Revolta
neputincioasă, în formă agravată, este starea de spirit preponderentă, ce
domnește în segmente semnificative de public, din întreaga Europă, includiv din
România, în urma știrilor care ne parvin, în succesiune rapidă, despre atentate
sinucigașe asupra unor oameni nevinovați din Franța și Germania.
 |
| Foto: cnbc.com |
Dacă ar scăpa de
neputință, această revoltă s-ar putea ușor transforma în proteste de masă, iar
protestele de masă în acțiuni civile, de toate felurile. De la alegerea unor
extremiști în fruntea parlamentelor și guvernelor, doar pentru că aceștia
promit ordine și retaliere împotriva musulmanilor din rândul cărora provin
atentatorii, și până la înlocuirea statului, ca agent de securitate
individuală, cu elemente și forțe de securitate civilă, sub formă de gărzi sau
chiar de armate finanțate din surse private. Iar, de aici și până la războiul
civil nu va mai fi decât un pas. Cum am văzut în vecinătatea Europei, în
ultimile două decenii.
Acesta este doar unul dintre cursurile pe care poate curge istoria
europeană în viitorul previzibil. Deocamdată, ar fi hazardat să spunem că
acesta are șanse mai mari să se întâmple decât cursul mult mai favorabil al
acțiunilor, cel de punere a publicului în temă cu ceea ce pățește și de includere a
aceluiași public în eforturile de zădărnicire a acțiunilor teroriste, de orice
fel.
Cum s-a ajuns aici? Asistăm la succesul vreunui plan bine pus la punct de
inamicii Occidentului? Sau Occidentul însuși se transformă, foarte vizibil, în
propiul său inamic, așa cum pretind cei care așază corectitudinea politică
între cauzele terorismului actual? Ori, situația în care ne aflăm, ca europeni,
este doar expresia incapacității Occidentului de a se proteja de noile
amenințări? Incluzând aici și incapacitatea instituțională europeană și
națională de a procesa corect evenimentele neprevăzute și de a genera o opinie
publică rezonabilă, conformă cu realitățile, despre aceste evenimente și despre
măsurile de rezolvare a situației create de ele.
Cel puțin la prima vedere, răspunsul cel mai adevărat ar fi câte ceva din
fiecare. Adică, este evident că există un plan de destrămare a Occidentului
prin propriile sale forțe. Așa cum este evident că Occidentul nu este încă
pregătit să se apere de asemenea acțiuni.
Cât de bine pus la punct este acest plan putem afla dacă îi identificăm
corect pe inamicii, ori pe neprietenii, sau pe adversarii nedeclarați ai lui,
ai Occidentului. În sensul de a vedea care le este capacitatea de pregătire și
de execuție a unui asemenea plan. Cheia identificării adversarilor nedeclarați
este dată de răspunsul la întrebarea cine se simte amenințat de Occident. Iar
răspunsul la întrebarea asta este ușor de dat, în special dacă ținem seama că
Occidentul înseamnă Europa, în forma sa politică unională, și Statele Unite ale
Americii. Cu Canada alături, desigur.
Vorbim despre acele state și entități non-statale a căror mod de viață este
diferit de cel occidental și asupra cărora Occidentul exercită o presiune
constantă, de la terminarea războiului rece, pentru a-i face să adopte forma
democratică de organizare politică, deoarece această formă este considerată de
Occident că reprezintă granția atât a bunăstării, cât și a păcii, bazându-se pe
argumente istorice. Între acești adversari îi regăsim, în principal, pe musulmanii
din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, organizați statal sau non-statal. Dar
nu numai pe ei, desigur.
Cu excepția Federației Ruse și a câtorva state provenite din fosta Uniune
Sovietică, națiunile ce aparținuseră blocului comunist din Europa au acceptat
presiunea Occidentului pentru schimbare democratică și au devenit, de mai bine
de un deceniu încoace, parte a acestui Occident. Ceea ce oferă celor ce încă
rezistă la această presiune un model de referință. Model din care rezultă
indubitabila realitate că statele europene devenite democratice oferă publicului
ce le populează și mai multă bunăstare și mai multă securitate colectivă decât
aveau înainte.
Desigur, occidentalizarea a adus și necazuri, unele serioase. Cel mai grav
este cel al competiției. Democrația nu poate fi introdusă decât într-un sistem
economic liber, de piață. Ori, acest sistem este, prin definiție, unul
competitiv. Iar unele dintre popoarele asupra cărora a domnit, pentru două
generații consecutive, sistemul centralizat, lipsit intenționat de valoarea
compeției, caracteristic orânduirii comuniste, nu au știut ce e aia
competitivitate și nu numai că au ratat multe șanse de dezvoltare și mai
accentuată, dar au devenit victime ale partenerilor competitivi. La nivel de
business sau chiar la nivel statal.
Ca să oferim o imagine plastică, situația pe care o descriem aici este
comparabilă cu cea a unui meci de fotbal
în care o echipă lipsită de competivitate se așteaptă ca cealaltă echipă să îi
ofere și ei goluri, pe principiul că fac amândouă parte din aceeași ligă, unde
plătesc aceeași contribuție și au aceleași drepturi. Iar, atunci când vede că
cealaltă echipă joacă totuși fotbal, non-competitivii încearcă să fure meciul
cu arbitrul, ori să se justifice față de suprterii nemulțumiți că nu ei sunt de
vină, ci sistemul, cu regulamentul de joc cu tot.
Așa că a fost ușor pentru cei care rezistă presiunii de democratizare reală
să arate cu degetul asupra Occidentului și să numească acea competitivitate ca
fiind rapacitate, agresiune economică, atentat la suveranitatea națională și
câte altele. Propaganda lor portretizează Occidentul exclusiv ca pe un actor internațional
feroce, expansiv și distructiv de tradiții, care răspândește nenorociri în
rândul statelor asupra cărora își fixează atenția.
Desigur, departe de mine gândul să pretind, măcar aluziv, că Federația Rusă,
menționată mai sus ca stat ce are o atitudine rezervată, dacă nu chiar ostilă,
la adresa Occidentului, a planificat vreo agresiune prin atentate teroriste
individuale. Așa cum nici statele musulmane ori cu religie musulmană nu pot fi
acuzate de o agresiune deliberată asupra Europei și Statelor Unite ale Americii.
Dar este evident că urmăresc atent situația din Occident și încearcă să tragă
cât mai multe avantaje din orice dezvoltare a acestei situații care duce spre
destrămarea democrației occidentale. Intervenind favorbil acestei destrămări,
acolo unde pot. Cu mijloace financiare, de cele mai multe ori.
Cei care fac planuri directe de lovire a Occidentului sunt grupările
teroriste declarate ca atare. Cum este acest Daesh. Așa-zisul Stat Islamic. Planificatorii
Daesh au descoperit că Occidentul este cel mai vulnerabil la nivelul opiniei
publice. Sau, în termeni militari, principalul centru de gravitație al
Occidentului, ca în orice democrație, de altfel, este publicul. Dacă acest
centru de gravitație este deplasat în afara bazei de susținere a edificiului
statal și unional, atunci întregul edificiu se va prăbuși.
De aceea, țintele predilecte ale teroriștilor trimiși ori doar încurajați
de așa-zisul Stat Islamic să lovească Europa sunt oamenii obișnuiți, membrii
nesemnificativi ai publicului, de orice etnie, religie sau nivel de trai, ținte
lovite în mediile în care își duc viața de zi cu zi, cum sunt magazinele, bisericile,
cinematografele, cârciumile sau promenada. Mesajul acestor lovituri teroriste
fiind astfel foarte puternic: statul pe
care îl populați nu vă asigură nicio protecție! Sunteți vulnerabili doar pentru
că sunteți locuitorii acestui stat! Viața voastră cotidiană se va schimba
pentru totdeauna! De acum înainte, veți trăi fie în teroare, fie sub autoritate
militară, cu soldați și polițiști înarmați până în dinți la fiecare colț de
stradă! Și, toate astea, doar pentru că sunteți occidentali!
Un element care accentuează gravitatea mesajului este tipul de terorist
care atacă. Întotdeauna musulman, chiar dacă incult în ale acestei religii,
teroristul trebuie obligatoriu să fi fost crescut la sânul societății atacate. Sau
să fi fost acceptat de acea societate cu brațele deschise, conform propriei
civilizații și propiului set de valori societale. De ce? Pentru că doar așa
atentatele reușite de acesta pot duce la atitudini ale publicului prin care se
divizează societatea, prin care se pun sub semnul întrebării valoril și prin
care autoritățile sunt, practic, obligate să adopte măsuri de protecție
nepopulare, agresive la adresa propriului lor publicului de apărat. Cum sunt
restrângerea unor drepturi și libertăți individuale.
În favoarea acestui tip de plan, cel mai ușor sunt de cooptat, prin manipulare,
naționaliștii din statele-țintă. Sau statele-victime. Vorbim despre acei membri
ai publicului care văd oricum în oricine un inamic al nației și sunt gata să
„moară cu inamicul de gât”, dacă inamicul le este atătat cu degetul. Pentru ei,
a fi tânăr musulman, venit în Europa la prima, a doua sau doar a treia
generație, este suficient pentru a fi identificat ca inamic. Cu care, dacă nu
mor de gât, măcar îl vânează prin toată Europa. Cu vorba, de cele mai multe
ori. Dar și cu fapta. Din ce în ce mai posibil.
Asta, în timp ce politicienii de pe extreme descoperă în dezvoltarea
atitudinilor dezagregante ale publicului elector o imensă oportunitate, exacerbând
populismul ce îi caracterizează cu promisiuni iraționale de autoritarism. Ca
singura soluție la amenințările teroriste.
Așa că, ne putem aștepta și ca istoria să curgă în favoarea inamicilor
Occidentului. Mai ales că Occidentul se află într-o perioadă în care duce lipsă
de viziune, de mari oameni de stat și de dialog democratic între guvernanți și
public.
Cea mai mare greșeală pe care publicul occidental o poate face este să
creadă că lucrurile se vor așeza de la sine și că, în curând, vor reveni la
normal. A doua cea mai mare greșeală a publicului ar putea fi să se încreadă în
guvernanți că pot rezolva, de capul lor, problemele securității individuale
ridicate de valul de atentate teoriste ce lovește statele europene zilele
acestea. Asta, pe când este obligatoriu ca publicul însuși să fie parte a
soluției. Abia a treia mare greșeală ar fi ca publicul să joace așa cum îi
cântă inamicii Occidentului.
Doar că această a treia greșeală poate deveni și una fatală. Nu pentru
public. Pentru Occident.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu