Câțiva activiști au realizat, în România, o performanță
unică. Au reușit să scrie „cea mai lungă scrisoare” și să facă să fie semnată
de peste trei milioane de cetățeni români cu drept de vot. Bravo lor!
http://www.thegatewaypundit.com/2014/01/twelve-homosexual-nigerians-face-stoning-by-sharia-court/ |
Numai că, în loc
să omologheze această performanță în Cartea recordurilor, au dus scrisoarea la
Senatul României. Cu scopul declarat ca Senatul să schimbe legislația
fundamentală a României astfel încât ceea ce scriau ei în scrisoarea cea mai lungă
să devină lege.
Ceea ce nouă, cetățenilor, ne creează o
problemă. Chiar înainte de a vedea ce scriseseră activiștii noștri în
scrisoarea lor, reținem că ei s-au adresat unui Parlament care nu a reacționat
niciodată la sugestiile mulțimii. Nici măcar la deciziile populare luate prin
referendum nu au reacționat parlamentarii români.
De aceea, ar fi o problemă evidentă că
ni se propune o discuție publică de etapă, între două momente care duc spre
nimic. Primul moment, derulat fără ca nouă, cetățenilor, să ni se spună ceva, a
fost cel al scrierii celei mai lungi scrisori și culegerii celor peste trei
milioane de semnături. Al doilea moment, care, dacă este să ne luăm după
comportamentul din trecut al Parlamentului României, nu va mai avea loc
niciodată, ar fi cel în care se va modifica un articol din Constituția
României.
Așa că ne întrebăm ce rost ar mai avea
să discutăm conținutul acelei scrisori atât de cea mai lungă, dacă tot nu se va
întâmpla nimic după aceea? Soluția evidentă a acestei probleme este că nu are
niciun rost.
Ce putem însă discuta, dacă tot am intrat în vorbă, este raționalitatea
ipotetică a demersului propus de activiștii noștri.
Ei propun „apărarea familiei” tradiționale, în fața celor care vor să o
modernizeze. Modernizarea fiind în sensul că și homosexualii să poată întemeia
o familie la fel de legală, în fața legii, ca cea întemeiată între
heterosexuali.
Doar că, de fapt, activiștii ăștia și toți cei peste trei milioane de
semnatari nu fac asta. Adică, nu apără nicio familie. Tradițională sau modernă.
Tot ce fac ei este să arate lumii cât de nepricepuți sunt ei în a formula o
problemă și în a propune o soluție la acea problemă. Iar ei sunt atât de
nepricepuți, încât propun negarea dreptului oricărei persoane la propria sa
demnitate.
Trecem repede pe lângă observația de bun simț că nu aperi nimic atunci când
impui restricții sau modificări drastice asupra însuși obiectului de apărat.
Adică, nu aperi nicio familie impunând acelei familii cum să fie. Din contră. Făcând
așa ceva, lovești familia.
În loc să propună o formulare de tipul statul
România nu recunoaște familiile formate din soți de același sex, ei propun
ca statul să recunoască doar familiile formate dintr-un bărbat și o femeie.
Știm cu toții că nu puteau propune ceea ce am scris eu mai sus că ar fi
trebuit să propună, deși ei, cu toții, activiști și semnatari, se împortivesc
homosexualității. Pentru că nicio constituție democratică, nici măcar aceasta,
în vigoare în România, nu poate să spună că, fiind homosexual, un cetățean își
pierde din drepturile sale fundamentale. Inclusiv dreptul de a își întemeia o
familie. Așa cum nu poate spune că a fi homosexual este o crimă, sau o
infracțiune, care se pedepsește cu pierderea temporară a libertății.
Așa că, în disperare de cauză, activiștii noștri au găsit „soluția”
constituțională de a redefini familia. Pe un singur criteriu. Cel al anatomiei organelor
sexuale. Ceea ce este o imbecilitate, trebuie să recunoaștem. Pentru că
homosexualii nu sunt identificabili după anatomie, ci după caracteristici
psihologice, care se relevă exclusiv comportamental.
În plus, propunerea de definire a familiei, în ochii statului, ca fiind
uniunea dintre un purtător de penis și o purtătoare de vagin, exclude
posibilitatea recunoașterii legale a familiilor monoparentale. Și, cică, asta
ar fi în interesul copiilor! Care trebuie să aibă, neapărat, în accepțiunea legii, un
tată și o mamă.
Ar mai fi de menționat că propunerea din scrisoarea cea mai lungă duce la
accentuarea unei situații care este eminamente penibilă, pentru o societate
deschisă la minte. Respectiv la situația de a ascunde de restul lumii o
condiție psihică în care se află un cetățean cu drepturi depline al acelei
societăți. Așa cum a fost și în trecut, când homosexualii trebuiau să își
ascundă condiția lor de restul lumii, pentru a nu primi oprobriul acesteia.
Concret, cine este homosexual și vrea să crescă un copil sau mai mulți, o
va putea face și în condițiile în care are voie de la stat să își întemeieze o
familie numai dacă este formată dintre un bărbat și o femeie. Doar că familia
aceea va fi una artificială, pentru ochii legii numai.
Sau, dacă nu vrea să fenteze legea, homosexualul care simte nevoia umană să
își transfere dragostea și grija parentală asupra unui copil normal va avea de
ales să se stabilească în oricare altă țară europeană, în care legea nu îl
condamnă că este homosexual și nu îi restrânge drepturile. Cum mulți dintre
homosexuali sunt deosebit de creativi, adică produc o valoare nouă prin ceea ce
fac, societatea care îi respinge pentru simplul fapt că sunt așa cum sunt va fi
singura care pierde, atunci când se face bilanțul. Ea ajungând să fie o
societate mai „pură”, dar mai săracă, mai ponosită.
Țin să subliniez că nu discut aici meritele ideii că homosexualitatea este
o amenințare la adresa familiei, a copiilor și a societății în general. Tot ce
am făcut a fost să arăt cu câtă iraționalitate s-a vărsat această idee într-o
propunere legislativă fundamentală, susținută de mase mari de cetățeni cu drept
de vot.
Observăm însă că acest demers constituțional mai trage încă un semnal de
alarmă, privind mecanismele societale românești. Dacă nu s-ar fi scris
scrisoarea cea mai lungă și dacă nu ar fi fost ea semnată de milioanele de
semnatari, nu am fi putut vedea, cu ochii noștri, cum este prin alte părți ale
Lumii, în care funcționează mecanisme de justiție și de legislație religioase.
Uneori paralele cu cele de stat, alteori suprapuse, ori chiar înlocuindu-le pe
cele publice, civile.
Și mai putem contempla pericolul ca toată această problemă să se verse și
peste educația națională. Să se propună ca, în învățământul de stat, elevii și
studenții să învețe că a fi homosexual este o situație
de combătut. Așa cum copiii care nu au o mamă și un tată nu sunt copii normali
și, ca urmare, trebuie respinși. Cu lege sau fără de lege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu