ONU între hegemonul modest si hegemonul închipuit

Cu 70 de ani în urmă, la San Francisco, în Statele Unite ale Americii, națiunile învingătoare în cel de-al doilea război mondial au invitat și alte națiuni să alcătuiască Organizația Națiunilor Unite, ca formă instituționalizată a noii ordini planetare, care avea ca principal obiectiv să mențină pacea, mai precis să împiedice aprinderea unui nou război global.

Foto: telegraph.co.uk

Zilele acestea, la New York, în Statele Unite ale Americii, peste 150 de națiuni ale Lumii și-au trimis șefii lor de stat sau de guvern, pentru a participa la o sesiune a aceleiași Organizații a Națiunilor Unite. Aceasta este o ocazie unică să vedem cât de performantă a fost, de-a lungul timpului, actuala ordine mondială și cât va mai ține ea, până când o altă nouă ordine mondială îi va lua locul.

În primul rând, să ne referim la realizări.

Acestea au fost mai degrabă realizări de prevenire a unei noi conflagrații generalizate, decât de construire propriu-zisă a vreunei păci mondiale.

Ordinea instaurată după cel de-al doilea război mondial a prevenit orice alt război de aceeași magnitudine, cu excepția celui împotriva terorismului, inițiat de președintele George W.Bush al SUA, acum aproape 15 ani. Ea a fost eficientă în păstrarea unei acalmii între statele Lumii, odată cu bi-polarizara aceleiași Lumi, bi-polarizare ce a început acum 60 de ani și s-a încheiat acum 25 de ani. Tot ordinea asta a asigurat și abolirea sistemului colonial, acum 50 de ani, fără nicio confruntare mondială, precum și dezmembrarea pașnică a Uniunii Sovietice, acum 24 de ani.

În ultimii 20 de ani, actualele aranjamente mondiale de securitate au făcut posibilă acțiunea unor coaliții de voință, care au încercat să pună ordine în anumite locuri de pe Planeta Pământ, începând cu Balcanii de Vest din Europa, continuând cu Afganistanul și cu unele state din zona Golfului Persic ori a Africii de Nord. Ce este important de reținut este nu succesul acestor coaliții, ci faptul că eșecul lor nu a dus la o nouă confruntare generalizată.

Aceste observații sunt importante, dacă vrem să subliniem că rolul strategic al Națiunilor Unite nu a fost să obțină și să mențină pacea mondială, cât a fost să prevină un nou război mondial.

În al doilea rând, să ne referim la formă.

Și aici trebuie să începem cu sublinierea unei nuanțe. De la designul inițial încoace, ONU a fost formată pentru a-i include pe toți actorii internaționali relevanți, în condițiile în care precedenta organizație internațională de pace, Liga Națiunilor, fusese un eșec tocmai pentru că a permis unui actor internațional de talia Statelor Unite ale Americii să stea deoparte de problemele de securitate ale Lumii, după Marele Război, încheiat în 1919.

Ordinea mondială a luat, inițial, forma unui consorțium de state învingătoare în război, state ce și-au dobândit foarte repede și o putere nouă, destructivă și copleșitoare, puterea nucleară. Statele astea au format grupul membrilor permanenți al Consiliului de Securitate al ONU. În afara faptului că acest grup a fost lărgit ca să includă China, forma sa a rămas neschimbată de la începuturi și până astăzi.

Această formă nu include instituția hegemonului. Cu toate acestea, pe timpul Lumii bi-polare, au fost acceptate de facto rolurile Uniunii Sovietice și Statelor Unitea ale Americii ca hegemoni ai celor două blocuri confruntaționale la rece. Iar, după dispariția Uniunii Sovietice, s-a presupus că Statele Unite au rămas singurul hegemon al Lumii.

Numai că, exceptând o scurtă perioadă, din prima parte a anilor 2000, când a declanșat și a condus așa-zisul război global împotriva terorismului, SUA au preferat să refuze rolul de hegemon, ori să îl joace într-o manieră neconvingătoare.

