Doar momentul acela neîndrăznit și tainic e de ajuns să fie
Pentru ca sufletul să dea pe afară să nu îi mai ajungă zarea
Adică spațiul scuturat de semne nu mai încape între tine și departe
Nu mai știe nici timpul cum să curgă din centrul său spre o carte
Nu ne mai știm și nu ne mai vedem și nu ne mai închipuim în lumea
Rămasă mică într-un colț de stea ori într-o picătură de viță de vie
Atunci e momentul când totul e doar o vorbă iar vorba e tăcere
Pentru că tu nu ai rostit-o încă și nici nu te grăbești a o spune odată
Deși fără ea fără sonorul ei fără forma ei fără simbolul ei nimic nu este
Decât o liniște de linii și culori și lumini și călduri și răceli celeste
O nevoie pentru marea instrucțiune divină ce se lasă mereu așteptată
Ne unduiește într-o adâncă și cutremurătoare și nebănuită trecere
Așa ne strecurăm din noi în viață și din viață în altă viață și apoi în nicăierea
Dând sens nespusei ca și când ar fi fost demult spusă cu tărie și încredere
Ca și când niciundele este locul în care ne întindem cât veșnicia
Și așteptăm cu răbdare să creștem mari și deștepți și să uităm copilăria
În care alții ne promiteau că Lumea e o mare ordine și o profundă plăcere
Până când am învățat că cea mai importantă trăsătură a sufletului este adierea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu