Dimensiunea punct

Doar momentul acela neîndrăznit și tainic e de ajuns să fie

Pentru ca sufletul să dea pe afară să nu îi mai ajungă zarea

Adică spațiul scuturat de semne nu mai încape între tine și departe

Nu mai știe nici timpul cum să curgă din centrul său spre o carte

Nu ne mai știm și nu ne mai vedem și nu ne mai închipuim în lumea

Rămasă mică într-un colț de stea ori într-o picătură de viță de vie

Atunci e momentul când totul e doar o vorbă iar vorba e tăcere

Pentru că tu nu ai rostit-o încă și nici nu te grăbești a o spune odată

Deși fără ea fără sonorul ei fără forma ei fără simbolul ei nimic nu este

Decât o liniște de linii și culori și lumini și călduri și răceli celeste

O nevoie pentru marea instrucțiune divină ce se lasă mereu așteptată

Ne unduiește într-o adâncă și cutremurătoare și nebănuită trecere

Așa ne strecurăm din noi în viață și din viață în altă viață și apoi în nicăierea

Dând sens nespusei ca și când ar fi fost demult spusă cu tărie și încredere

Ca și când niciundele este locul în care ne întindem cât veșnicia

Și așteptăm cu răbdare să creștem mari și deștepți și să uităm copilăria

În care alții ne promiteau că Lumea e o mare ordine și o profundă plăcere

Până când am învățat că cea mai importantă trăsătură a sufletului este adierea

Toamna României

În România nu e bine. Compartiv, bineînțeles. Este suficient să mergi în altă țară, unde este bine și să compari. Cu aceeași muncă, cu aceiași bani și cu același timp, în alte părți ale Europei și chiar ale Lumii poți dobândi mai mult bine decât în România. Și material, dar și spiritual.

   În același timp, în România de astăzi este mult mai bine decât în România de acum o generație. Și inimaginabil mai bine decât în România comunistă. Doar că, în România de astăzi ar fi putut să fie mult, infinit mai mult bine decât este. Aproape la fel de mult bine cât este în alte țări din Europa și din Lume, cu care România nici nu îndrăznește să se compare.

   De ce nu este în România binele care ar fi putut să fie? De fapt, binele acesta este prezent, doar că nu se bucură tot românul de el. Sau, mai exact, resursele pentru acest mult mai bine decât este acum în România există. Doar că ele, resursele, sunt confiscate de guvernanții corupți, pentru mai binele propriu și mai binele familiilor și prietenilor lor. Nu toate resursele. Doar o parte. Altă parte este pur și simplu risipită, în timpul procesului de confiscare a resurselor în folos personal, de familie sau de clan.

   Modelul teoretic simplificat, cel mai la îndemână, este cel al drumului public. Guvernantul corupt, împreună cu firma drumarului de casă, se bucură de bugetul pentru drumuri de sub autoritatea sa. Și fură o bună parte a acestui buget, prin mărirea artificială a costurilor de construcție sau de reparație a unui drum. Diferență care intră în buzunarul său, al partidului, al sponsorilor și al drumarului cu care face afacerea de casă. Numai că paguba publică este mai mare decât atât cât au furat ei din buget. Deoarece politicianul corupt și drumarul de casă preferă să facă și să refacă un singur drum. De cele mai multe ori unul periferic, nesemnificativ, pentru a nu atrage atenția. Toate celelalte drumuri rămânând nefăcute și nerefăcute. Spre supărarea celor care merg pe ele. 

   Regăsim acest model peste tot unde este cheltuit banul public, pentru producerea unui ipotetic bine public. Și în domeniul medicamentelor, și în domeniul manualelor școlare, și în domeniul sănătății în spitale, și în domeniul ordinii publice, și în cultură, și în agricultură. Peste tot, cum spuneam. 

   Tot ca pe o risipire de resurse destinate mai binelui național putem privi și faptul că guvernanții corupți încurajează pe oricine să facă la fel. Oricine are o autoritate asupra unui sector public, oricât de mic ar fi acela, este încurajat de guvernanți să îl gestioneze cum vrea el sau ea, astfel încât să poată și pleca acasă cu ceva din banul public, dar și să risipească acel ban cât mai aiurea, pentru a face clubul celor care își bat joc de acel ban public atât de numeros, încât să nu se mai poată lua nimeni de membrii săi.

   Toată această situație românească poate fi descrisă în termeni de satisfacție individuală și colectivă. Satisfacție care are atât surse raționale, cât și surse emoționale. Este evident că cei ajunși la guvernare sau, măcar, care stau la rând să ajungă ori să reajungă la guvernare, se bucură de o asemenea situație în cel mai explicabil mod. La fel se întâmplă cu cei din așa-zisul aparat de stat, central și local, care sunt instrumentali în guvernarea practicată de guvernantul nostru cel corupt. Și la nivelurile inferioare se poate observa o satisfacție ridicată, rezultată din această stare de lucruri de la noi, din România. 

   Căreia i se mai spune și mulțumire. Din două motive. Publicul satisfăcut este mulțumit de situație și mulțumește conducătorilor pentru producerea ei, a situației care îl mulțumește.

   Așa că ceilalți, cei care nu sunt mulțumiți, nu sunt satisfăcuți de situație, care vor un mult mai bine pentru ei și, mai ales, pentru copiii lor, în țara lor, România, nu în altă parte, au o mare problemă în a-i convinge pe satisfăcuți că ei se mulțumesc, de fapt, cu prea puțin. 

   Că, la aceeași muncă, la aceiași bani și la același timp, lor ar putea să le fie mult mai bine în România. Doar că, pentru asta, unora le va fi, fără îndoială, mai rău decât le este acum. Deoarece, pentru a le fi tuturor mai bine, este obligatoriu ca cei cărora le este prea bine acum, de pe urma confiscării și risipirii resurselor naționale, să nu le mai fie.

   Asta, în termeni raționali. Dar, ca peste tot unde domnește proasta guvernare, avem de a face cu un discurs public eminamente emoțional, adică irațional, atunci când vine vorba despre redistribuirea binelui public. 

   Guvernanții țin morțiș ca, la nivelul emoționalului, să fie identificați cu statul. Iar statul este cel care procură binele pentru fiecare și tuturora. Astfel, tot românul trebuie să simtă, să creadă fără să mai cerceteze, că atunci când guvernantului nu îi este bine, nu îi va fi bine nici statului și, în consecință directă, îi va fi mai rău, mult mai rău și beneficiarului, cetățeanului de rând, dependentului de bunăvoința statului. De unde și vorba românească, care ține loc de rațiune: mai binele e răul binelui.

   Astfel, atâta timp cât românul mediu și majoritar va fi mulțumit, satisfăcut de ceea ce primește de la statul român, prin bunăvoința guvernanților săi, nu va mișca un deget ca să schimbe lucrurile. Doar atunci când va simți că nu mai poate de atâta bine cât primește de la stat, va încerca românul mediu și majoritar să vadă dacă nu cumva, rațional, există și alte modalități de guvernare a țării, astfel încât și aici să vină peste noi binele pe care îl vedem la alții, când mergem în vizită. 

   Cu alte cuvinte, România, ca stat populat de poporul său, se află într-o toamnă târzie și perenă. Dar, pentru a ajunge să înmugurească în primăvară, dacă își va dori vreodată așa ceva, va trebui să treacă printr-o iarnă pentru care nu este pregătită.

Poveste fără sfârsit

O familie numeroasă își face casă. Își alege un loc lângă un pârâu, unde se varsă un alt pârâu și mai mic, se uită prin sat să vadă cum și-au făcut alții casele, strânge ce materiale de construcție crede familia asta că sunt necesare pentru o casă și se apucă de lucru. Mai vin vecinii să se uite cum merge treaba, își mai dau cu părerea că ar fi trebuit o fundație mai solidă, nu să așeze casa direct pe pământ, că, parcă, peretele dinspre nord e prea deschis, iar că cel dinspre sud e cam strâmb. Mă rog, chestii de vecini care nu au treabă. Familia noastră nu îi bagă în seamă, desigur. Ba, se mai și supără pe vecinii ăștia cârcotași. Ce treabă au ei cu casa noastră? Vor să ne-o ia?!?

Foto: howstaffworks.com

   Până la urmă, fără vreun proiect clar, fără un arhitect, fără un șef de șantier, fără zidari pricepuți, casa e gata. Nu e frumoasă, nu e bine făcută, dar este locuibilă.  Și e a lor, a familiei numeroase! După care vin ploile. Pârâul mai mare se umflă și dă pe afară. Vine o viitură și mătură casa ca pe un coteț de găini. Familia noastră, care fugise pe deal, de frica apei, se întoarce după ce s-au dus apele mari și își găsește casa mai la vale, răsturnată.

   Ce face ea, familia? Păi, în cazul concret al poveștii noastre, mai întâi și mai întâi, familia se lamentează. Că nu a avut noroc. Că așa a pus-o istoria, la întretăierea de ape. Că cine și-ar fi imaginat că vine o apă atât de mare pe un pârâu atât de modest?!? Apoi, găsește vinovați pentru situația în care a ajus cu locuința familială. De la producătorii de materiale de construcție, care nu le-au făcut mai rezistente, mai impermeabile, până la vecinii care au venit să își dea cu părerea, de i-au întrerupt pe membrii familiei noastre din munca lor de construcție și de aceea le-a ieșit casa șubredă și ușor de luat de viitură. După care, se apucă să își reconstruiască casa. Tot pe locul ăla inundabil, tot fără un plan, tot fără un arhitect, tot fără constructori pricepuți. Și foarte supărați pe toți străinii care trec pe acolo și le spun că nu așa se face o casă trainică, pentru o familie atât de numeroasă.

   Dar, mai e ceva, mai mult decât atât. În povestea noastră, capul familiei, cel care a hotărât și locul de amplasare a construcției, și cum să arate ea, casa, și cum să o ridice, este o persoană ușor iritabilă. Așa că, atunci când unul dintre membrii de familie, ceva mai modest, dar mai umblat prin lume, îi spune că de vină este el, șeful, capul familiei, pentru casa proastă și măturabilă de apele umflate ale unui pârâu insignifiant, iritabilul șef îl dă pe critic afară din casă. Îl face să plece de tot din familie. Sau să stea, doar dacă tace din gură.

   Povestea noastră nu are sfârșit. Nici din acela tragic, nici unul fericit. Pentru simplul fapt că ea este o poveste fără sfârșit. Ce putem face noi este să ne imaginăm continuarea ei. Ce se va întâmpla cu familia noastră după a doua sau chiar a treia viitură? Va continua familia să își refacă locuința comună tot acolo, pe mal, deși dealul e la îndemână? Și tot sub îndrumarea nepricepută  a șefului ei iritabil? Care, între timp, a mai scăpat de câțiva critici din sânul familiei lui. 

   Sau va face altfel?

Lenea civilă

Produsul lenii civile este leaderul mesianic. Salvatorul de profesie. Vorbitorul pe limba leneșilor civili, cei care cred că democrația este un drept câștigat de strămoși și, în consecință, moștenit de ei, fără să li se ceară vreun efort pentru asta, ori pentru prezervarea și consolidarea democrației, prin actele lor civile. Salvator căruia i se mai zice și populist. Pentru că nu știe nimeni dacă el chiar este capabil să „salveze” nația, dar, cu siguranță, își salvează partidul politic pe care și l-a atribuit, odată cu mesajul populist. Asta, în civilizația occidentală consolidată.

Foto: https://rochemamabolo.wordpress.com

În civilizația occidentală incipientă, sau în cea virtuală, prefigurată, lenea civilă produce un alt tip de salvator mesianic. Cel care vorbește pe limba leneșilor civili despre faptul că el însuși este democrația. Cel care promite cu convingere că, odată ales în fruntea lor, a cetățenilor care cred că democrația este un cadou primit de la străini, va salva poporul de orice și de oricine. Promisiune făcută cu o totală degajare populistă.

   Astfel încât orice leneș civil va fi convins că singurul efort pe care trebuie să îl facă el este să îl lase pe leaderul ăsta mesianic să se pună în fruntea guvernului, a statului chiar. Nici măcar nu trebuie să meargă la vot pentru asta leneșul civil, având în vedere că leaderul salvator are activiștii lui, harnici, care se ocupă de treaba aia cu votul, din când în când, dar nu prea des.

   Doar că, așa cum spune proverbul țărănesc, leneșul mai mult aleargă! Asta, deoarece lenea civilă produce complicații greu de rezolvat. Cum sunt analfabetismul clasic și cel funcțional, corupția,  datoria publică, dezinstituționalizarea afacerilor publice, distribuirea preferențială și dezechilibrată a resursei naționale, exodul inteligenței, încetinirea și chiar inversarea dezvoltării macro-economice, nepotismul, sărăcia mai accentuată a celor săraci și îmbogățirea nemeritată a celor foarte bogați, și altele asemenea.

   Toate astea prin simpla acceptare a leaderului mesianic să se ocupe, necontrolat, după cheful său, de  treburile publice. Mai ales de gestionarea banului public. Așa că, atunci când leneșul civil se trezește că, de atâta lene civilă, a ajuns un amărât subdezvoltat și vrea să se apuce de treabă civilă, ca să îi fie și lui bine, are mult mai mult de muncă decât un cetățean activ și harnic. Care cetățean activ și harnic nu numai că l-a ales în funcția publică pe unul destoinic și onest, dar l-a și controlat, tot timpul, cu grijă ca acel guvernant destoinic să nu se lenevească și să guverneze păgubos pentru cetățeanul alegător.

   

Referendum validat prin bătaie

Principala componentă de securitate națională a referendumului ilegal pentru separarea Cataloniei de Spania este de natură preponderent emoțională. Așa cum și trebuie să fie orice abordare primară de securitate națională. Asta, deoarece avem de a face cu un interes național, cel ai integrității și indivizibilității regatului Spaniei, formulat pe considerente emoționale, precum și cu o amenințare la adresa acestui interes național, cea a separării provinciei Catalonia, amenințare simțită în mult mai mare măsură decât gândită. 

Foto: news.sky.com

Astfel, nu trebuie să ne mirăm că și reacția de apărare împotriva acestei amenințări a fost tot de natură emoțională. Deși demersul „forțelor de ordine” a avut o rațiune clară, chiar cinică, cea de a invalida referendumul prin dezorganizare parțială, în toate etapele sale executive, modul de punere în practică a fost unul brutal, cu multă ură exprimată prin bătaia încasată de organizatorii și participanții la referendum. Nu peste tot, ci doar în acele locuri de unde se putea transmite informația că desfășurarea referentumului a fost împiedicată cu succes. 

   Numai că un asemenea răspuns emoțional a avut, firesc, o consecință rațională extrem de puternică. Pentru că a oferit un exemplu măsurabil al modului în care guvernul central de la Madrid înțelege să guverneze împotriva unei populații cu identitate specifică, de natură culturală și geografică, dar formată din cetățeni cu drepturi depline, ai aceluiași regat.

   Desigur, împiedicarea desfășurării referentumului a avut la bază obligația aplicării unei decizii a justiției spaniole, precum și obligația apărării constituției și legilor pe care s-a bazat acea hotărâre. Doar că modalitatea aleasă pentru onorarea acestei obligații iese complet din normele acceptabile privind ființa umană în relație cu orice instrument de putere. 

   Din punct de vedere al securității naționale, guvernul de la Madrid a ales să îi identifice pe toți organizatorii și pe toți participanții la referendum drept inamici al regatului spaniol. Ca agresori cu misiunea de a răpi o bucată de pământ strămoșesc din acest regat. Faptul că acești agresori au ales  să atace Spania sub forma unui referendum nici nu a mai contat în ochii guvernanților centrali. Singura concesie pe care aceștia au făcut-o a fost să folosească gloanțele de cauciuc, în locul muniției de război.

   Fără îndoială, din perspectiva aceasta a securității naționale, acțiunea guvernanților madrileni a fost una de succes. Au apărat Constituția. Au aplicat legile țării. Au prevenit un referendum care era o amenințare certă la integritatea teritorială a Spaniei. Au identificat o bună parte dintre inamicii Spaniei, în persoana celor care, în pofida ilegalității declarate, au continuat să organizeze secții de votare în locuri publice și să desfășoare referentumul. Tot ca inamici au fost identificați și cei care, în pofida avertizărilor că participă la un gest ilegal și neconstituțional, au votat la referentum. Astfel încât, după ziua de duminică, 1 octombrie 2017, Spania este mai apărată împotriva unei astfel de agresiuni.

   Ce urmează? Tot din punct de vedere al securității naționale a Spaniei? În primul rând, va trebui reparată foarte repede imaginea de autoritarism dată de aceste întâmplări duminicale. Pentru că, din punct de vedere politic, cel mai probabil, guvernanții madrileni s-au ales cu un dezastru. Ei au decis să apere legalitatea în Spania prin desconsiderarea democrației. Ca în orice dictatură sau autocrație. Unde legea este mai importantă decât subiectul ei, omul. Unde cei mai puternici terorizează și își exercită puterea asupra celor mai slabi, din interiorul aceluiași public. Ceea ce dă apă la moară adevăraților inamici ai Spaniei, dar și ai Lumii Occidentale. Care nu obosesc să își justifice agresiunile neconvenționale asupra acestei lumi prin apărarea celor oropsiți de teroarea occidentală. Principala măsură de reparare fiind, bineînțeles, demisia Guvernului Rajoy.

   În al doilea rând, va trebui gestionată politic problema de securitate națională a separării Cataloniei, problemă care nu a fost câtuși de puțin rezolvată prin impiedicarea referendumului. Gestionarea ei urmând să se realizeze, de data asta, prin proceduri eminamente raționale. Cum ar fi dialogul diplomatic cu aliații și ceilalți membri ai Uniunii Europene. Cărora Madridul va trebui să le dea garanții de prezervare a democrației și valorilor europene.

   Ne așteptăm ca leaderii secesioniști să insiste că referentumul a fost relevant. Că el ar exprima voința tuturor catalanilor, de constituire a republicii, cu ei, leaderii, instalați automat în noile poziții de președinte și de guvernanți ai noii republici. Ne mai așteptăm ca aceste insistențe să fie susținute de masive demonstrații de stradă. Chiar de constiuire a unor grupuri permanente, care să apere „rezultatul referendumului”. Și alte asemene întâmplări, cum am mai văzut de câteva ori, în ultimile două-trei decenii. Acestor demersuri va trebui să li se găsească o replică non-violentă. Pentru a preveni escaladarea și chiar internaționalizarea crizei. Criză care se poate transforma foarte repede în conflict violent.

   Dar cea mai așteptată evoluție, din punct de vedere al securității naționale a Spaniei, este să vedem cum cei peste două milioane de participanți la referendum se transformă din inamici ai regatului în cetățeni spanioli, participanți la dialogul prin care să li se rezolve toate problemele. Indiferent de cât de emoționale le-ar fi acestea.