Lăsati familia să prospere în pace!

Sunt total împotriva ideii de a modifica Constituția României, astfel încât aceasta să definească familia ca pe o uniune între un bărbat și o femeie. Așa că, dacă se va ajunge vreodată la vreun referendum pe acest subiect, nu numai că voi vota împotrivă, dar voi fi foarte activ în a-i convinge pe toți cei care mă ascultă sau mă citesc despre cât de nocivă este o asemenea inițiativă, chiar dacă ea are în spate peste trei milioane de semnături.

Foto: thinglink.com

Sunt mai multe motive sau rațiuni pe care mi-am bazat atitudinea enunțată mai sus. Aceste motive pot fi grupate în două categorii.

Să începem cu argumentele de natură juridică.

Din punct de vedere fundamental, nicio reglementare cu valoare de lege și, cu atât mai puțin, legea fundamentală, Constituția României, nu poate avea ca izvor de drept vreo sursă religioasă. Asta, atâta vreme cât statul nu este unul religios, caz în care se aplică legea religioasă respectivă, dacă există. De ce este așa?

În primul rând, deoarece istoria ne-a dovedit cu prisosință că religia își impune întotdeauna legea cu forța, ceea ce duce la conflicte violente. Conflicte ce pot degenera în război. Civil sau între state cu religii diferite. În 1648, când se consideră că a apărut, în Europa, sistemul de state care dăinuie și astăzi, se încheia Războiul de Treizeci de Ani, război religios prin excelență. Iar unul din principiile fundamentale ale păcii a fost că niciun stat nu va mai încerca vreodată să impună religia lui altui stat.

În zilele noastre, însă, au reapărut unele state religioase. De natură musulmană, aceste state noi se comportă exact cum se comportau statele europene creștine acum trei secole și jumătate. Ceea ce presupune război. Conflictele violente intra-musulmane, precum și între musulmani și hiduși, de exemplu, duc aproape automat la războaie civile. Dar și conflictele sângeroase dintre catolici și protestanți, în Irlanda de Nord pot fi menționate ca fiind consecințe ale transpunerii religiei în viața civilă, la nivel statal, într-un trecut recent. Dacă acesta este principiul, atunci haideți să nu amestecăm religia cu treburile de stat, dacă nu vrem să ne războim între noi! Haideți să aplicăm acest principiu în toate aspectele și subiectele, indiferent cât de mărunte și cât de puțin probabile ar fi ele să ducă la conflicte violente.

În al doilea rând, nu este câtuși de puțin treaba statului să universalizeze, prin lege, vreun precept religios, oricât de sfânt sau de moral ar fi el, atâta vreme cât membrilor publicului care populează statul respectiv le este garantat dreptul fundamental la libertatea de conștiință. Aceste precepte pot și trebuie respectate și promovate exclusiv în cadrul bisericii, între credincioșii de același rit.

În al treilea rând, legiferarea pe motive religioase este întotdeauna contraproductivă. Adică, ea nu este niciodată benefică tuturor, ci doar unora, fiind, totodată, defavorabilă sau chiar potrivnică altora. Așa că, un asemenea tip de legiferare încalcă cel mai important principiu de drept, cel care cere cu necesitate ca legea să facă numai bine și să fie severă doar cu cei care o încalcă. Cu alte cuvinte, nu este principial să facem o lege, sau să modificăm o lege, astfel încât un segment de public, o categorie de cetățeni sau chiar doar câțiva indivizi imposibil de grupat conceptual să devină automat infractori, în momentul în care legea este aplicată. Pentru că, dacă am face asta, nimic nu ne-ar opri să construim majorități legislative și să facem legi, astfel încât orice minoritar să devină automat infractor, doar pentru că este minoritar. Asemenea legi au existat în trecut și au fost abolite, ca legi segregaționiste. Nu avem niciun motiv să reînviem acum practica, indiferent de subiect.

În al patrulea rând, tot la capitolul argumentelor de natură juridică, suntem nevoiți să constatăm cu neplăcere că întregul fenomen al strângerii de semnături în favoarea modificării Constituției României seamănă foarte tare cu o agresiune legislativă a Bisericii Ortodoxe Române (BOR) asupra statului România. BOR este evident puternică. Puterea ei este egală cu capacitatea de influență electorală pe care BOR o posedă și care este foarte bine recunoscută de orice politician. Local sau la nivel central.

În cazul concret pe care îl discutăm aici, BOR și-a dovedit puterea de a colecta peste trei milioane de semnături pentru o idee abstractă. Nici nu mai contează că unele dintre listele cu aceste semnături seamănă leit cu registrele de căsătorii din biserici, unde se găsesc aceleași informații personale. Contează însă că BOR, fără să își pună antetul pe listele respective, mimând astfel o inițiativă cetățenească în care nu ar fi avut rolul esențial, a reușit să aducă o problemă periferică în zona centrală a discuției publice, practic fără efort și obținând cel mai mare scor pe care l-a obținut vreodată orice campanie de strângere de semnături.

Pentru această probă de putere, BOR trebuie să primescă respectul și admirația noastră. Dar, atât. În momentul în care va insista pe succesul legislativ al inițiativei de modificare a Constituției, BOR va trebui să își folosească puterea nu numai în mod demonstrativ, ca acum, ci și în mod real. Și nu o va putea face altfel decât cu grația unui elefant ce vrea să se stabilească într-un micuț magazin de porțelanuri. Va ocupa, la un moment dat, locul, dar acel loc nu va mai fi deloc un magazin de porțelanuri. Ci doar un grajd de elefant.

În al cincilea rând, trebuie să evităm întotdeauna ca legiferarea să se facă în mod ipocrit, sau să conțină o motivație ascunsă. Pentru că, dacă este ascunsă, acea motivație nu va fi niciodată cinstită.

Inițiativa legislativă despre care vorbim noi aici este, de fapt, despre interzicerea căsătoriei între persoane de același sex și, mai ales, interzicerea dreptului persoanelor homosexuale de a avea și de a crește copii. Numai că, în loc să propună exact această interdicție în Constituție, promotorii interdicției, cu deplină ipocrizie, propun o cu totul altă legiferare. Cea a re-definirii căsătoriei civile și a familiei civile, asfel încât persoanele cu orientare sexuală diferită să nu poată forma familii și crește copii.

Această abordare este una ipocrită, în mod deliberat. Deoarece promotorii ei știu că nu pot să propună ceea ce vor ei în lege, pentru simplul motiv că este imposibil ca, în civilizația occidentală în care trăim, să interzicem vreunui membru al publicului orice drept, nici măcar pe cel de a forma o familie și de a crește copii. Adică, activiștii și semnatarii listelor știu că este rău sau greșit ceea ce propun ei. Așa că aleg să se folosească de un tertip. Cu totul și cu totul lipsit de onestitate și de cinste. Ca în orice ipocrizie, de altfel.

O altă categorie de argumente este de natură culturală.

Ideea de familie ca celulă de bază a societății, care trebuie păstrată într-o formă cât mai pură și apărată de orice tentative de corupere a ei, pentru ca și societatea să fie cât mai pură, aparține culturii totalitare comuniste românești.

Această idee neagă total individul ca valoare fundamentală, la fel ca în orice cultură totalitară. Faptul că sunt milioane de români maturi, cu drept de semnătură pe listele legislative, care nu recunosc încă omul, individul, ca valoare fundamentală a societății, este deosebit de îngrijorător, la un sfert de secol, ori la o generație depărtare de civilizația totalitară comunistă, care domnea în România secolului trecut.

Interesant este că o civilizație și o cultură ce dă valoare individului nu este niciodată împotriva familiei. Din contră. Într-o civilizație postmodernă familia primește noi valențe. Doar prin recunoașterea și respectarea valorii indivizilor care o compun, familia devine locul de depozitare a tradițiilor, a ritualurilor, a cutumelor, devine locul poveștilor despre strămoși și al sinergiei generațiilor trecute și prezente pentru sprijinirea și prosperitatea morală și spirituală a generațiilor care urmează. Numai că, pentru asta, sexul membrilor familiei dintr-o generație nu mai are de ce să fie relevant. Mult mai importante sunt dragostea și respectul între toți membrii familiei, indiferent de generație.

O asemenea familie este suficient de puternică, prin valorile pe care este fundamnentată, încât nici nu mai are nevoie de stat pentru a-și asigura prosperitatea. Recunoașterea familiei de către lege este mai mult o conveniență decât o condiție obligatorie a existenței ei. De aceea, sunt multe civilizații în care statul oficiază ceremonia de constituire a familiei doar dacă cuplul nu vrea să apeleze la una dintre bisericile disponibile în statul respectiv. Altfel, orice formă de consfințire a unirii prin căsătorie fiind la fel de valabilă. În România, însă, statul recunoaște doar căsătoria civilă. Care este obligatorie, pentru a fi recunoscut, în fața legii, ca unit prin căsătorie. Căsătoria religioasă fiind, în continuare, facultativă dar nu și alternativă. Exact la fel ca în cultura și civilizația comunistă.

În asemenea condiții, impunerea regulii civile ca orice familie să fie formată doar dintr-un bărbat și o femeie nu este de natură conservatoare, ci de natură retrogradă, ducând legislația familiei în secolul trecut și în cultura apusă a comunismului totalitar.

Tot la nivel cultural trebuie abordată și pretenția că definirea familiei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie ar aparține tradiției și civilizației românești, cu argumentul suplimentar că românul s-a născut creștin ortodox, încă de la începuturile poporului nostru.

Din păcate, noi nu avem o asemenea tradiție. Din punct de vedere religios, spre deosebire de catolicism, ortodoxia are o abordare foarte relaxată când vine vorba despre familie. Preoții bisericii ortodoxe pot oficia căsătoria între persoane care au mai fost căsătorite. Și pot iarta cu ușurință păcatul relațiilor extraconjugale. Din punct de vedere canonic, ei sunt ignoranți în ceea ce privește identitatea părinților copiilor aduși, la vârste fragede, la biserică, pentru botez. Doar nașii trebuie să fie prezenți.

Mai mult, textele religioase pe care se bazează ideea interzicerii prin lege a căsătoriei între persoane de același sex nu fac nici măcar o singură aluzie la dreptul omului, al comunității sau al preoțimii de a sancționa ori de a interzice așa ceva. Doar Dumnezeu este cel care, prin îngerii săi, îi pedepsește pe unii dintre cei ce au relații nepotrivite, cum ar fi sodomia sau masturbarea. Și asta nu automat, ci doar ca urmare a faptului că asemenea indivizi au ales să nu aibă și să nu crească urmași.

Practica civilă de a sancționa homosexualitatea a fost susținută la noi de dreptul penal comunist și s-a bazat pe același argument pe care se bazează și promotorii actuali ai ideii, adică pe exemplul rău pe care relațiile homosexuale le-ar da copiilor. În trecut, în toată lumea se aplicau pedepse penale pentru relațiile homosexuale, deoarece exista convingerea că avem de a face doar cu o poftă carnală, o deviație de comportament, o fantezie sexuală, menită să ridice libidoul. Iar coerciția legală a fost privită ca o măsură eficientă de curmare a acestei deviații.

Un aspect cultural interesant a fost că, pentru o bună bucată de vreme, în multe state ale Lumii, homosexualitatea a fost pusă pe același raft legal cu violul. Deoarece nu exista conceptul de relații homosexuale consimțite. De aici, s-a ajuns la identificarea culturală a oricărui homosexual ca fiind un potențial violator. Deci, un individ cu o asemenea condiție devenea infractor doar pentru că avea condiția respectivă, fără să fi săvârșit vreo faptă penală.

Prețul plătit de societate a fost însă mare. Oamenii care s-au născut cu această caracteristică a homosexualității în codul lor genetic au fost nevoiți să își ascundă condiția, adoptând astfel o atitudine anti-socială sau de auto-excludere socială. Asta, în condițiile în care societatea a fost privată de contribuția lor la dezvoltarea comună, mai ales atunci când homosexualii s-au dovedit deosebit de creativi.

Astăzi, în cele mai dezvoltate societăți, în cele mai performante civilizații și în cele mai prețioase culturi statul a devenit indiferent la condiția de homosexualitate a unora dintre membrii publicului său. Așa s-a ajuns ca homosexualilor să nu le mai fie nici frică, nici rușine că sunt așa cum sunt. Ceea ce duce, cu necesitate, la sporirea contribuției lor la bunăstarea comună. Dar și la o schimbare de valori în societățile respective. Omul, individul, devenind tot mai important, indiferent de condiția lui sexuală.

Mai sunt însă, în prezent, și colectivități primitive, în care valorile comune sunt puține sau chiar deloc și în care viața individului nu are niciun preț. Din asemenea colectivități ne parvin știri și imagini de pedepsire cu moartea cruntă a homosexualilor, doar pentru că sunt homosexuali. Dar și moartea violentă a femeilor care refuză să se prostitueze, ori soarta copiilor care sunt obligați să ucidă de mici, pentru a nu fi ei uciși de către conducătorii lor sunt asociate acestor colectivități.

Aceste două situații din Lume sunt extremele. Dacă am considera că România se află undeva la mijloc, nu ar trebui să se simțim bine. Pentru simplul motiv că, dacă nu suntem aproape de extremitatea civilizată, atunci avem șanse mari de a ne prăbuși în necivilizație. Cu toată constituția amendată de o anumită mulțime.

Un alt text de-al meu despre acest subiect il puteti gasi aici.