Domnu’ Plesu dus cu presu’

Alături de violul în șapte de acum zece luni, discutat astăzi, că astăzi am auzit de el și uite că facem audiență, alături de înjurarea președintelui României că e președinte și a premierului României că de ce mai este premier, alături de secetă, alături de cât de penibil a devenit premierul Greciei, după ce fusese declarat eurou mondial în lupta nedreaptă cu Femeiul și, eventual, alături de alte înjurături și laude propagandistice, mascate sub forma de știri sau comentarii, adresate unor figuri hidoase ale vieții publice românești, toată media nouă îl plânge pe domnul Pleșu că a fost criticat de cineva, pentru ceea ce a făcut cândva, undeva, împotriva cuiva. Sau nu a făcut.

O doamnă cu blog a aflat că o doamnă nenominalizată a fost obligată să își dea demisia din funcția de librar la o librărie nenominalizată, dintr-un oraș nenominalizat, deoarece nu l-a recunoscut pe domnul Pleșu, când a târguit acesta cărți în librăria aia.

Doamna cu blogul a înțeles mai mult decât atât. I s-a părut că domnul Pleșu însuși a fost vexat că nu a fost recunoscut în librăria cu pricina și că s-a plâns despre acest tratament patronului lanțului de librării. Și a scris pe blogul ei așa cum a înțeles ea.

După asta, domnul Pleșu a scris pe blogul lui că nu a fost vexat și că nu s-a plâns patronului nenominalizat inițial, dar identificat ulterior ca fiind domnul Liiceanu, de la trustul de carte Humanitas, care are și un lanț de librării, inculsiv cea nenominalizată din orașul nenominalizat.

La chestia asta, doamna cu blogul a șters postarea, ca fiind inexactă. Sau, din orice alte motive a gândit domnia sa că trebuie să nu mai fie așa cum a zis inițial.

De aici, toată comunitatea de intelectuali virturali pleșisto-liiceni și, prin analogie automată, patapievicio-cărtărești a ridicat un urlet internaut de durere scârbită, la vederea hidoasei încercări nereușite de a șifona figura distinctă a domnului Pleșu.

Chiar însuși eroul tragicei întâmplări a pornit corul acesta pe o singură voce, scriind alături de negarea ipotezei că s-ar fi vexat la vederea lipsei de recunoaștere a distinctei sale figuri, că totul a fost o „minciună grosolană” și că povestea nu a fost suficient de bine documentată, înainte de publicare, eventual prin a fi și domnia sa întrebat despre ce s-a întâmplat acolo și atunci, iar, după publicarea pe blogul doamnei, că nu a fost acceptat alături și un drept la replică, sau, măcar, o precizare despre cum a fost obligată librărița respectivă să își dea demisia pentru că nu l-a recunoscut pe domnul Pleșu, fără ca acesta să fi intervenit la patron ca să iște acea obligare la demisie.

Eu nu am făcut aici altceva decât să relatez întâmplările, atât cele din librărie, cât și cele din rețelele de socializare și de pe bloguri. Dacă cititorii mei vor crede că mi-a ieșit o relatare ne-echilibrată, în sensul că se vede cu ochiul liber că nu îmi place de domnul Pleșu, cum nu îmi place nici de ceilalți trei domni amintiți aici, adică de domnii Cărtărescu, Liiceanu și Patapievici, trebuie să le spun că se înșală. În cee ce privește dezechilibrul, desigur. Este important de subliniat că nu nutresc niciun fel de sentiment față de domnul Pleșu și prietenii domniei sale. Asta, pentru a combate eventuala acuzație că nu aș fi echilibrat în relatare, deoarece aș avea ceva cu ei.

Dar, da, așa este, nu îmi place de domniile lor, câtuși de puțin. De ce nu îmi place de domnul Pleșu am explicat pe larg, de-a lungul anilor, în mai multe articole. Dacă mă întrebați de ce nu îmi place de ceilalți trei, vă răspund că este prea mare efortul să explic un lucru atât de evident. Ca intelectuali, oamenii ăștia nu au nimic care să mă facă să îi plac. Asta nu înseamnă că nutresc vreun sentiment negativ față de ei. Ca oameni, habar nu am cine sunt, nu i-am cunoscut personal, nu m-am interesat vreodată de trăirile lor, așa că îmi sunt perfect indiferenți.

Acum, că ne-am lămurit cu acest aspect, al imparțialității, mai trebuie să sublinem un lucru. Chiar dacă domnul Pleșu nu a făcut nimic altceva decât să cumpere cărți dintr-o librărie de provincie și chiar dacă, prin absurd, nu a fost vexat de faptul că, în acel colț de țară, se află cineva care nu îl recunoaște decum îl vede, acest domn Pleșu își pune degetul, ca să nu zic amprenta, pe viața unor oameni. Și, din păcate, avem acum de a face cu o relatare negativă despre urma lăsată de degetul pleșian pe o viață anonimă de librar.

Pentru că faptele incontestabile astea sunt. O doamnă de la o librărie a fost obligată să își dea demisia, în urma unui scandal intern de librărie, în care șeful și colegii i-au reproșat că nu a fost în stare să îl recunoască pe „marele Pleșu”, pe care ar fi trebuit să îl cunoască, dacă ar fi studiat mai atent pozele de pe spatele cărților pe care le vinde ea, semnate de el.

Ca să îmi fi plăcut de domnul Pleșu și, prin extensie, de domnul Liiceanu, ar fi trebuit ca primul, la aflarea veștii că doamna de la librărie a pățit ce a pățit, să îl fi sunat pe al doilea și să fi insistat ca doamna să rămână la librăria patronată de prietenul Liiceanu, primind în plus și o primă substanțială, ca despăgubire pentru neplăcerea produsă de cearta internă dintre librari. Iar dacă domnul Liiceanu ar fi zis că nu poate să îi dea prima, că nu are profit librăria, doar ca să îl plac și eu cât de cât, domnul Pleșu ar fi făcut o chetă printre ceilalți doi prieteni, Cărtărescu și Patapievici, oameni plini de bani publici, de altfel, chetă cu care să o gratuleze pe nefericita doamnă care nu s-a uitat pe coperta a patra a cărților semnate de domnul Pleșu, ca să vadă și să memoreze și ea cum arată autorul.

Numai că domnul Pleșu nu se ocupă de făcut plăceri unora ca mine. Are domnia sa altele de făcut. De exemplu, să se lase dus cu preșu de adulatori și adulatoare, ca și când asta ar ține loc de prestigiu intelectual.