Scolile doctorilor

Sistemul de învățământ de stat ar trebui să fie organizat, finanțat și condus pentru realizarea unui singur obiectiv strategic: producerea bunului public numit educație națională. Ca să fie producător de bun public, învățământul de stat, de toate gradele, de la grădiniță și până la studii post-doctorale, trebuie să îndeplinească două condiții definitorii: să fie accesibil tuturor și fiecărui membru al publicului în parte, și să „producă” educație națională într-o „cantitate” suficientă, astfel încât să nu existe competiție între membrii publicului privind „consumul” educației naționale și nici să nu trebuiască suplimentarea „cantității” cu o unitate, dacă publicul beneficiar și consumator se mărește cu o unitate.

Foto: teachertech.rice.edu

Poate părea abstract și teoretic enunțul de mai sus. El este însă foarte exact și trebuie înțeles ca atare, înainte de a avea orice discuție despre învățământul românesc. Sau despre educația națională.

Mai concret, statul colectează bani de la cetățeni și îi redistribuie în vederea finanțării unor domenii publice, cum este și învățământul de stat. Finanțare ce trebuie să ducă la producerea și distribuirea unor bunuri publice, cum sunt educația națională, sănătatea publică, apărarea națională, ordinea publică, protejarea mediului, ori cultura națională.

Cetățenii de aceea au constituit statul. Știți expresia aceea din cea mai faimoasă constituție a Omenirii „We the People”. Adică, noi, poporul... Pentru că, doar organizați într-un stat, cetățenii ajung să fie în măsură să colecteze bani individuali și să îi transforme în bănet public, pe care bănet să îl redistribuie după colectare tuturor membrilor societății, prin oferirea de bunuri publice. Așa cum nici publicul beneficiar sau consumator de bunuri publice nu ar putea să aibă acces la și să se bucure de aceste bunuri publice, dacă n-ar fi statul care să faciliteze aceste lucruri.

Asta, în orice societate rațională. Societate în care membrii săi sunt educați ca beneficiari și consumatori de bunuri publice. Așa cum oricărei persoane îi trebuie o anumită educație, ca să fie în măsură să achiziționeze și să folosească un bun privat, cum este un autoturism. Între altele, să fie în măsură să măsoare calitatea și să înțeleagă caracteristicile generale, tehnice și estetice ale autoturismului, să poată determina dacă prețul plătit corespunde acestei calități, să poată aprecia nivelul propriu de satisfacție în deținerea și în folosirea autoturimului achiziționat. Și altele asemenea.

Nu ar trebui să fie nicio diferență între nivelul de educație necesar pentru achiziționarea și operarea unui bun privat și cel pentru accesul la și consumul unui bun public, oricare ar fi acela. Orice consumator de bunuri publice ar trebui să știe să aprecieze valoarea și să măsoare calitatea fiecărui bun public oferit de stat spre consum, să îi poată aprecia calitățile, să poată determina dacă prețul plătit de el și de ceilalți membri ai publicului este corespunzător calității bunurilor publice primite în schimb și, foarte important, să poată ști care este nivelul său de satisfacție în consumul oricăruia dintre bunurile publice „produse” de statul său.

Și totuși, sunt diferențe epocale între aceste două categorii de bunuri. Diferențe provenind exclusiv din lipsa de educație și de interes a publicului pentru bunurile publice ce îi sunt oferite de guvernanții săi. Ceea ce nu mai ține de rațional. Nu numai la noi, ci peste tot în lume se pot observa fenomene de iraționalitate maximă, în raporturile cetățenilor cu statul lor.

De exemplu, vorbind despre bunul public numit guvernare federală, președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Barack Obama, făcea de curând observația că publicul american acceptă cu ușurință ca un individ complet nepregătit, atât teoretic, cât și ca experiență, care nu are calitățile personale minime pentru funcția de comandant suprem al celor mai puternice forțe armate de pe Planeta Pământ, să ridice pretenții la această funcție, bazându-se exclusiv pe criteriul popularității, în condițiile în care același public n-ar accepta vreodată ca avioanele de linie să fie conduse de piloți nepregătiți și nepricepuți, dar aleși pe criterii emoționale de majoritatea publicului. Care public nici nu se urcă întotdeauna în avion, am completa noi.

Asta, într-o societate ce, până cu o generație în urmă, se auto-definea ca „societate de consum”. Adică, o societate în care principalul motor al dezvoltării economico-sociale este consumul de bunuri private și publice. Ceea ce presupunea ca statul, ca suprastructură a acelei societăți, să organizeze și să producă bunul public numit educație națională astfel încât membrii societății să fie consumatori perfecți. Încă de mici. Adică, pe baza educației primite, să fie în măsură să emită cereri de consum, să obțină maxim de satisfacție din bunurile dobândite spre consum și să aibă spirit critic privind calitatea bunurilor consumate.

Faptul că președintele american face aceste observații nu înseamnă că se plânge. Ori că își critică propriii cetățeni, pentru că gândesc cu alte părți ale corpului decât cu cea în care rezidă rațiunea. Nu. Înseamnă doar că societatea, prin cea mai autorizată voce, a identificat o problemă majoră. Dacă societatea este articulată, imediat după această identificare, va găsi și va lua și măsurile de rezolvare a ei. Unele dintre aceste măsuri se vor regăsi și în sistemul de învățământ public. Cel în care se „produce” bunul public numit educația națională.

Aceeași educație națională trebuie să formeze și alte calități personale ale cetățenilor, în afara celei de consumator. Între aceste alte calități, cea de producător de bunuri este extrem de semnificativă pentru o societate. Societățile dezvoltate economic pun un accent deosebit pe educația ca producători a propriilor cetățeni, mai ales prin educația continuă. Educație care oferă cadrul de maximizare a productivității personale, până la nivelul de inovație. Dar și corolarul producției, creația, nu este neglijat. Câtuși de puțin.

Asta, la ei. La noi, cum bine știm, nu numai că cetățenii nu sunt educați prin sistemul de învățământ public să fie consumatori responsabili și critici de bunuri publice sau private, dar acești cetățeni sunt chiar împiedicați de sistemul public să se formeze ca atare. Ca o consecință colaterală, educația națională nu le oferă nici prea multe șanse cetățenilor noștri de a deveni producători eficienți de bunuri private sau publice. Iar de perfecționarea continuă, până la nivel de inovație, nici măcar teoretic, doctrinar, nu poate fi vorba. Cât despre creație, ea este, practic, sugrumată de statul nostru, oriunde ar încerca să răsară.

În aceste condiții, se întâmplă ceea ce este foarte previzibil. Cetățeanul român nu știe și nu poate emite cereri de bunuri publice sau private cât de cât funcționale. Nu e în măsură să aprecieze calitatea bunurilor primite și nu le recepționează niciodată critic. Principala formă de manipulare a publicului consumator este că, atâta vreme cât statul „îi dă”, adică cetățeanul primește de la stat ceva aparent pe gratis, el nu mai poate ridica pretenții asupra calității bunului primit de la stat.

Deoarece educația națională este un bun public produs de statul român pentru consumul cetățenilor săi, iar această educație națională ar trebui ea însăși să îi formeze pe cetățeni ca buni consumatori de bunuri publice, dar nu o face, rezultă că cetățenii, în imensa lor majoritate, nu știu și nu pot să impună o anumită calitate educației naționale.

Situația aceasta inacceptabilă este perfect vizibilă în învățământul de stat preșcolar, în cel gimnazial, în cel liceal și în cel universitar. Dar ea, situația, conferă o caracteristică distinctă învățământului post-universitar, mai ales în cel doctoral.

Deși acest învățământ doctoral este și el producător al bunului public numit educație națională, adică este accesibil tuturor membrilor publicului care îndeplinesc condiția de absolvent de studii masterale și este oferit în cantitate suficientă, el a fost confiscat de anumite persoane, în folos privat.

Iar confiscarea respectivă a rezultat în două probleme generale. Prima este că sistemul doctoral de stat nu își mai îndeplinește menirea. El a fost menit să formeze producători de știință, de inteligență, de expertiză, de inovație teoretică și de înaltă performanță aplicativă. Adică, să formeze doctori în diferitele științe sau teorii general recunoscute în lume. Ceea ce nu face. Aproape deloc. Doctorii proveniți din acest sistem de învățământ de stat sunt doctori doar pentru că au titlul și privilegiile conexe acestui titlu. Atât. Ei nu sunt în stare să producă nimic din ceea ce se așteaptă de la ei. Iar asta, trebuie să recunoaștem, este o problemă.

A doua problemă este că, pentru a deveni doctori incompetenți, analfabeți în știința în care au primit titlul, subinteligenți și incapabili de cel mai modest efort intelectual, beneficiarii direcți ai sistemului de învățământ de stat, confiscat prin școli doctorale oculte, conducătorii sistemului, ai activității doctorale și candidații ei înșiși au fost obligați să fure. Să mintă și să înșele.

Pe timpul programului doctoral, în loc de activitate de cercetare științifică, ei au copiat din alte cărți, scrise pe baza unei cercetări adevărate și originale. În loc de gândire novatoare, independentă, au folosit școli anonime de gândire, ori au copiat de pe internet, fără discriminare sau preluare critică. În loc de alcătuirea unei disertații prin care să își demonstreze calitățile formate pe timpul programului doctoral, doctoranzii români din învățământul de stat au folosit textele altora, pe care nici măcar nu le-au citit. Nici înainte de includerea lor în lucrări, nici după aceea. Toate aceste lucruri s-au întâmplat la lumina zilei.

Rezultatele „muncii” lor sunt consemnate în biblioteci și chiar publicate în cărți accesibile oricui. Absența oricărui simulacru de cercetare științifică a putut fi notificată de oricare dintre membrii catederelor în care s-au prezentat referatele de etapă ale doctoranzilor. Membrii comisiilor de doctorat au putut să constate furtul intelectual și flagrantele derapaje raționale în disertațiile asupra cărora s-au pronunțat prin referate scrise.

Toți aceștia, inclusiv conducătorii științifici ai doctoranzilor și membrii comisiilor naționale de acordare a titlului de doctor au primit alocații din bănetul public pentru activitatea lor. Din care nu a rezultat, niciodată, că ar exista problema aceasta a furtului, a înșelăciunii și a minciunii vizibile. Și au acordat titlul național de doctor oricui și-a scris numele pe o copertă purtând mențiunea „teză de doctorat”.

Ceea ce descalifică întregul sistem național de învățământ superior și post-universitar de stat.

Asta nu înseamnă că se va îmbunătăți ceva, odată ce problema a fost identificată și formulată în felul de mai sus. Deocamdată, nu se întrevede nicio schimbare în bine, în afara câtorva cazuri particulare, ce poartă pecetea răzbunărilor personale într-o mult mai mare proporție decât semnul că s-ar fi luat măsuri instituționale și organizaționale la nivel național, pentru remedierea situației.

Ca să se vadă așa ceva, ar fi necesar ca publicul consumator al bunului public numit educație națională, cât și al altor bunuri publice sau private ce ar fi trebuit produse de doctorii analfabeți și fără știință de carte, să emită critici privind calitatea inacceptabilă a acestui bun și pretenții ca el să revină la o calitate acceptabilă.

Ceea ce, practic, este imposibil, deoarece publicul românesc nici măcar nu știe că este consumator de bunuri publice, d-apoi să știe cum să fie un consumator responsabil și pretențios.