Politica ne costă

Politica ne costă pe noi, publicul, mai puțin decât ne costă non-politica. Adică, din punctul de vedere al costurilor, o politică proastă, chiar rea cu publicul, favorabilă doar anumitor grupuri de interese și doar anumitor reprezentanți ai acestor grupuri este preferabilă absenței totale a politicii.

Foto: Carmen Uscatu, facebook

Când vorbesc despre costuri, am în vedere atât cheltuirea directă a banului public, strâns din accize, taxe și impozite, cât și celelalte resurse care se consumă în timpul guvernării domeniului public. Cum sunt resursele sociale, de inteligență, de cultură, de timp și de atenție ale publicului, precum și ale bugetarilor și ale guvernanților, deopotrivă. Dar și cum sunt resursele naturale, în care includem și viețile oamenilor, animalelor și plantelor.

Iar când vorbesc despre politică, mă refer la traducerea în românește a englezescului policy. Fac mențiunea asta deoarece, în românește, politică înseamnă atât un plan transpus în cuvinte, plan de identificare și de rezolvare a unei probleme sociale și de guvernare, ori de îmbunătățire a guvernării unui sector public, în vederea atingerii unui obiectiv clar definit, cât și o formă de comunicare a politicenilor cu publicul, comunicare ce are un limbaj specific și care presupune că politicianul spune doar ceea ce vrea publicul să audă, indiferent de ceea ce crede și, mai ales, de ceea ce are de gând politicianul să facă. Am menționat englezescul policy deoarece acesta se referă doar la prima definiție dată aici politicii, pe când, în englezește, cea de-a doua definiție se referă la politics. Că așa sunt anglo-saxonii. Au nume diferite pentru realități diferite.

Propoziția de început, privind costurile politicii, comparativ cu cele ale non-politicii, se poate verifica zilele acestea, în contexul discuției publice privind sanitatea sistemului spitalicesc din România noastră.

Acum aproape două săptămâni, în urma publicării unei investigații jurnalistice, am aflat că spitalele de la noi sunt dezinfectate cu substanțe care nici să spele o pată de salivă nu sunt bune. Aceste substanțe sunt distribuite spitalelor de o firmă care îndeplinește toate condițiile unei căpușe economice, specifice post-decembrismului românesc. Am mai aflat că proprietarul spitalelor, statul, nu este interesat să măsoare eficiența dezinfectantă a substanețelor folosite, atâta vreme cât necazurile pe care ineficiența uciderii germenilor patogeni este ținută între limite pe care guvernanții corupți le consideră acceptabile. În mod particular, am fost informați că ministrul în funcție al sănătății naționale este un client direct și nominal al firmei-căpușă, de pe vremea când era el însuși șef de unitate medicală.

La o săptămână după aflarea acestor lucruri, premierul în funcție a anunțat publicul că singura politică pe care o are față de această situație este să îl îndemne pe ministru să se adrezeze publicului.

Două zile mai târziu, ministrul s-a adresat publicului. L-a anunțat că nu este nicio problemă, nici de sănătate publică, nici de proastă guvernare a spitalelor, nici de căpușare a serviciilor de dezinfectare, de curățenie și de arhivă ale unora dintre spitale, cum nu e nicio problemă de corupție, de jefuire a banului public sau chiar de mafie în domeniu. Singura problemă e că presa s-a inflamat la aflarea unei situații normale, în care cinci la sută dintre substanțele dezinfectante controlate nu dezinfectează. Sau, cu alte cuvinte, presa e de vină că ar fi o problemă.

Deși ministrul s-a adresat publicului, nu am aflat nimic despre cum s-a făcut măsurătoarea eficienței dezinfecției spitalicești, în peste trei mii de cazuri, dintre care doar 150 au fost depistate ca proaste. Nu știm dacă s-au făcut măsurători independente, ori s-au acceptat raportările spitalelor, raportări ce, în trecut, fuseseră frecvent dovedite ca fiind contrafăcute. Așa cum nu a vrut nimeni să ne spună ce spitale au fost verificate și care dintre ele au avut problemele astea de rezultate negative.

Cică informarea publicului ar fi contrară investigației procuraturii, care s-ar fi sesizat în acest caz. Zicem că s-ar fi sesizat, în sensul că nu suntem siguri de acest lucru, deoarece toate încercările presei de a afla ceva de la procurori s-au izbit de un zid al tăcerii. Ce știm cu siguranță este că, de la publicarea anchetei jurnalistice și până acum, procuratura nu a luat nicio măsură de a culege probe materiale din spitale, probe din care să rezulte intenția criminală a făptuitorilor care au diluat dezinfectanții până la anularea capacității lor de a distruge germenii patogeni.

Într-un târziu și sub spectrul că se va declanșa o masivă demostrație de stradă a publicului nemulțumit și chiar revoltat de această situație spitaliceasco-mafiotă, premierul în funcție a decis să promită publicului că va investiga în continuare problema și va lua măsuri ca situația să fie remediată. Cu concursul ministrului în funcție, desigur.

Este amuzant că unii dintre observatorii amatori ai vieții politice românești au văzut în această declarație publică a premierului un fel de angajament al acestuia că se va lua de piept cu mafia dezinfectanților spitalelor de stat. Iar amuzamentul vine din faptul că premierul nu a spus, de fapt, nimic din care să rezulte așa ceva.

Nu a identificat și nu a formulat problema. Așa că noi nu știm care este acea problemă. Este ea cea enunțată de ministrul de resort, respectiv că presa a creat o problemă acolo unde nu era nimic de dezvăluit publicului? Sau este ea problema semnalată de jurnaliștii de investigații? Anume, că multe spitale românești de stat sunt căpușate de cel puțin o firmă ce le ia bani grei de pe urma serviciilor proaste, care servicii proaste pot rezulta în victime omenești? Dacă, nu cumva, au și rezultat, deja, astfel de victime! Ori, este poate doar o problemă de falsă raportare a situației din spitale, astfel încât acestea și proprietarul lor, statul, să nu poată fi trași la răspundere pentru victimele omenești rezultate din această situație? Adică, este ea doar o problemă de dezinformare a publicului? Ori, așa cum a sugerat premierul, cu timiditate, în mod evaziv, să fie oare o problemă de legislație? Sau sunt mai multe probleme la un loc? Numai domnia sa, primul ministru al României, ne-ar putea răspunde la aceste întrebări legitime. Dar nu a făcut-o și nici nu credem că o va face vreodată. Cel puțin nu în mod explicit.

De ce nu ar face așa ceva? Deoarece, dacă ar identifica oricare dintre problemele enunțate mai sus, sau chiar oricare altă problemă, atunci premierul ar fi automat obligat să anunțe și soluțiile alese de el pentru rezolvarea acelei probleme. Adică, să formuleze o politică. Ceea ce este, practic, imposibil.

Acest guvern nu este și nici nu ar putea fi vreodată capabil să formuleze politici. Nici măcar pentru rezolvarea vreunei probleme de proastă guvernare. Nu a făcut așa ceva nici în perioada de formare a sa, nici după aceea. De aceea programul de guvernare nu a avut nicio relevanță în Parlament, la învestirea guvernului. De aceea alegerea miniștrilor a fost o improvizație de la început până la sfârșit, deoarece miniștrii nu au fost numiți pe considerentul că ar fi fost cei mai potriviți pentru punerea în practică a vreunei politici, atâta vreme cât nu există vreo politică de implementat.

De aici, putem vedea că și costurile absenței oricărei politici sunt mai mari decât cele ale unei politici proaste sau partizane. Dacă vreți date exacte, puteți face comparație cu guvernările românești de pe vremea când au existat unele politici.

Dacă mă întrebați care sunt acele guvernări, vă răspund că sunt cele care au aplicat politicile convenite cu, sau dictate de străini. Fie de NATO, pe timpul perioadei de pregătire pentru invitarea în Alianță, fie de Uniunea Europeană, pe timpul deschiderii și închiderii acquis-urilor de aderare, fie de Fondul Monetar Internațional, pe timpul când nu exista încredere internațională în capacitatea României de a se guverna singură.