Civilizația
occidentală, cea din care ne straduim și noi, românii, să facem parte, este
structurată pe state. Deoarece fiecare dintre aceste state cuprinde un popor sau mai multe, ori doar o porțiune dintr-un popor, după
caz, este imperios necesar ca el, acest fiecare stat, să corespundă unui model acceptabil
de toată lumea. Iar modelul ales și acceptat peste tot în Occident este cel al
statului antic european. Inițial grecesc și, apoi, roman.
Unul dintre
elementele constitutive fundamentale ale oricărui stat occidental este cetățeanul.
În filosofia arhitecturii statale antice, cetățeanul era cărămida, pe când
legile, cutumele, tradițiile și valorile comune erau mortarul care lega fiecare
cărămidă de toate celelalte, iar, pe timpul constituirii statului, guvernul era
meșterul zidar și, mai apoi, femeia de serviciu, care ținea curată și în bună
funcțiune respectiva contrucție.
Statele occidentale, ce s-au format la finalul Evului Mediu, în Europa și în
America de Nord, au adoptat aceeași filosofie, atunci când s-au constituit. Mai
puțin statele constitutive ale Marii Britanii, care au parcurs un proces de
devenire aparte, început odată cu celebra Magna Carta, cu câteva sute de ani
mai devreme. Proces ce a avut același rezultat, deoarece era bazat pe aceeași
filosofie.
Pentru a fi o construcție durabilă, solidă și elegantă, orice stat
contemporan, la fel ca cele antice, trebuie să se asigure că cetățenii săi, în
calitate de cărămizi, îndeplinesc două condiții. Una ar fi că ei, fiecare în
parte și toți împreună, sunt conștienți de rolul pe care îl au în arhitectura
statală. Cealaltă condiție este ca ei, cetățenii, să fie pregătiți teoretic și
capabili acțional să își joace acest rol.
De aceea, fiecare stat este direct interesat și alocă resurse semnificative
pentru învățământul de stat, pentru sănătatea publică, pentru ordinea socială
și pentru securitatea individuală, ca domenii în care se crează condițiile cetățenești
menționate mai sus.
De aici rezultă esența relației dintre stat și cetățean. Statul nu face
altceva decât să existe prin cetățenii săi. In același timp, se preocupă ca
acești cetățeni să fie cât mai pricepuți în rolul de elemente constitutive ale
statului.
Această filosofie se verifică ușor. Statele care se preocupă mai mult de
cetățenii lor, care au organizat mai bine și cu performanțe mai mari
învățământul de stat, care asigură sănătatea fiecărui cetățean și care își
protejează mai tare cetățenii de orice riscuri și amenințări sunt state puternice,
indiferent de condițiile lor geografice, de nivelul de dezvoltare economică sau
de demografie. Desigur, nu în mod absolut, ci comparativ cu statele care nu
investesc în cetățean suficiente resurse, care mențin cetățeanul în ignoranță
privind rolul pe care acesta îl are în stat, care preferă să îl țină departe pe
cetățean de problemele de stat, adică comparativ cu statele slabe.
Dacă mai amintim și postulatul că statele puternice produc mai multă
bunăstare decât statele slabe, atunci putem înțelege că este în interesul cetățeanului
să viețuiască într-un stat puternic și este în intersul statului să abiă cei
mai angajați și mai capabili cetățeni.
Este de subliniat că vorbim aici despre statul însuși și nu despre administratorii
săi. În mod natural, aceștia din urmă au interesul ca cetățeanul să nu își bage
nasul în treburile lor. Așa cum o femeie de serviciu nu vrea să stea nimeni pe
capul ei și să vadă cum își face serviciul și cu ce rezultate.
Desigur, guvernanții pot să își promoveze interesele de această natură doar
între niște limite. În afara acestor limite, la o extremă, găsim statele
prăbușite, în care guvernanții, de cele mai multe ori corupți, au reușit să
alieneze complet cetățenii, aceștia ajungând să destrame statul, așa cum
cărămizile sfărmicioase, ce se desprind din pereți, duc la dărâmarea unei
clădiri. Iar, la cealaltă extremă, găsim dictaturile de toate felurile, în care
statul nu mai are nevoie de cetățeni, fiind complet subordonat autorităților ce
îi transformă pe locuitori din cetățeni în supuși. Adică, în executanți
obedienți ai chefului conducătorului sau șefului statului și camarilei sale.
Acolo unde guvernanții nu vor să atingă vreuna dintre aceste două extreme,
dar nici nu sunt încântați să fie controlați de cetățeni, se manifestă fenomene
de prostire a cetățeanului. Adică, de aducere a acestuia în stare de neștiință,
de nepricepere privind rolul său în cadrul statului.
Printr-o educație publică pervertită se alterează nivelul și capacitatea de
cunoaștere a publicului, ignoranța rezultată de aici făcându-l pe cetățean să
fie dependent de altcineva, care să îi spună ce și cum, în toate domeniile
existenței sale. Iar acest altcineva este întotdeauna o sursă de informare
controlată de guvernanți. Aceeași dependență perversă se crează și în relația cetățeanului
cu statul, atunci când acesta ar trebui să îi ofere bunuri publice în domeniile
esențiale ale sănătății sau siguranței proprii.
Văduvit de propriul discernământ social și dependent de agențiile de stat
pentru nevoile sale esențiale, în mod subliminar sau direct, cetățeanul se află
în situația în care guvernanții și vectorii lor de influență insistă să îi
imprime un comportament de chiriaș tolerat al arhitecturii statale, în locul
comportamentului de element constitutiv al aceleiași arhitecturi.
Una dintre ipostazele comportamentale ce rezultă din această tentativă este
cea a cerșetorului. Cetățeanul ajunge să cerară în permanență ceva de la stat.
Sau, măcar să aștepte ca statul să îi dea ceva. Iar guvernanții vor fi
întotdeauna fericiți să îi promită cetățeanului că îi vor da câte ceva. În
schimbul votului sau al promisiunii că niciodată cetățeanul nu se va băga în
treburile lor. Adică, nu va exercita niciodată vreun control democratic asupra
guvernării.
Cealaltă ipostază comportamentală încurajată de guvernanți, ca înlocuitoare
a comportamentului cetățenesc, este cea a cârcotașului. În dictatură cârcoteala
era infracțiune și se pedepsea aspru, pentru descurajarea oricărei tentative
ulterioare. În statele slabe, cârcoteala este nu numai tolerată, dar chiar
încurajată. Cu condiția ca ea să nu se dezvolte niciodată în proteste, ci să fie doar un paleativ al acestora.
Deci. Pentru a fi puternic, statul are nevoie de cetățeni activi și
pricepuți în rolul lor de cetățeni. Cetățenii nu pot fi activi și pricepuți de
capul lor, ci doar dacă statul le oferă condiții de educare, de sănătate și de
pace. Ca urmare, dacă statul nu le oferă asemenea condiții, el va deveni foarte
repede un stat slab. Care va fi la cheremul străinilor. Sau al celorlalte
state.
Aparent, vorbim aici despre un cerc vicios. Chiar dacă ar vrea, cetățenii
unui stat slab nu pot să îl facă pe acesta puternic, deoarece statul slab nu le
oferă condițiile necesare.
De fapt, nu este niciun cerc. Este o spirală. Care o ia în sus, de fiecare
dată când cetățenii conștientizează măcar că ar trebui să reînvețe să fie
cetățeni activi și angajați. Sau, o ia în jos, de fiecare dată când cetățenii
se complac în rolul lor de cerșetori la stat sau doar de cârcotași. Din aceia
ce n-ar pune mâna niciodată pentru a remedia ei înșiși ceea ce nu le place.
Acest mini-eseu s-a născut ca o explicație la ce a vrut să zică un celebru
președinte american, atunci când și-a îndemnat compatrioții să nu se întrebe ce
poate face patria lor pentru ei, ci doar ce pot face ei pentru patria lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu