Sunt total
împotriva ideii de a modifica Constituția României, astfel încât aceasta să
definească familia ca pe o uniune între un bărbat și o femeie. Așa că, dacă se
va ajunge vreodată la vreun referendum pe acest subiect, nu numai că voi vota
împotrivă, dar voi fi foarte activ în a-i convinge pe toți cei care mă ascultă
sau mă citesc despre cât de nocivă este o asemenea inițiativă, chiar dacă ea
are în spate peste trei milioane de semnături.
Foto: thinglink.com |
Sunt mai multe
motive sau rațiuni pe care mi-am bazat atitudinea enunțată mai sus. Aceste
motive pot fi grupate în două categorii.
Să începem cu argumentele de natură juridică.
Din punct de vedere fundamental, nicio reglementare cu valoare de lege și,
cu atât mai puțin, legea fundamentală, Constituția României, nu poate avea ca
izvor de drept vreo sursă religioasă. Asta, atâta vreme cât statul nu este unul
religios, caz în care se aplică legea religioasă respectivă, dacă există. De ce
este așa?
În primul rând, deoarece istoria ne-a dovedit cu prisosință că religia își
impune întotdeauna legea cu forța, ceea ce duce la conflicte violente. Conflicte
ce pot degenera în război. Civil sau între state cu religii diferite. În 1648,
când se consideră că a apărut, în Europa, sistemul de state care dăinuie și astăzi,
se încheia Războiul de Treizeci de Ani, război religios prin excelență. Iar unul
din principiile fundamentale ale păcii a fost că niciun stat nu va mai încerca
vreodată să impună religia lui altui stat.
În zilele noastre, însă, au reapărut unele state religioase. De natură
musulmană, aceste state noi se comportă exact cum se comportau statele europene
creștine acum trei secole și jumătate. Ceea ce presupune război. Conflictele
violente intra-musulmane, precum și între musulmani și hiduși, de exemplu, duc
aproape automat la războaie civile. Dar și conflictele sângeroase dintre
catolici și protestanți, în Irlanda de Nord pot fi menționate ca fiind
consecințe ale transpunerii religiei în viața civilă, la nivel statal, într-un
trecut recent. Dacă acesta este principiul, atunci haideți să nu amestecăm
religia cu treburile de stat, dacă nu vrem să ne războim între noi! Haideți să
aplicăm acest principiu în toate aspectele și subiectele, indiferent cât de
mărunte și cât de puțin probabile ar fi ele să ducă la conflicte violente.
În al doilea rând, nu este câtuși de puțin treaba statului să
universalizeze, prin lege, vreun precept religios, oricât de sfânt sau de moral
ar fi el, atâta vreme cât membrilor publicului care populează statul respectiv le
este garantat dreptul fundamental la libertatea de conștiință. Aceste precepte
pot și trebuie respectate și promovate exclusiv în cadrul bisericii, între
credincioșii de același rit.
În al treilea rând, legiferarea pe motive
religioase este întotdeauna contraproductivă. Adică, ea nu este niciodată
benefică tuturor, ci doar unora, fiind, totodată, defavorabilă sau chiar
potrivnică altora. Așa că, un asemenea tip de legiferare încalcă cel mai
important principiu de drept, cel care cere cu necesitate ca legea să facă
numai bine și să fie severă doar cu cei care o încalcă. Cu alte cuvinte, nu
este principial să facem o lege, sau să modificăm o lege, astfel încât un
segment de public, o categorie de cetățeni sau chiar doar câțiva indivizi
imposibil de grupat conceptual să devină automat infractori, în momentul în
care legea este aplicată. Pentru că, dacă am face asta, nimic nu ne-ar opri să
construim majorități legislative și să facem legi, astfel încât orice minoritar
să devină automat infractor, doar pentru că este minoritar. Asemenea legi au
existat în trecut și au fost abolite, ca legi segregaționiste. Nu avem niciun
motiv să reînviem acum practica, indiferent de subiect.
În al patrulea rând, tot la capitolul argumentelor
de natură juridică, suntem nevoiți să constatăm cu neplăcere că întregul
fenomen al strângerii de semnături în favoarea modificării Constituției
României seamănă foarte tare cu o agresiune legislativă a Bisericii Ortodoxe
Române (BOR) asupra statului România. BOR este evident puternică. Puterea ei
este egală cu capacitatea de influență electorală pe care BOR o posedă și care
este foarte bine recunoscută de orice politician. Local sau la nivel central.
În cazul concret pe care îl discutăm aici, BOR
și-a dovedit puterea de a colecta peste trei milioane de semnături pentru o
idee abstractă. Nici nu mai contează că unele dintre listele cu aceste
semnături seamănă leit cu registrele de căsătorii din biserici, unde se găsesc
aceleași informații personale. Contează însă că BOR, fără să își pună antetul
pe listele respective, mimând astfel o inițiativă cetățenească în care nu ar fi
avut rolul esențial, a reușit să aducă o problemă periferică în zona centrală a
discuției publice, practic fără efort și obținând cel mai mare scor pe care l-a
obținut vreodată orice campanie de strângere de semnături.
Pentru această probă de putere, BOR trebuie să
primescă respectul și admirația noastră. Dar, atât. În momentul în care va
insista pe succesul legislativ al inițiativei de modificare a Constituției, BOR
va trebui să își folosească puterea nu numai în mod demonstrativ, ca acum, ci
și în mod real. Și nu o va putea face altfel decât cu grația unui elefant ce
vrea să se stabilească într-un micuț magazin de porțelanuri. Va ocupa, la un
moment dat, locul, dar acel loc nu va mai fi deloc un magazin de porțelanuri.
Ci doar un grajd de elefant.
În al cincilea rând, trebuie să evităm întotdeauna
ca legiferarea să se facă în mod ipocrit, sau să conțină o motivație ascunsă.
Pentru că, dacă este ascunsă, acea motivație nu va fi niciodată cinstită.
Inițiativa legislativă despre care vorbim noi aici
este, de fapt, despre interzicerea căsătoriei între persoane de același sex și,
mai ales, interzicerea dreptului persoanelor homosexuale de a avea și de a crește
copii. Numai că, în loc să propună exact această interdicție în Constituție,
promotorii interdicției, cu deplină ipocrizie, propun o cu totul altă
legiferare. Cea a re-definirii căsătoriei civile și a familiei civile, asfel
încât persoanele cu orientare sexuală diferită să nu poată forma familii și
crește copii.
Această abordare este una ipocrită, în mod
deliberat. Deoarece promotorii ei știu că nu pot să propună ceea ce vor ei în
lege, pentru simplul motiv că este imposibil ca, în civilizația occidentală în
care trăim, să interzicem vreunui membru al publicului orice drept, nici măcar
pe cel de a forma o familie și de a crește copii. Adică, activiștii și
semnatarii listelor știu că este rău sau greșit ceea ce propun ei. Așa că aleg
să se folosească de un tertip. Cu totul și cu totul lipsit de onestitate și de
cinste. Ca în orice ipocrizie, de altfel.
O altă categorie de argumente este de natură
culturală.
Ideea de familie ca celulă de bază a societății,
care trebuie păstrată într-o formă cât mai pură și apărată de orice tentative
de corupere a ei, pentru ca și societatea să fie cât mai pură, aparține
culturii totalitare comuniste românești.
Această idee neagă total individul ca valoare
fundamentală, la fel ca în orice cultură totalitară. Faptul că sunt milioane de
români maturi, cu drept de semnătură pe listele legislative, care nu recunosc
încă omul, individul, ca valoare fundamentală a societății, este deosebit de
îngrijorător, la un sfert de secol, ori la o generație depărtare de civilizația
totalitară comunistă, care domnea în România secolului trecut.
Interesant este că o civilizație și o cultură ce
dă valoare individului nu este niciodată împotriva familiei. Din contră. Într-o
civilizație postmodernă familia primește noi valențe. Doar prin recunoașterea
și respectarea valorii indivizilor care o compun, familia devine locul de
depozitare a tradițiilor, a ritualurilor, a cutumelor, devine locul poveștilor
despre strămoși și al sinergiei generațiilor trecute și prezente pentru
sprijinirea și prosperitatea morală și spirituală a generațiilor care urmează.
Numai că, pentru asta, sexul membrilor familiei dintr-o generație nu mai are de
ce să fie relevant. Mult mai importante sunt dragostea și respectul între toți
membrii familiei, indiferent de generație.
O asemenea familie este suficient de puternică,
prin valorile pe care este fundamnentată, încât nici nu mai are nevoie de stat
pentru a-și asigura prosperitatea. Recunoașterea familiei de către lege este
mai mult o conveniență decât o condiție obligatorie a existenței ei. De aceea,
sunt multe civilizații în care statul oficiază ceremonia de constituire a
familiei doar dacă cuplul nu vrea să apeleze la una dintre bisericile disponibile
în statul respectiv. Altfel, orice formă de consfințire a unirii prin căsătorie
fiind la fel de valabilă. În România, însă, statul recunoaște doar căsătoria
civilă. Care este obligatorie, pentru a fi recunoscut, în fața legii, ca unit
prin căsătorie. Căsătoria religioasă fiind, în continuare, facultativă dar nu
și alternativă. Exact la fel ca în cultura și civilizația comunistă.
În asemenea condiții, impunerea regulii civile ca
orice familie să fie formată doar dintr-un bărbat și o femeie nu este de natură
conservatoare, ci de natură retrogradă, ducând legislația familiei în secolul
trecut și în cultura apusă a comunismului totalitar.
Tot la nivel cultural trebuie abordată și
pretenția că definirea familiei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie ar
aparține tradiției și civilizației românești, cu argumentul suplimentar că
românul s-a născut creștin ortodox, încă de la începuturile poporului nostru.
Din păcate, noi nu avem o asemenea tradiție. Din
punct de vedere religios, spre deosebire de catolicism, ortodoxia are o
abordare foarte relaxată când vine vorba despre familie. Preoții bisericii
ortodoxe pot oficia căsătoria între persoane care au mai fost căsătorite. Și
pot iarta cu ușurință păcatul relațiilor extraconjugale. Din punct de vedere
canonic, ei sunt ignoranți în ceea ce privește identitatea părinților copiilor
aduși, la vârste fragede, la biserică, pentru botez. Doar nașii trebuie să fie
prezenți.
Mai mult, textele religioase pe care se bazează
ideea interzicerii prin lege a căsătoriei între persoane de același sex nu fac
nici măcar o singură aluzie la dreptul omului, al comunității sau al preoțimii
de a sancționa ori de a interzice așa ceva. Doar Dumnezeu este cel care, prin
îngerii săi, îi pedepsește pe unii dintre cei ce au relații nepotrivite, cum ar
fi sodomia sau masturbarea. Și asta nu automat, ci doar ca urmare a faptului că
asemenea indivizi au ales să nu aibă și să nu crească urmași.
Practica civilă de a sancționa homosexualitatea a
fost susținută la noi de dreptul penal comunist și s-a bazat pe același
argument pe care se bazează și promotorii actuali ai ideii, adică pe exemplul
rău pe care relațiile homosexuale le-ar da copiilor. În trecut, în toată lumea
se aplicau pedepse penale pentru relațiile homosexuale, deoarece exista
convingerea că avem de a face doar cu o poftă carnală, o deviație de
comportament, o fantezie sexuală, menită să ridice libidoul. Iar coerciția
legală a fost privită ca o măsură eficientă de curmare a acestei deviații.
Un aspect cultural interesant a fost că, pentru o
bună bucată de vreme, în multe state ale Lumii, homosexualitatea a fost pusă pe
același raft legal cu violul. Deoarece nu exista conceptul de relații
homosexuale consimțite. De aici, s-a ajuns la identificarea culturală a
oricărui homosexual ca fiind un potențial violator. Deci, un individ cu o
asemenea condiție devenea infractor doar pentru că avea condiția respectivă,
fără să fi săvârșit vreo faptă penală.
Prețul plătit de societate a fost însă mare. Oamenii care s-au născut cu această caracteristică a homosexualității în codul lor
genetic au fost nevoiți să își ascundă condiția, adoptând astfel o atitudine
anti-socială sau de auto-excludere socială. Asta, în condițiile în care
societatea a fost privată de contribuția lor la dezvoltarea comună, mai ales
atunci când homosexualii s-au dovedit deosebit de creativi.
Astăzi, în cele mai dezvoltate societăți, în cele
mai performante civilizații și în cele mai prețioase culturi statul a devenit
indiferent la condiția de homosexualitate a unora dintre membrii publicului
său. Așa s-a ajuns ca homosexualilor să nu le mai fie nici frică, nici rușine
că sunt așa cum sunt. Ceea ce duce, cu necesitate, la sporirea contribuției lor
la bunăstarea comună. Dar și la o schimbare de valori în societățile
respective. Omul, individul, devenind tot mai important, indiferent de condiția
lui sexuală.
Mai sunt însă, în prezent, și colectivități
primitive, în care valorile comune sunt puține sau chiar deloc și în care viața
individului nu are niciun preț. Din asemenea colectivități ne parvin știri și
imagini de pedepsire cu moartea cruntă a homosexualilor, doar pentru că sunt
homosexuali. Dar și moartea violentă a femeilor care refuză să se prostitueze,
ori soarta copiilor care sunt obligați să ucidă de mici, pentru a nu fi ei
uciși de către conducătorii lor sunt asociate acestor colectivități.
Aceste două situații din Lume sunt extremele. Dacă
am considera că România se află undeva la mijloc, nu ar trebui să se simțim
bine. Pentru simplul motiv că, dacă nu suntem aproape de extremitatea
civilizată, atunci avem șanse mari de a ne prăbuși în necivilizație. Cu toată constituția
amendată de o anumită mulțime.
Art. 48 – Familia
RăspundețiȘtergere(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Părerea mea-i că aşa cum este stipulată acuma în Constituţie, mulţumeşte toate părţile ! ... normal că, Constituţia nu se adresează celor care nu ştiu să citească şi să înţeleagă un text !