusia în Ucraina și în Marea Neagră, să identifice toate riscurile și amenințările la securitatea proprie ce decurg din această analiză, precum și să își stabilească, să își planifice acțiunile proprii de răspuns la aceste riscuri și amenințări corect și complet identificate, dar și să își aloce resursele necesare oricărui răspuns adecvat.

Dacă România va parcurge acest proces înseamnă că ea este capabilă și de propria sa apărare și securitate, ca stat membru NATO și al Uniunii Europene, desigur. Dacă nu va face asta, va rămâne la mâna celor care pot face asemenea analize, să îi spună ei care sunt amenințările la adresa propriei sale securități. Stăruie însă întrebarea cât de loiali românilor sunt străinii ce sunt invitați să le spună ce este cu ei în Europa, în condițiile în care întregul eșafodaj de securitate europeană se clatină, deoarece a fost edificat pe temelii slabe.