În același timp, Federația Rusă, care a moștenit puterea nucleară a fostei Uniuni Sovietice, a încercat, cu totul nejustificat, de altfel, să își aroge și rolul de hegemon pe care URSS l-a avut pe scena Lumii, la vremea sa.

Lipsa de justificare derivă din faptul că Uniunea Sovietică nu a fost niciodată hegemonul întregii Lumi, ci doar al blocului comunist, bloc dispărut între timp de pe harta politică a planetei noastre. În al doilea rând, rolul de hegemon nu poate fi interpretat doar prin amenințarea cu puterea nucleară. El are o partitură mai largă, ce include un ajutor substanțial economic, acordat celor ce acceptă hegemonia celui puternic. Ori, economia Rusiei nu este deloc în măsură să interpreteze o astfel de partitură. Ceea ce face din această federație un hegemon închipuit și nu unul real.

Problema cea mare este că imensa majoritate a necazurilor Lumii de astăzi nu țin de pacea mondială, ci de pacea fiecărui stat, ba chiar a fiecărui cetățean al acestei Lumi. Ori, pentru asigurarea unei asemenea păci locale sau individuale, actuala ordine mondială, instituționalizată prin Națiunile Unite și prin celelalte aranjamente de securitate, nu este una potrivită, nu posedă instrumentele și deprinderile necesare, și nu poate genera suficientă voință politică, ca să joace vreun rol. De aceea, pentru rezolvări punctuale, se formează coaliții de voință sau se apelează la alianțe.

Problema subsidiară este că Federația Rusă și o parte a clubului de state islamice au ales, în mod aparent independent unii de alții, să provoace, să zdruncine, ba chiar să destrame actuala ordine mondială, în ideea că, într-o altă ordine, ce s-ar naște de pe dărâmăturile actualei, ele ar putea juca un rol mai important. Poate chiar unul de hegemon.

Acest lucru s-a văzut cel mai bine ieri, luni, 28 septembrie 2015, în discursurile președinților american și rus, de la tribuna Adunării Generale a Națiunilor Unite. Rusul a pus la îndoială legitimitatea și capacitatea americanului de a pune ordine în Siria ori în Ucraina, pe când americanul nu a arătat nicio intenție de a rezolva imediat și decisiv aceste două conflicte, ca și când nu ar fi problema lui, singura sa nemulțumire fiind faptul că, deși el nu este de acord cu încălcarea dreptului internațional și a drepturilor omului, încălcarea totuși se produce, în aceste cazuri.

Ne aflăm astfel în faza istorică în care așteptările Lumii sunt mai mari decât cele pe care Statele Unite ale Americii ar fi dispuse să le satisfacă, pe când ambițiile unui alt actor, Federația Rusă, sunt cu mult mai mari decât este puterea sa reală de a și le satisface. Iar actuala ordine mondială permite acest lucru. Fără niciun semn că ar putea fi altfel, în viitorul previzibil.

Ultimul general

De-a lungul istoriei omenirii, au existat nenumărate cazuri în care omul din umbră, deținătorul unei puteri de cele mai multe ori secrete ori oculte, să încerce să iasă la lumină, cu dorința exprimată de a deveni șeful statului în care funcționa acea putere.

Foto: bucharestlife.net

Numai că simpla deținere a acelei puteri secrete ori oculte nu a fost niciodată suficientă pentru a-l face pe deținător eligibil pentru puterea supremă în stat. De aceea, istoria consemnează mai degrabă tentative eșuate, decât reușite ale unor asemenea demersuri.

În aceste condiții, este natural ca cel ce își propune demersul să iasă din umbra confortabilă a poziției de putere secretă ori ocultă și să se pună în fruntea statului ori a guvernului să își maximizeze șansele, prin rebrenduire. Adică, prin scoaterea în evidență și a altor calități pesonale decât simpla deținere de putere.

Asta, în condițiile în care toată lumea știe că respectivul individ nu va reuși niciodată, în nicio circumstanță, să obțină funcția vizată prin folosirea sistemului electoral existent în statul respectiv, oricât de defectuos sau de corupt ar fi acel sistem. Adică, toată lumea știe că omul nu va putea fi niciodată ales, indiferent cât de mult s-ar strădui.

Chiar și individul nostru știe asta. De aceea se rebrenduiește. Și de aceea caută alte forme de parvenire în funcția vizată, decât alegerile.

Acesta este contextul teoretic general. În particular, vorbim despre domnul Oprea Gabriel.

Mai precis, îl vizăm pe președintele UNPR, un partid inexistent pe listele electorale, partid format inițial după ce au trecut alegerile, prin dezertări și trădări de partid ale unora aleși sub egida altor partide parlamentare. Partid care, după formare, nu s-a prezentat niciodată pe listele electorale sub siglă proprie, la niciunele dintre alegerile care au avut loc de atunci încoace. Dar, între condițiile de îndeplinit de cineva care vrea să devină șeful statului sau, măcar, al Guvernului, trebuie să fie și condiția de șef de partid parlamentar. Detaliile despre acest partid, cum sunt cele prezentate aici, nici nu contează.

Îl vizăm totodată pe vicepremierul pentru un domeniu inexistent al Guvernului din care face parte, cel al „securității naționale”. Domeniu inexistent deoarece securitatea națională este gestionată nu de Guvern, ci de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, un consiliu a cărui autoritate este dată de Constituția României însăși, consiliu în care șeful Guvernului nu este decât vicepreședinte. Mai mult decât atât, jumătate dintre agențiile de securitate națională nici nu se află deloc în compunerea Guvernului. Numai că titlul de „vicepremier pentru securitatea națională” este o cerință a listei de rebrenduire, care indică seriozitatea și gravitatea răspunderii guvernamentale a deținătorului titlului. Chiar dacă această răspundere nu există, de fapt.

Vorbim și despre profesorul universitar doctor Oprea Gabriel. Nu știm încă de ce are nevoie domnul acesta de titlu academic. Probabil că lista sa include și această condiție, ca o dovadă a calităților sale intelectuale. În tot cazul, diferența dintre calitățile intelectuale dovedite în public și cele presupuse de titlul academic este enormă, în sensul că intelectul dovedit al domnului Oprea se rezumă la efortul de a formula fraze inteligibile cu mai puțin de trei propoziții și mai puțin de șase cuvinte pe propoziție. Asta, în condițiile în care conceptele și noțiunile folosite în exprimare îi sunt, de cele mai multe ori, complet străine, deși ele țin de domeniul său de expertiză academică.

În plus, este dovedit public faptul că domnul nostru nu a avut niciodată vreo activitate de cercetare științifică, din care să rezulte vreun studiu care să îl califice pentru titlul de doctor în materia dreptului, așa cum teza sa de doctorat nu este decât o simplă compilare de texte gândite și scrise de alții, dar care conține dovezi netăgăduite de furt intelectual între paginile sale. Numai că impostura și frauda prin care a ajuns să dețină titlul de profesor universitar doctor sunt irelevante pentru domnul Oprea. Tot ce contează este deținerea titlului. Și atât.

Mai vorbim de academicianul Oprea Gabriel. Este drept că nu este academician la Academia Română, ci la o asociație care poartă titlul de Academia de Științe ale Securității Naționale, un fel de ONG trecut în rândul asociațiilor de interes public, printr-o lege promovată de Guvernul Ponta, adică de Guvernul tatălui finului academicianului Oprea. Faptul că nu există așa ceva ca „științe ale securității naționale” nicăieri în lume ori în mediul academic din nicio țară civilizată nici nu mai trebuie amintit. În aceeași notă cum sunt cele despre toate titlurile opriste amintite mai sus, vedem că important este ca omul să fie și academician. De care, nici nu mai contează.

Nu în ultimul rând, ca importanță, vorbim despre generalul Oprea Gabriel. Cred că, dintre toate titlurile, acesta îi este cel mai drag. Ceea ce este surprindător, având în vedere că, în trecut, omul a mărturisit cu candoare că nu știe pentru ce merite a primit stea după stea, până a ajuns la maximum posibil. Asta, în condițiile în care cariera militară a domnului Oprea s-a oprit la funcția și gradul de căpitan, adică de intendent într-o unitate militară mică, iar studiile militare absolvite nu îi confereau nici măcar dreptul de a dobândi gradul de maior.

Gradul de general este deosebit de important pentru domnul Oprea Gabriel. Acest grad indică apartenența deținătorului la singura instituție publică pe care electoratul românesc o învestește cu credibilitate, cea a Armatei României. Faptul că domnul Oprea nu a servit nici măcar o secundă ca general în cadrul acestei Armate este irelevant pentru el și pentru oricine altcineva.

Cum este irelevant că, în momentul de față, în România, trăiesc mai mult de douăzeci de generali, fiecare cu câte patru stele pe fiecare umăr, în condițiile în care pentru fiecare dintre ei ar trebui pusă la dispoziție câte o forță armată de peste o sută de mii de luptători, cu tancuri, blindate, rachete, tunuri, aeronave și puști, gata să nimicească orice inamic egal sau mai mare în număr. Adică, avem generali cât pentru peste două milioane de războinici, în condițiile în care toată suflarea militară activă a României nu ajunge la 70 de mii, iar rezerva nu mai există, deoarece a avut grijă domnul Oprea, pe când era ministrul apărării naționale, să o desființeze de facto. Nici nu mai contează că, din toate zecile acestea de generali cu patru stele, dacă găsim doi sau trei în stare să comande ceva, orice, în afară de cafele și cognac.

Numai că domnul Oprea este generalul generalilor, așa cum este doctorul doctorilor, academicianul academicienilor și profesorul universitar al profesorilor universitari, din domeniul securității naționale. Prin asta, spunem că rebrenduirea nu înseamnă numai împopoțonarea cu titluri și calități atestate de diplome și nu de fapte, ci înseamnă și dobândirea controlului direct, cu mână forte, asupra domeniilor din care decurg ori care emit aceste titluri și diplome.

Ceea ce crează o problemă de securitate națională deosebit de serioasă.

Ne întrebăm cum își vor putea îndeplini misiunile de apărare a patriei generalii care au fost făcuți generali de domnul Oprea, când domnia sa i-a făcut nu pentru a lupta, ci pentru a-i servi interesele personale sau de grup mafiot?

Cum vor putea doctorii făcuți de domnul Oprea să modeleze teoretic o realitate de securitate națională, să îi deslușească mecanismele complexe și să propună soluții de apărare a patriei, când ei nu au fost făcuți doctori pentru așa ceva, ci pentru a putea fi controlați de domnul Oprea, oriunde s-ar afla ei, fie în sistemul de securitate națională, fie în afara acestuia?

Cum vor putea academicienii de științe ale securității naționale aleși de domnul Oprea în academia sa să emită ipoteze și să găsească soluții prin cercetare aprofundată într-un domeniu al științei care nici nu există? Care va fi contribuția lor la dezvoltarea doctrinară strategică a securității și apărării naționale a României?

La aceste întrebări și la altele asemenea nu avem răspunsuri teoretice. Ci doar vedem cu ochiul liber care este dezastrul din domeniul securității naționale creat de domnul Oprea Gabriel.

Problema refugiatului

În termeni legali, tehnici, problema refugiatului nu există, în Europa. Fiecare stat membru al Uniunii Europene, ca și oricare alt stat european, de altfel, este semnatar al Convenției cu privire la statutul refugiatului, din 1951 și al Protocolului aferent, din 1967. Astfel, legal, niciun stat european nu poate refuza cererea de azil emisă de un refugiat, oricare ar fi el. Și, odată admisă cererea, niciun stat nu îi poate refuza vreunui refugiat exercitarea drepturilor sale, inclusiv cel de a fi apărat în justiție, împotriva abuzurilor oricărei autorități naționale.

Foto: abc.net.au

Astfel, putem bănui cu suficientă legitimitate că aducerea în zona emotivității iraționale a discuției despre refugiații sirieni și de alte naționalități, care vin, zilele acestea, în număr mare, în Europa, este o tentativă deliberată de a eluda responsabilitatea legală a fiecărui stat european față de acești refugiați.

Guvernele sau agențiile de stat care încurajează, tolerează sau doar ignoră tentativele unor formatori de opinie de a discuta „problema refugiatului”, pornind de la premise emoționale și nu de la drepturile și obligațiile clar definite în legislația internațională, se fac astfel vinovate de proasta guvernare a situației existente, cel puțin din perspectiva incluziunii publicului în decizia administrativă. Asta, deoarece un public activat emoțional nu are cum să se implice rațional în sprijinirea sau, după caz, în sancționarea deciziei administrative luate de autoritățile statului său. Chiar și activarea emoțională pozitivă, în favoarea refugiaților, este de condamnat, din această perspectivă.

În ceea ce privește autoritățile românești, acestea au fost surprinse, din nou, ori ca de fiecare dată, cu lecțiile neînvățate. Înalții demnitari români fie au luat decizii fără să se dumirească dacă, într-adevăr, pot lua sau nu asemenea decizii, fie au așteptat să le spună alții ce decizii să ia, ori să vadă ce fac alții și să se ia după ei.

Situația, care nu poate fi definită ca o problemă, deoarece are soluția în textul convenției și al protocolului, amintite mai sus, este relativ simplă și clară.

Un număr de oameni, acționând fie individual, fie în familie, au luat calea pribegiei, plecând din zonele de conflict unde viața lor era pusă în pericol, cu destinația declarată Europa. Și nu oricare Europă, ci cea mai opulentă, mai dezvoltată material, mai prestigioasă din perspectiva respectării drepturilor omului și a legislației internaționale, legislație care îi definește pe fiecare dintre acești oameni ca fiind refugiați.

Concret, zeci și sute de mii de sirieni, de irakieni sau de afgani s-au pus recent pe drumuri, dorind să ajungă mai ales în Germania sau în Suedia, unde fiecare în parte ar fi vrut să facă cerere de azil, ca refugiat. Ei au primit accesul și asistența necesară deplasării lor prin câteva state de la marginea Uniunii Europene, precum și prin câteva state membre ale acestei uniuni, aflate, geografic, la periferie. Succesul primelor tranșe de astfel de refugiați cu aspect de migratori i-a determinat și pe alții să părăsească locurile în care se aflau și să încerce să ajungă tot acolo, adică în Germania, mai ales.

Confruntată cu acest fenomen, Germania, susținută și de alte state ce se tem că ar fi și ele preferate de refugiați, a insistat pe soluția redistribuirii acestor migratori pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. Numai că această idee nu este sub nicio formă o soluție, ci doar o problemă nouă, atipică. La care s-a adăugat proasta gestionare, la frontieră, a situației migratorilor, în special în Ungaria.

Uniunea Europeană nu este semnatară a Convenției cu privire la statutul refugiatului și a protocolului aferent, ca actor internațional de sine stătător. Ca urmare, orice persoană căruia i se recunoaște statutul de refugiat se adresază unui stat semnatar anume. Transferarea sa către un oricare alt stat, ca răspuns la cererea sa de azil, se numește, în termeni juridici, deportare, iar refugiatul are dreptul să conteste în justiție o asemenea măsură. Cum nici negarea accesului la statul de destinație nu este permisă, din punct de vedere legal internațional.

În revers, dacă un refugiat alege ca destinație România, să zicem, statul român nu poate să îi refuze cererea de azil, pe considerentul că are un număr limitat de locuri pentru primirea și găzudirea refugiaților. Câți refugiați vin, de capul lor și nu trimiși de alții, atâția trebuie România să primească. Acestora nu le poate spune nimeni, nici președintele, nici premierul, nici profesorul universitar doctor general academician vicepremier și ministru de interne, nici altcineva că noi avem doar 1785 de locuri de refugiați și, dacă ei sunt de la numărul 1786 în sus, să meargă altundeva.

Cu alte cuvinte, dacă Germania sau oricare alt stat nu vrea să mai primească refugiați, ori are prea mulți pe cap, nu trebuie decât să îi convingă pe nou-veniți să renunțe la cererea lor de azil adresată autorităților germane și să facă o altă cerere, pentru România, cum ar veni. În aceste condiții, cota ar fi cât reușește Germania să convingă, din masa de refugiați care vor să vină la ea, să facă o întoarcere către România sau un alt stat european, ce nu se confruntă cu un exod masiv de refugiați. Și nu cât reușește Germania să convingă România să primească.

În concluzie, cetățeanul european, interesat de guvernarea Uniunii Europene și a statului european din care face parte, trebuie să întrebe Europa și guvernul propriu o singură întrebare, legată de problema refugiatului în Europa: sunt capabili ei, guvernanții europeni și naționali, să respecte drepturile omului și ale refugiatului, sau nu? Oricare altă întrebare este fie retorică, fie propagandistică, fie idioată.

Vadim Tudor ne va lipsi

Este cineva, în România, care nu știe cine a fost Corneliu Vadim Tudor? Greu de crezut. Luni, 14 septembrie 2015, Corneliu Vadim Tudor a murit subit, pe un pat de spital, în care ajunsese cu câteva ore mai devreme.

Foto: realitatea.net

Cu siguranță, Vadim Tudor ne va lipsi, chiar dacă, în ultimul timp, popularitatea sa se reducea la a se pune cu blondele. Este vorba despre o emisiune de televiziune comercială, în care un moderator care joacă rolul unui subinteligent pune întrebări infantile atât unui invitat, cât și unor tinere blonde artificial, după care le confruntă răspunsurile, cu toții concurând pentru sume derizorii.

Ne va lipsi, deoarece Vadim Tudor era un etalon. Era un instrument de măsură al ipocriziei colective românești, al recuperării trecutului național securist, al oportunismului politic și al culturii politice mimetice.

Fără Vadim Tudor nu vom mai ști cîți vorbesc într-un fel, dar acționează exact pe dos. Doar el era capabil să adune în jurul său atâția strigători de lozinci patriotarde, dar care nu se sinchiseau nici măcar să iasă din casă și să voteze după acele lozinci. Ca să nu mai zicem nimic de guvernarea după acele lozinci, care nu s-a întâmplat niciodată. În schimb, cu toții s-au îmbogățit de pe urma patriotismului zgomotos și inert, primind locuri în Parlament, pensii și indemnizații substanțiale.

Fără Vadim Tudor nu vom mai avea măsura insinuării foștilor ofițeri de Securitate, în special a celor din vârful ierarhiei lor, în viața publică românească, prin tot felul de articole și dezvăluiri, prin „note informative” și ale cancanuri gazetărești, ce făceau deliciul publicațiilor vadimiste. Fără el, vom uita curând cât de patrioți erau acești ofițeri, cum își făceau ei traba informativă în folosul patriei și poporului, indiferent de cât de comunist și de tiran era conducătorul lor iubit, Ceaușescu.

Fără Vadim Tudor, câțiva politicieni români nu vor mai avea pe cine să trădeze. Iar noi nu vom mai putea măsura statura celor pe care Vadim a apucat să îi facă oameni, să îi scoată din anonimat și să îi lanseze în politica românească, oferindu-le apoi posibilitatea să fugă de acest creator al lor ca de Dracu, după ce s-au văzut aranjați în consilii locale sau chiar în Parlament.

Fără Vadim Tudor, nu va mai fi nimeni să îi semene francezului Jean-Marie Le Pen, nici ca aspect fizic, nici în limajul ultra-naționalist. Nu vom mai putea ști cât de puțină cultură politică de sorginte franceză au românii și cât de mult au ei una neaoșă, de sorgine improvizată românească.

Ne va mai lipsi Vadim Tudor și pentru că el era un exponent. Prin el am aflat că valorile naționale românești sunt cam subțiri și cam precare, că cei ce operază cu aceste valori sunt cam confuzi în gândire și în fapt, și că publicul românesc este cam ușor de prostit, atunci când vine vorba despre ce este important, vital sau doar relevant pentru el.

Unde nu ne va lipsi Vadim Tudor este în arta sa literară. Aceasta, câtă este, va rămâne cu noi, consumatorii, și după plecarea în vecie a autorului. Întrebarea este câți dintre noi mai citim ceva, orice, măcar aforismele vadimiste?

Unu la Primarie

Este din ce în ce mai greu să înțelegi orice știre despre ce se întâmplă în România. La noi, nu numai că se relatează aiurea despre întâmplarea respectivă, dar se mai și fabrică întâmplări, pentru știri redactate de mai înainte. Ca în manualul de propagandă stalinisto-nord-corean. Și asta nu ar fi nimic. Dar vedem o mulțime de formatori de opinie, găsibili mai ales în new media, care preiau știrea contorsionată, despre întâmplarea contrafăcută și îi dau valoare de eveniment istoric, în speranța că, doar-doar, va genera o reacție de masă în rândul publicului păcălit în mod grosolan.

Foto: cetateanul.net

Cel mai recent exemplu este steagul național tricolor de pe clădirea Primăriei din Sfântu Gheorghe. În data de 8 septembrie 2015, aflăm cu stupoare că Primăria acestui oraș refuză arborarea drapelului tricolor pe clădirea sa, ca și când aceasta nu s-ar afla în România! Vice-primarul de etnie maghiară a refuzat unei delegații de veterani de război, oameni în vârstă de peste 85 de ani, să arboreze pe sediul Primăriei drapelul adus de ei, așa cum făcuseră camarazii lor, în urmă cu 71 de ani. Ce are de zis ministrul apărării naționale despre acest lucru, se întreabă difuzorii știrii? Iar când află că ministrul va întreba autoritățile locale despre ce este vorba, difuzorii știrii se oripilează. Cum este posibil așa ceva, în România?!?

De fapt, întâmplarea este următoarea. În urmă cu 21 de ani, pe când se împlineau 50 de ani de la eliberarea orașului Sfântu Gheroghe de sub administrația militară a Ungariei hortiste, în cadrul unei ceremonii, s-a reeditat înălțarea unui steag tricolor pe turla clădirii Primăriei. Și acolo a rămas steagul, până de curând, când clădirea a intrat în reabilitare, iar pe turlă s-a instalat, în locul bățului de steag, un paratrăznet cu ornament. Ceea ce face imposibilă, din punct de vedere tehnic, repunerea steagului pe turla Primăriei.

Asta nu înseamnă că Primăria Sfântu Gheorghe nu va avea tricolorul arborat pe ea. Acesta flutură deja la intrarea principală în clădire. Înseamnă doar că oficialitățile au găsit un motiv tehnic pentru a nu mai avea drapelul tricolor sus pe turlă, ca un simbol al eliberării orașului de trupele românești, care luptau, pe atunci, cot la cot cu trupele sovietice, cele eliberatoare și ocupante, în același timp.

Dacă asta este realitatea, atunci de unde a pornit tot scandalul? Ce se întâmplă, de-adevăratelea, în România, de s-au năpustit știriștii pe unguri, că refuză să arboreze drapelul românesc pe o clădire publică din România? Ce treabă are cu asta ministrul de apărare?

Anul acesta 2015 este decretat Anul Veteranului de Război, printr-o hotărâre de guvern. O televizune vestită pentru activitatea sa de propagandă a inițiat, împreună cu ministerele apărării și de interne, o ștafetă a veteranilor, care va face gesturi de arborare a drapelului românesc în diferite locuri pe unde au trecut trupele române, ca să elibereze, spre finalul celui de-al doilea război mondial, Ardealul de Nord, adică teritoriul pierdut de România în favoarea Ungariei, prin infamul Diktat de la Viena, din 1940. Primul schimb al ștafetei a fost chiar Sfântu Gheorghe. Unde veteranii, sub privirile televiziunii organizatoare, s-au certat cu vice-primarul, ei insistând să se urce pe turlă să agațe acolo drapelul cu care veniseră, iar oficialul spunând că nu se poate, că nu mai au unde să îl agațe, decât de paratrăznet, iar asta nu este permis de regulile de protecție împotriva incendiilor.

În loc să aducă vreun specialist, care să găsească o soluție de conviețuire a paratrăznetului cu bățul și cu pânza steagului, să colecteze sumele necesare reconfigurării instalației de pe turla Primăriei și, într-un final, să își vadă simbolul repus la locul lui, ca în urmă cu mai bine de două decenii, veteranii, susținuți de televiziune și de ministerele de resort, au inflamat opinia publică la știrea că ungurii cei răi le-au refuzat lor, veteranilor, dreptul să arboreze drapelul tricolor românesc pe o clădire românească de pe teritoriul românesc.

De ce ar fi făcut veteranii așa ceva? Ce i-ar mâna să pună pe jar bietul public românesc? Am fi răspuns că nu știm, până când am dat de un comunicat al partidului trădătorilor politici și dezertorilor de partid, patronat de nașul Oprea G., partid care poartă inițialele de UNPR.

„Refuzul de a da curs unei cereri legitime și firești venite din partea veteranilor români, arată că primarul și viceprimarul din Sfântu Gheorghe, nu au căderea de a mai ocupa vreo funcție în statul român. Este inacceptabil faptul ca cetățeni români, chiar dacă sunt de etnie maghiară, să refuze arborarea drapelului național și să ignore ostentativ prevederile Constituției precum și pe veteranii României”, se arată în comunicat. Am pus între ghilimele un citat semnificativ din acest comunicat uneperist, mai ales pentru a sublinia că virgula dintre subiectele refuzul, respectiv primarul și viceprimarul, și predicatele arată, respectiv nu au căderea aparține agramaților redactori ai comunicatului și nu mie.

„UNPR consideră că astfel de gesturi provocatoare au ca singur scop încurajarea unor acțiuni îndreptate împotriva intereselor României. Din acest motiv, solicităm instituțiilor statului să ia măsuri de urgență pentru a nu permite generalizarea unor astfel de atitudini ce pun în pericol însăși statalitatea României” se spune imediat mai departe, în același text.

Oameni buni, este vorba despre un paratrăznet! O fi acest paratrăznet o găselniță a celor ce nu au mai vrut să aibă drapelul pe turla Primăriei din orașul lor. Dar paratrăznetul nu a fost instalat peste noapte, la aflarea veștii că vin veteranii cu un nou drapel, după ce cel vechi fusese dat jos, ca să facă loc paratrăznetului. El a fost trecut în studiul de fezabilitate al reabilitării clădirii, în caietul de sarcini, în proiectul constructorului și în planul său de lucru, adică în documente ce au fost întocmite și făcute publice cu mult timp înainte de sosirea veteranilor. Mai mult ca sigur că au văzut aceste documente și consilierii români din Primărie, precum și oricine altcineva ar fi fost interesat de soarta tricolorului sfânt-gheorghian.

Dar, pe vremea aceea, nu s-a făcut vâlvă. Pentru că, dacă s-ar fi făcut, nu ar fi avut impactul mediatic scontat. Iar vicepremierul „pentru securitate națională” și ministru de interne, profesor universitar doctor și conducător de doctorate, general de justiție și ofițer de intendență în rezervă Oprea Gabriel nu ar mai fi putut poza în apărătorul „intereselor României”, al „statalității României”, al „Constituției României” și al „veteranilor României”.

Așa că, adevărata știre serioasă este că domnul Oprea G. de la Guvern, dar și de la Ministerul de Interne, de la Academia de Științe ale Securității Naționale, de la Școala Doctorală a Academiei Naționale de Informații și de pe unde mai este el folosește tehnicile războiului psihologic împotriva propriului public, călcând cu cizmele și cu cinism pe simboluri și concepte strategice, pe valori naționale și pe oamenii înșiși, în marșul său schiop spre rebrenduire ca om de stat și salvator de nație.

Iar adevărata știre gravă este că îi ține.